Decizia nr. 1452/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă la data de 04.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Aeroclubul României, în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L. și B., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună: - constarea încălcării de către pârâți a dreptului la imagine, demnitate și reputație a reclamantului prin informațiile neadevărate prezentate de aceștia prin intermediul a trei articole publicate în mediul online în datele de 24 noiembrie 2019, 16 decembrie 2019 și 27 aprilie 2020, prin intermediul paginii de internet www.x.ro și pe pagina ziarului de pe rețeaua de socializare Facebook și, pe cale de consecință: - obligarea pârâților la retragerea articolului publicat pe site-ul vocearomanului.ro în data de 24 noiembrie 2019 intitulat "Aeroclubul României sau Zbor deasupra unui cuib de cuci", - obligarea pârâților la retragerea articolului publicat pe site-ul x în data de 16 decembrie 2019 intitulat "x", - obligarea pârâților la retragerea articolului publicat pe site-ul vocearomanului.ro în data de 27 aprilie 2020 intitulat "Pe aripi de vânt și manele!", - obligarea pârâților de a cere scuze publice pentru acuzațiile neadevărate aduse reclamantei și de asemenea să publice un articol în acest sens, - obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 250.000 de RON reprezentând daune morale pentru atingerea adusă dreptului reclamantului la onoare, demnitate și reputație, - obligarea pârâților, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 985/01.07.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Aeroclubul României, ca nefondată. A obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 476A din 04 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul - reclamant Aeroclubul României împotriva sentinței civile nr. 985 din 07.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondat. A obligat apelantul-reclamant la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 3570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Aeroclubul României, prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea căii de atac formulate, recurentul arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, și anume art. 70, art. 75, art. 253, și art. 257 C. civ., precum și art. 30 din Constituția României, aceste prevederi fiind interpretate într-un mod ce contravine probatoriului administrat în cauză, literei și spiritului legii, și a jurisprudenței CEDO în materie. Curtea de apel a reținut în mod corect faptul că angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților și obligarea acestora la plata de despăgubiri nu sunt, prin ele însele, incompatibile cu art. 10 din Convenție, însă constituie o ingerință în dreptul intimaților la liberă exprimare și, pentru a fi conformă prevederilor Convenției aceasta trebuie să îndeplinească cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2 al art. 10, respectiv să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime prevăzute în textul Convenției și să fie necesară, într-o societate democratică. Dacă în ceea ce privește primele două condiții atât Tribunalul cât și Curtea de Apel București au concluzionat că aceste cerințe sunt îndeplinite, cea de-a treia condiție ce prevede ca ingerința în dreptul la liberă exprimare să fie necesară, într-o societate democratică, instanța în mod neîntemeiat a stabilit că nu este îndeplinită și aplicabilă în cauză. Sub acest aspect, recurentul arată că dreptul garantat de articolul 10 nu este unul absolut. Paragraful 2 al art. 10 din Convenție permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra, sau chiar împotriva democrației însăși. Instanța ar fi trebuit să constate faptul că afirmațiile intimaților sunt difuzate în spațiul public, prin intermediul site-ului și sunt promovate ca având caracter de știri, cu consecința evidență a creării unei aparențe de veridicitate, de credibilitate a informației difuzate, în raport cu publicul. Fiind vorba de un site web, instanța trebuia să aibă în vedere accesibilitatea extrem de largă, potențial nelimitată, a publicului la informația postată. Raportat la aprecierile instanței privind faptul că subscrisa este o instituție publică și că opiniile exprimate de intimați în cele trei articole contestate se încadrează în mod evident într-o dezbatere publică privind chestiuni de interes general privind activitatea subscrisei și gestionarea sumelor de bani primite de la bugetul de stat învederează că ar fi fost întemeiată această constatare a instanței dacă în cele trei articole contestate ar fi existat strict aprecieri privind instituția și activitatea acesteia și nu ar fi existat informații și atacuri neadevarate și nedovedite la adresa mai multor persoane indicate expres din cadrul instituției. Totodată, în speță, nu se poate vorbi de o dezbatere publică, întrucât aceasta ar fi presupus un schimb de idei, argumente, păreri ce ar fi fost discutate în contradictoriu de membrii societății, cât și de cele două părți implicate, pornind de la informații reale și dovedite. Or, în cauză dezbaterea a fost una unilaterală, iar așa-numita agenție de știri nici nu a contactat reprezentanții recurentului înainte de publicarea respectivelor articole pentru a oferi explicații, clarificări sau răspunsuri la eventuale întrebări. Mai mult, arată recurentul că instanța a răsturnat sarcina probei cu privire la veridicitatea articolele publicate în sarcina acesteia, sancționând instituția pentru faptul că nu a putut face dovada caracterului neadevărat al informațiilor prezentate în cele trei articole ce au format obiectul cererii de chemare în judecată, cu toate că intimații nu au probat numeroasele susțineri promovate. Astfel, la pagina 40 a deciziei atacate, paragraful nr. 2, Curtea de Apel București reține faptul că "referitor la răspunderea jurnaliștilor, instanța europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce el revin acestora, că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună credință, să ofere informații exact și demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională". Tot la pagina 40, paragraful nr. 4, Curtea retine că "CEDO a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare în ceea ce privește judecățile de valoare pe care le formulează, cu condiția ca aceste judecăți să poată fi dovedite în realitate". Practic din acest considerent rezultă foarte clar că jurnalistul, sau cel care publică informația trebuie să facă dovada veridicității acesteia, fapt ce în prezenta cauza nu s-a întâmplat având în vedere că instanța a pus sarcina probei în atribuțiile acesteia. În aceste condiții, o astfel de interpretare a instanței face dovada aplicării greșite a normelor materiale europene și a practicii CEDO. În continuare, Curtea menționează faptul că inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10, dacă jurnalistul a fost de bună credință, iar subiectul este unul de interes public". Practic, condiția pentru a opera protecția art. 10 este reprezentată de buna-credință cu care acționează cel ce publică articolul, însă în cauză aceasta a dovedit că pârâtul nu a acționat cu bună credință, ci cu unicul scop de a denigra imaginea recurentei. Mai mult, societatea intimată nu are calitatea de jurnalist, nefiind autorizată să desfășoare nicio activitate de jurnalism sau activitate conexă, aspect ce reiese din certificatul constatator emis de ONRC și depus ca anexă la cerera introductivă de instanță, principalul obiect de activitate al pârâtei fiind învățământul, iar ca activități secundare comerțul, fabricarea de bunuri si alte obiecte de activitate similare, fără nicio legătură cu presa, media sau știrile. Extrapolarea unui obiect de activitate în maniera în care a fost realizată de Curtea de Apel București este permisă doar în situația în care activitatea desfășurată de o societate nu se poate încadra în niciunul din Codurile CAEN existente, iar în această situație s-ar face o încadrare în codul de activitate cel mai apropiat, similar, activității pe care respectiva societate o desfășoară. În speță, codificarea CAEN prevede obiecte de activitate exprese pentru activitatea de jurnalism (CAEN 6319, CAEN 5813, CAEN 5814, CAEN 6399), obiecte pe care pârâta persoană juridică nu le deține în certificatul constatator. Mai arată recurenta că, deși s-a făcut trimitere la cauza Magyar Helsinki Bizottsag împotriva Ungariei (Cererea nr. 18030/11), curtea de apel face o aplicare greșită a dispozițiilor relevate în cuprinsul acesteia întrucât CEDO în acea cauză face trimite la "platforme de dezbatere publică" și la funcția bloggerilor și utilizatorilor populari de platforme sociale, aspect care în mod evident nu se pliază prezentei spețe. Astfel, web-site-ul vocearomanului.ro nu este un site de știri, un blog sau o platformă socială iar pârâții nu dețin calitatea și protecția jurnalistului. În subsidiar, chiar și în cazul în care intimaților li se va acorda calitatea de jurnaliști, recurenta solicită a se constata faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a jurisprudenței CEDO și a prevederilor Constituției României, prin faptul că intimații au depășit limitele libertății de exprimare, atunci când aceasta vine în concurs cu dreptul la imagine și la reputație. Se învederează, apoi, de către recurent faptul că afirmațiile cuprinse în cele trei articole publicate sunt profund neîntemeiate și contravin probatoriului administrat în cauză, precum și că instanța a schimbat sarcina probei, arătând că aceasta a fost sancționată pentru necombaterea unor fapte negative. În continuare recurentul arată modul în care instanța s-a raportat și a interpretat afirmațiile cuprinse în cele trei articole. Cât privește contractul de instruire nr. x/2012 arată că acesta nu a fost finalizat, iar sumele suportate de aceasta în temeiul contractului de instruire au avut un cuantum total de 3.604,21 RON, nicidecum cea reținută de instanță, și anume 13.331 euro. În ceea ce privește aeronavele BN-2 Islander și GA 8-07-126 AIRVAN, Curtea de Apel a înlăturat în mod neîntemeiat apărările acesteia, în sensul că decizia de contractare a cursului de instruire avea ca scop crearea condițiilor pentru operarea celor șase aeronave BN-2 Islander ce urmau a fi preluate, făcând și o confuzie cu privire la criteriile tehnice care impuneau existența cursului. Totodată, Curtea în mod greșit a evaluat modul în care autorii au folosit în cuprinsul articolelor sintagme de tipul "nu putem înțelege", "se pare", "suspiciunea" întrucât aceasta apreciază că aceste sintagme nu sunt tranșante și nu oferă un nivel ridicat de certitudine al afirmațiilor. Practic, prin utilizarea acestor sintagme autorul articolelor ar fi lipsit de sarcina oricărei probe, iar acesta nu va putea fi tras la răspundere pentru niciun prejudiciu pe care l-ar aduce persoanei vizate. În ceea ce privește echipamentele de zbor, mai exact vechimea aeronavelor din flota acesteia, curtea de apel a certificat afirmațiile din articole intimaților sancționând Aeroclubul României pentru nedovedirea faptului contrar, respectiv acela că aeronavele nu sunt vechi. În mod evident, în condițiile în care în articolele publicate s-a criticat vechimea aeronavelor, intimații aveau obligația de a face dovada acestor afirmații. Reținerea instanței cu privire la faptul ca durata de viață a unei aeronave se măsoară în cicluri de presurizare este una eronată din punct de vedere tehnic și factual, întrucât vechimea unei aeronave nu este redată de anii săi, ci este dată de resursa de zbor (ore de zbor) a fiecărei aeronave, iar această resursă conform manualelor provenite de la producător poate fi reîmprospătată în repetate rânduri prin reparații capitale. De asemenea, în ceea ce privește distribuirea investițiilor către Aerocluburile Teritoriale, instanța de apel a făcut o altă interpretare greșită a probatoriului administrat în cauză, reținând o prezumție neadevărată și nedovedită în ceea ce privește Aeroclubul Teritorial din Clinceni, respectiv că acestui aeroclub i se atribuie peste 80% din bugetul instituției. Referitor la existența licenței d-lui C., Curtea a făcut abstracție de aceasta și nici nu a pus acesteia în vedere depunerea unor înscrisuri suplimentare din care să rezulte și alte cerințe pe care ar fi trebuit să le îndeplinească persoana în cauză. În fine, referitor la susținerea din articole despre absolvirea de către Directorul Instituției, D. a unui curs gratuit de mecanic la sol pentru avionul AN2, arată că a depus la dosarul cauzei adresa nr. x/15.06.2021 emisă de Biroul de Management al Calității, din care ar rezulta că dl. D. nu a deținut licență de personal tehnic aeronautic care să îi confere drepturi de personal tehnic. Concluzionând, recurenta arată că, prin raportare și la jurisprudența CEDO, chiar și cu privire la judecățile de valoare, intimații aveau obligația de a face dovada unor minime baze factuale, având sarcina probei sub acest aspect. Or, intimații nu au realizat dovada existentei unor minime baze factuale, în acest context astfel de informații fiind complet nejustificate, având un caracter pur prejudiciabil și injurios. De asemenea, instanța de apel a aplicat în mod greșit practica CEDO și a făcut abstracție de practica invocată de aceasta atât prin cererile inițiale cât și de cea invocată în cererea de apel, a făcut o aplicare greșită inclusiv a dispozițiilor art. 1349 coroborate cu prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală și respectiv la reținerea primei condiții a acesteia (existența faptei ilicite) ca fiind întrunită, neaplicând în mod corect prevederile privind dreptul la libera exprimare, dreptul la demnitate și a limitelor acestor drepturi. Mai mult, în urma aplicării și interpretării în mod greșit a dispozițiilor legale mai sus indicate, precum și pe cele ale Convenției și ale practicii CEDO aplicabile în materie, Curtea de Apel București nu a putut interpreta în mod corect prevederile art. 253 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 257 C. civ., rezultatul fiind o soluție de respingere a cererii de chemare în judecată, soluție pe care o consideră nelegală și netemeinică. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații au formulat întâmpinare în data de 13 februarie 2023, prin care invocă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, pe fond, solicită respingerea recursului, ca nefondat, considerând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului, la 20 februarie 2023, acesta formulând răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea excepției nulității recursului, și a apărărilor pe fond, ca neînntemeiate.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 04 mai 2020, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și(6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 septembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II.4. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-reclamant Aeroclubul României este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Înalta Curte constată că recurentul-reclamant se prevalează de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, anume a prevederilor art. 70, art. 75, art. 253, art. 257, art. 1349 și art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 30 din Constituția României, dar și a dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului creată în interpretarea și aplicarea acestor norme convenționale. Speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la imagine și reputație (art. 72 alin. (1) și art. 73 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerințe sau limitări din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și, respectiv art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului. Considerând că intimații-pârâți și-au exercitat drepturile fie cu rea-credință, fie cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ce corespunde unei ingerințe a autorităților statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a următoarelor condiții cumulative pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Faptele reclamate privesc conținutul a trei articole, publicate în mediul online în datele de 24 noiembrie 2019, 16 decembrie 2019 și 27 aprilie 2020, prin intermediul paginii de internet www.x.ro, precum și pe pagina ziarului de pe rețeaua de socializare Facebook. S-a susținut, privitor la primul articol, intitulat "Aeroclubul României sau zbor deasupra unui cuib de cuci", că se fac afirmații denigratoare în legătură cu încheierea unui contract de instruire între Școala Superioară de Aviație Civilă și reclamant, în anul 2012, și că unicul beneficiar ar fi fost directorul general al reclamantului, precum și că acesta din urmă ar fi fost "parașutat în instituție" și că a "știut să pupe ghiulul fiecărui ministru". Se mai susține în articol că în materia bugetului, 80% din acesta este alocat aerodromului Clinceni, iar celelalte aerocluburi sunt prejudiciate, neavând suficiente resurse financiare, dar și că există restanțe la realizarea de către angajații aeroclubului a baremului de ore de zbor din cauza fondurilor insuficiente. O altă alegație din articolul menționat privește lipsa măsurilor pentru "stoparea preluării ilegale a patrimoniului Aeroclubului", fiind menționate punerile în posesie ilegale făcute de comisia locală de fond funciar Podari, jud. Dolj, dar și demararea lucrărilor de construire pe aceste terenuri, care s-ar suprapune cu cel al Aeroclubului Balta Verde Oltenia. O altă susținere din cadrul articolului arată că reclamantul "s-a regăsit, de la an la an, cu echipamente mai vechi și neperformante". Al doilea articol, "x" continuă ideea din primul articol, referitoare la construcțiile edificate pe terenul aerodromului Balta Verde din jud. Dolj, afirmându-se existența unui acord de principiu al reclamantului cu privire la acestea. Se mai susține că actualul comandant al acestui aeroclub nu deține calificările necesare, reliefându-se relația de rudenie a acestuia cu directorul tehnic al reclamantului, dar și că acesta ar fi fost împuternicit în vederea exprimării acestui acord în lipsa unui proces-verbal de predare primire între fostul și actualul comandant. De asemenea, s-a arătat că în septembrie 2017, comandantul detașamentului de parașutiști din cadrul Aerodromului Târgu Mureș a încasat sumele aferente unor salturi, deși nu le-a efectuat, prin refacerea în fals a ordinelor de misiune. Se mai susține în acest articol că există documente în acest sens primite la redacție. S-a mai arătat că prin gestionarea discreționară a fondurilor de către directorul general al reclamantului se urmărește îndepărtarea persoanelor incomode, inclusiv prin acordarea unor sporuri către persoane care nu au efectuat salturi și neacordarea către cei care aveau 300 de salturi la activ. S-a mai făcut referire la cursul de automosorit absolvit de directorul adjunct al reclamantului, precum și cursul de mecanic la sol pentru avionul AN2 absolvit de directorul general al reclamantului. În fine, referitor la cel de-al treilea articol, denumit "Pe aripi de vânt...și manele!" se susține, prin prezentarea unei înregistrări video, că în condițiile suspendării tuturor activităților economice și comerciale, pe fondul pandemiei de coronavirus, în data de 08.04.2020 ar fi avut loc o petrecere în cadrul Aeroclubului Clinceni, construcția articolului fiind interogativă, formulându-se supoziții, nu afirmații certe în cuprinsul articolului. De asemenea, se susține că directorul general al reclamantului "și-a numit" un director general la TAROM, ca președinte al consiliului de administrație al acestei societăți, pentru un salariu extrem de ridicat. În raport cu aceste susțineri, ambele instanțe de fond au concluzionat în sensul că în cauză nu s-a putut reține existența unei fapte ilicite în sarcina intimaților-pârâți, caz în care, nefiind întrunită această premisă esențială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, prin decizia recurată, s-a considerat că nu mai este necesară verificarea celorlalte cerințe legale ale acestui tip de răspundere - prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția celor cărora li se impută săvârșirea faptei reclamate. Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurent, îl constituie, în esență, aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală cu privire la o situație de fapt care este contestată de reclamantul din cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la imagine și reputație, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. În esență, reclamantul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând inexistența unei atingeri aduse imaginii și reputației sale, respectiv, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptei ilicite, recurentul-reclamant a reiterat situația factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că, în cadrul celor trei articole, pârâții au diseminat informații neadevărate și nedovedite la adresa sa, informații care nu au nicio baza factuală și care au fost în mod netemeinic încadrate în categoria judecăților de valoare. Recurentul consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăția pârâților rezultă din lipsa de veridicitate a informațiilor prezentate și lipsa totală de obiectivitate a demersului jurnalistic, că pârâții au dat dovadă de rea-credință, fiind întrunite, în același timp, și condițiile referitoare la prejudiciu și la legătura de cauzalitate existentă între acesta și fapta ilicită reclamată. Preliminar, se impune precizarea că, în verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, aceasta presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, nefiind permisă instanței de recurs, în analizarea criticilor formulate de titularul cererii de recurs, să facă verificări cu privire la situația de fapt sau reaprecierea probelor cauzei, astfel cum recurentul tinde prin mare parte dintre criticile concepute în cadrul memoriului de recurs. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretențiilor deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimatele-pârâte nu au depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmațiilor și informațiilor transmise în spațiul public de acestea, iar prezumția de bună credință nu a fost răsturnată. Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane. Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la imagine și reputație, instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situației de fapt din speța dedusă judecății. Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului articolelor pretins defăimătoare, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar, potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Or, tocmai făcând această distincție între categoria judecăților de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, instanța europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Cu alte cuvinte, distincția anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie - însă, cerința ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmația să fi acționat cu bună-credință, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmațiilor sale. În speță, evaluând probele administrate în cauză, și făcând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare, instanța de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective cu care au acționat pârâții, aceea a bunei-credințe. Astfel, s-a reținut că informațiile publicate pe site-ul www.x.ro și pe rețeaua de socializare Facebook au avut o bază factuală suficientă și rezonabilă în vederea afirmării unor asemenea informații, nefiind de natură a determina angajarea răspunderii civile delictuale a acestora pentru faptele imputate de reclamant. Astfel, s-a reținut, în ceea ce privește primul articol, publicat în data de 24 noiembrie 2019, că acesta a avut la bază corespondența purtată cu Școala Superioară de Aviație Civilă, contractul de instruire nr. x/07.08.2012 și actele adiționale la acesta, precum și facturile fiscale nr. x/19.03.2012 și nr. y/09.05.2012, cu privire la informațiile din cuprinsul acestor înscrisuri instanța de apel concluzionând în sensul că acestea corespund cu cele prezentate în articolul indicat de către recurentul-reclamant ca fiind defăimător. De asemenea, în privința celui de-al doilea articol, publicat în data de 16 decembrie 2019, instanța a reținut că că primele două paragrafe redate în cuprinsul articolului expun informații primite de autorul articolului pe adresa redacției, sursă ce dorește să rămână anonimă. Mai mult, cu privire la afirmațiile făcute în cuprinsul acestui articol, instanța de apel a reținut că reclamantului îi revenea obligația de a face proba contrară celor publicate. În fine, nici cu privire la articolul publicat în data de 27 aprilie 2020, instanța de apel nu a putut reține lipsa unei baze factuale în condițiile în care tonul folosit a fost unul critic, iar utilizarea unor asocieri între funcția deținută de directorul general al Tarom și efectele acestei numiri asupra măsurilor luate de acesta este una firească. Sub aspectul judecăților de valoare, curtea de apel a reținut că, prin intermediul afirmațiilor enunțate, autorul articolului a dorit să atragă atenția cititorilor, dar și instituțiilor abilitate, să realizeze controale la o persoană juridică de interes public, cu privire la posibile deficiențe în conducerea instituției reclamante. Relativ la sarcina probei, recurentul-reclamant a invocat prin motivele de recurs faptul că instanța a răsturnat sarcina probei cu privire la veridicitatea articolele publicate către acesta, sancționând instituția pentru faptul că nu a putut face dovada caracterului neadevărat al informațiilor prezentate în cele trei articole ce au format obiectul cererii de chemare în judecată, cu toate că intimaților le revenea obligația de a proba numeroasele susțineri promovate. Or, astfel cum s-a arătat anterior, instanța de apel a constatat că afirmațiile ce au stat la baza articolelor publicate au fost făcute în temeiul unei baze factuale suficiente și rezonabile, nefiind necesară, în acest caz, a se face proba verității celor afirmate. În combaterea afirmațiilor despre care se susține caracterul fals sau neadevărat, recurentului-reclamant îi revenea sarcina probei, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel. Astfel, potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 1169 C. civ. și art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat). În speță, recurentul-reclamant este cel care a afirmat caracterul fals al informațiilor prezentate în cele trei articole apreciate de acesta ca fiind defăimătoare, articole care, așa cum s-a arătat anterior, nu au fost lipsite de o bază factuală, astfel încât să se poată pretinde aruncarea în spațiul public a unor informații nesusținute din punct de vedere al probatoriului. Așadar, în condițiile în care intimații-pârâți, prin publicarea articolelor pe site-ul web, precum și pe pagina de Facebook, au redat o serie de afirmații despre care au susținut că ar fi dovedite prin mijloacele enunțate mai sus, sarcina probei s-a răstunat, recurentului-reclamant revenindu-i obligația de a dovedi contrariul. Mai mult, acestă sarcina a probei revenea recurentului și în virtutea calității sale de reclamant, acesta fiind cel care a învestit instanța cu acțiunea prin care tindea la demonstrarea caracterului defăimător al articolelor publicate de intimați, această dovadă urmând a fi realizată, și prin raportare la demostrarea caracterului neveridic al celor susținute prin cuprinsul articolelor. Se susține în mod nefondat și faptul că i s-ar fi impus recurentului-reclamant dovada unor fapte negative, în condițiile în care reținerile instanței de apel sub acest aspect, redate în paragrafele anterioare, se referă la fapte pozitive opuse celor celor menționate (spre exemplu, afirmația negativă în sensul că E. nu ar fi participat la salturile din 2017 era susceptibilă de probă contrară, și aceasta se putea realiza printr-un fapt pozitiv, și anume depunerea dovezii participării acesteia, ori proba neîncasării de către aceasta a banilor aferenți acestei misiuni se putea realiza prin dovada pozitivă, în sensul depunerii la dosar a extrasului de cont în perioada de referință; totodată, exemplul dat de către recurentul-reclamant, în sensul că acesta nu putea face dovada faptului negativ prin care să demonstreze că aeronavele nu sunt vechi, și acesta putea fi demontat prin depunerea la dosar a dovezilor care atestau atât anul de fabricație al aeronavelor, precum și orele de zbor parcurse de fiecare aeronavă, astfel cum acestea reieșeau din evidențele instituției). Așadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existența unei baze factuale pe care s-au grefat atât judecățile de valoare (care, prin esența lor, nu se pretează la demonstrarea exactității conținutului), cât și imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă au în conținut și elemente parțiale de inexactitate) este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertății de exprimare nu au fost depășite, astfel că nu se justifică reținerea în sarcina intimaților a săvârșirii unei fapte ilicite care să impună o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare. De altfel, în raport cu solicitarea recurentului de probare a informațiilor publicate, așa cum s-a statuat în hotărârea pronunțată în Cauza Cornelia Popa c. României, la data de 29 martie 2011, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al afirmațiilor, ci și atitudinea subiectivă a persoanei. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art.

În speța în discuție, Curtea a stabilit că intimații au acționat cu bună-credință, informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui beneficiu ar constitui o interpretare prea formalistă a Convenției. Din perspectiva statutului de instituție publică a persoanei vizate, deși recurentul nu contestă reținerile instanței de apel sub acest aspect, totuși critică aprecierea instanței în sensul că persoana vizată ar trebui să facă dovada unui mai mare grad de toleranță, aspect care ar conduce la încurajarea promovării de informații neadevărate sau nedovedite de către orice persoană, fără vreo limitare sau sancționare din partea forței publice. Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod judicios calitatea de persoană juridică de interes public a reclamantului și, în aplicarea efectelor deținerii acestei calități, în mod legal, a reținut că dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la viață privată. În raport cu calitatea reclamantului, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea sa este justificat, fiind, așadar, corectă reținerea din hotărârea recurată a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârâte, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani și alții contra Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă și Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001). Or, în cauză, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel, nu a fost răsturnată prezumția de buna credință a jurnalistului în raport de adevărul afirmațiilor sale, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâții îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general. Deși a existat o inexactitate a informației, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective. Totodată, referitor la susținerea din recurs a reclamantului, conform căreia intimatul-pârât nu este jurnalist, pentru a i se recunoaște o libertate de exprimare mai largă, fără aplicarea excepțiilor incidente unor asemenea profesioniști privind exercițiul acestui drept, se constată că aceasta este lipsită de temei, câtă vreme libertatea de exprimare nu este recunoscută doar jurnaliștilor. Dimpotrivă, ea este expresia unei libertăți fundamentale, atașate oricărei persoane (incluzând libertatea de opinie și pe cea de informare, în strânsă legătură cu libertatea de gândire și de conștiință). Așadar, această libertate este garantată oricărui individ, fiind atașată personalității umane, fără vreo distincție privitoare la rolul pe care îl are în viața socială cel care o exercită. Mai mult, în interpretarea art. 10 din CEDO, Curtea de la Strasbourg a arătat că "posibilitatea persoanelor fizice de a se exprima pe internet constituie un instrument fără precedent în exercitarea libertății de exprimare" și că publicarea de știri și comentarii pe un site de internet reprezintă o activitate jurnalistică (Hotărârea din 16 iunie 2015, pronunțată în cauza Delfi AS împotriva Estoniei, pct. 110 și 112). De altfel, Curtea de la Strasbourg a recunoscut în repetate rânduri rolul vital pe care îl joacă media în facilitarea și favorizarea dreptului publicului de a primi și de a răspândi informații și idei. De asemenea, a recunoscut că funcția de a crea diverse "platforme de dezbatere publică nu este doar pentru presa (convențională) (…) având în vedere faptul că internetul contribuie semnificativ la îmbunătățirea accesului publicului la știri și, în general, facilitarea difuzării de informații (…) funcția bloggerilor și a utilizatorilor populari de platforme sociale poate fi de asemenea comparată cu cea de "câine de pază al societății", în măsura în care este vorba despre garanțiile prevăzute de articolul 10 (din CEDO) (Cauza Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei, pct. 166 și 168). Prin urmare, se recunoaște aplicarea normelor comunitare și aprecierea libertății de exprimare din perspectiva principiilor fundamentale consacrate în jurisprudența Curții, inclusiv în privința persoanelor care își exprimă opiniile prin intermediul siteurilor web. Așadar, în raport cu toate chestiunile analizate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a concluzionat, în mod corect, în sensul că intimații beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și că în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii civile a pârâților. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant. Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale rezultatul procesului, va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestor cheltuieli către intimații-pârâți A. S.R.L. și B..