Decizia nr. 1348/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la data de 05 august 2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., a solicitat instanței să constate rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.05.2019 autentificat la BNP D., începând cu data de 09.07.2019, în considerarea prevederilor art. VI alin. (1) coroborat cu art. IV alin. (1) din acesta și prin aplicarea art. 1544 alin. (2) teza a II-a C. civ.. De asemenea, s-a solicitat constatarea intervenirii pactului comisoriu de gradul IV, prevăzut în antecontract la art. VI "Clauze speciale. Sancțiuni", începând cu data de 09.07.2019 pentru neîndeplinirea în solidar de către pârâte a obligațiilor asumate privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică până la data de 08.07.2019, conform art. IV din antecontract și prin aplicarea art. 1553 alin. (1) și (2) C. civ.. S-a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la restituirea dublului sumei pe care reclamanta a plătit-o cu titlu de avans la data încheierii contractului, conform prevederilor art. VI teza a II-a din antecontract, în considerarea prevederilor art. VI alin. (1) și prin aplicarea art. 1544 alin. (2) teza a II-a C. civ. În drept au fost invocate dispozițiile art. 148-151, 192, 194, 195 C. proc. civ., art. 1544 alin. (2) teza a II-a, 1549-1553 C. civ.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 178/S din 22 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2020 s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. și, în consecință, s-a constatat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.05.2019 de către BNP D.. Împotriva sentinței civile nr. 178/S din 22 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul Brașov s-a formulat apel de către pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L..

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă Prin decizia civilă nr. 532/Ap din 22 martie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul declarat de apelantele-pârâte S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 178/S/22.07.2021 pronunțate de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L.; a constatat nulitatea apelului incident declarat de intimata-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe civile, ca urmare a admiterii excepției tardivității formulării apelului incident.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 532/Ap din 22 martie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamanta A.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 06 iulie 2022, fiind repartizat completului de judecată nr.

Invocând drept motiv de casare motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și taxa de timbru. În susținerea recursului, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1552 și 1553 C. civ. și a ignorat complet dispozițiile art. 1550 alin. (2) C. civ. Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că dispozițiile art. 1553 C. civ., incidente în cauză, nu prevăd pactul comisoriu de gradele I, II, III și IV și nici noțiunea de "grade energice" sau "grade atenuate". De asemenea, a susținut că instanța de apel nu își poate motiva decizia pe prevederile C. civ. de la 1864 și nici pe doctrina legată de aplicarea acelui cod, ci avea obligația de a ține cont de prevederile imperative actuale ale Noului C. civ., respectiv art. 1550 alin. (2), art. 1552 alin. (1) și art. 1553 alin. (2). S-a mai învederat că instanța de apel nu are dreptul să modifice, după cum consideră că ar fi corect din punctul său de vedere, clauzele contractuale care reprezintă legea părților prin voința liber exprimată a acestora, voință care trebuie acceptată, așa cum a fost scrisă, și de instanța de apel în verificarea cauzei. Cu toate că în antecontract există un capitol special la art. VI - "Clauze speciale. Sancțiuni" - în care sunt prevăzute expres sancțiunile aplicabile ambelor părți în condițiile nerespectării clauzelor contractuale, instanța de apel a considerat că acestea nu sunt aplicabile și intimatelor-pârâte. Părțile au convenit la art. VI alin. (1) că intervenirea rezoluțiunii de plin drept operează prin simplul fapt al neexecutării obligațiilor asumate, prevederile art. 1550 alin. (1) C. civ. având aplicabilitate imediată și fără interpretări ale instanței de apel întemeiate pe C. civ. de la 1864. Per a contrario, obligativitatea unei notificări scrise a debitorului nu mai poate fi luată în discuție pentru că părțile nu au convenit o asemenea variantă de lucru, prevederile art. 1552 alin. (1) C. civ. neavând aplicabilitate în prezenta cauză. Recurenta-reclamantă a mai susținut, cu privire la art. III din antecontract - "Prețul și modalitățile de plată", că în opinia sa această prevedere reprezintă o repetare a aceleiași sancțiuni a rezoluțiunii de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligațiilor asumate (cu referire la obligația de plată a restului de preț al imobilului de către cumpărătoare). Obligația de plată a restului de preț nu poate interveni ca și obligație scadentă prin simpla împlinire a termenului de plată, atât timp cât ea este condiționată de predarea, punerea în posesie perpetuă și neviciată, în prealabil, a imobilului vândut de vânzător către cumpărător. Prin dispozițiile art. 1719 C. civ., legiuitorul a ordonat acțiunile pe care părțile trebuie să le îndeplinească, și anume: mai întâi vânzătorul să predea bunul vândut, iar ulterior cumpărătorul să plătească integral prețul vânzării. Dacă s-ar accepta interpretarea instanței de apel, atunci recurenta-reclamantă ar fi trebuit să plătească integral prețul vânzării la data stipulată în contract, indiferent dacă vânzătorii i-au predat sau nu imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare. Și dacă nu ar fi plătit prețul pentru un bun care nu i-a fost predat și în posesia căruia nu a intrat, vânzătorii ar fi avut tot dreptul să rezoluționeze contractul cu păstrarea arvunei. Or, o asemenea interpretare făcută de instanța de apel este inacceptabilă. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1550 alin. (2), art. 1552 alin. (1), art. 1553 alin. (1) și (2), art. 1719 Noul C. civ. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că instanța de apel a făcut o aplicare temeinică și legală a dispozițiilor art. 1552 și 1553 Noul C. civ., prin motivele de recurs încercându-se a se reitera motivarea primei instanțe. Or, instanța de apel a reținut în mod legal faptul că reclamanta avea obligația punerii în întârziere a debitoarelor pârâte, condiție necesară invocării rezoluțiunii convenționale. În consecință, nu poate fi vorba de o interpretare greșită a dispozițiilor art. 1552 și 1553 Noul C. civ. sau de o ignorare a dispozițiilor art. 1550 alin. (2) din același cod. În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin demersul judiciar cu care a învestit instanțele de fond, reclamanta a solicitat să se constate rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.05.2019 de BNP D., pe motiv că a intervenit pactul comisoriu de gradul IV, prevăzut în antecontract la art. VI "Clauze speciale. Sancțiuni", începând cu data de 09.07.2019, pentru neîndeplinirea de către pârâte, în solidar, a obligațiilor asumate; de asemenea a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la restituirea dublului sumei pe care a plătit-o cu titlu de avans la data încheierii contractului. Prima instanță, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii și în baza art. 1549 C. civ. a admis cererea de chemare în judecată și a constatat rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți, apreciind totodată, că însăși formularea acțiunii reprezintă o punere în întârziere conform art. 1522 alin. (5) C. civ. a părților, fără vreo notificare prealabilă. Soluționând apelul declarat de pârâte, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea rezoluțiunii convenționale întemeiate pe pactul comisoriu prevăzut la art. VI din antecontractul în discuție, respectiv cerința punerii în întârziere a pârâtelor și nici notificarea acestora privind invocarea rezoluțiunii, astfel că a admis apelul și a respins cererea de chemare în judecată. Supunând controlului de legalitate decizia instanței de apel, recurenta-reclamantă critică această hotărâre pe motiv că a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1552 și 1553 C. civ. și cu ignorarea dispozițiilor art. 1550 alin. (2) C. civ. Astfel, în esență, recurenta aduce critici cu privire la analiza făcută de instanța de apel referitoare la pactele comisorii de gradul III și IV, la comparația făcută cu vechiul C. civ., susținând totodată, că dispozițiile art. 1553 alin. (2) C. civ., aplicabile speței, prevăd că rezoluțiunea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, cu excepția cazului în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. Or, recurenta apreciază că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractului, neobservând că părțile contractuale au convenit ca rezoluțiunea contractului să opereze de plin drept, fără punere în întârziere, prin simplul fapt al neexecutării obligațiilor. De asemenea, a mai susținut că instanța de apel a motivat decizia atacată făcând trimitere la art. III din antecontract, însă în opinia recurentei-reclamante, prevederea din acest articol este o repetare a aceleiași sancțiuni a rezoluțiunii de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligațiilor asumate de către reclamantă. Cu privire la critica privind analiza care se referă la pactele comisorii de gradele III și IV, recurenta-reclamantă a susținut că dispozițiile art. 1553 din noul C. civ., aplicabile în cauză, nu fac vorbire de pactele comisorii de gradele I, II, III și IV și nici de "grade energice" sau "grade atenuate", instanța de apel motivându-și decizia pe dispozițiile C. civ. de la 1864, deși avea obligația să țină cont de prevederile imperative actuale ale noului C. civ., respectiv ale art. 1550 alin. (2), art. 1552 alin. (1) și art. 1553 alin. (2) C. civ. Această critică este nefondată și nu poate fi primită, justificat de faptul că instanța de apel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu a făcut o confuzie cu privire la dispozițiile legale aplicabile în cauză, în sensul că nu a aplicat prevederile din C. civ. de la 1864 referitoare la rezoluțiune. Astfel, se constată că instanța de prim control judiciar a realizat doar o paralelă între cele două Coduri civile (vechiul C. civ. și noul C. civ.), explicând însă, în mod expres, că noua reglementare civilă prevede o nouă configurație legală a pactelor comisorii, prezentând cele două variante ale acestora potrivit exclusiv noului C. civ.: o variantă poate prevedea expres excluderea necesității punerii în întârziere, iar cealaltă variantă presupune necesitatea punerii în întârziere. Totodată, se observă faptul că instanța de apel a analizat clauzele contractuale ale actului juridic încheiat de părțile procesuale și a conchis în mod expres că pentru situația neexecutării obligațiilor de către pârâte, părțile nu au prevăzut scutirea de punere în întârziere, caz în care era necesară din punct de vedere legal, o notificare din partea reclamantei: "Întorcându-ne la antecontractul de vânzare - cumpărare din litigiu, se observă că în cuprinsul clauzei de la art. VI din antecontract de care se prevalează intimata reclamantă, nu se regăsește convenția părților potrivit căreia punerea în întârziere va rezulta din simplul fapt al neexecutării sau că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului. Prin urmare, reclamanta avea obligație punerii în întârziere a debitoarelor pârâte". În acest sens, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1550 alin. (2) și cele ale art. 1553 C. civ. reglementează rezoluțiunea convențională, care reprezintă acea rezoluțiune care poate opera în virtutea unei clauze rezolutorii - pact comisoriu, așa cum este numit de legiuitor - prin care părțile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluțiunea. Invocarea pactelor comisorii trebuie să îndeplinească următoarele condiții de validitate: să fie stipulate expres și să prevadă în manieră neechivocă obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea de drept a contractului; să fie invocate cu bună-credință; neexecutarea contractuală trebuie să se fi produs și să aibă o gravitate suficientă; condiția notificării specializate (să se indice în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează, în caz contrar efectul punerii în întârziere neproducându-se), care reprezintă condiția formală pentru operarea rezoluțiunii convenționale. De principiu, rezoluțiunea convențională este subordonată punerii în întârziere a debitorului obligației neexecutate culpabil. Însă de la această regulă există și o excepție. Aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 1553 alin. (2) C. proc. civ. care permit părților să convină că simpla neexecutare a obligației reprezintă punerea în întârziere a debitorului. Deci, dacă în pactul comisoriu părțile nu au convenit astfel, rezoluțiunea presupune două manifestări de voință, succesive, din partea creditorului obligației neexecutate culpabil: mai întâi punerea în întârziere a debitorului, apoi declarația scrisă de rezoluțiune notificată acestuia. Referitor la punerea în întârziere, dispozițiile art. 1553 alin. (3) C. civ. dispun că rezoluțiunea produce efecte numai dacă se indică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează. Dacă însă părțile au stabilit în pactul comisoriu că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate culpabil, rezoluțiunea va opera la momentul la care creditorul notifică în scris debitorului declarația unilaterală de rezoluțiune. Aplicând aceste considerații de ordin teoretic la speța dedusă judecății, se observă că recurenta-reclamantă face confuzie cu privire la cerințele rezoluțiunii atunci când menționează că părțile au prevăzut că simplul fapt al neexecutării atrage rezoluțiunea de plin drept și că nicio altă condiție nu era necesară ("Așadar, părțile au convenit la Art. VI alin. (1), că intervenirea rezoluțiunii de plin drept operează prin simplul fapt al neexecutării obligațiilor asumate (...)"). Or, așa cum s-a arătat mai sus, cu ocazia expunerii aspectelor teoretice referitoare la rezoluțiunea convențională, instanța de recurs reține că rezoluțiunea de plin drept nu exclude necesitatea punerii în întârziere, astfel cum rezultă în mod clar din dispozițiile art. 1553 alin. (1) și (2) C. civ., potrivit cărora "(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării." Prin urmare, având în vedere situația de fapt reținută de instanța devolutivă a fondului raportată la temeiurile de drept invocate în cauză, anterior citată, potrivit căreia părțile nu au stabilit în cadrul promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare că rezoluțiunea sau rezilierea va rezulta din simplul fapt al neexecutării obligațiilor juridice asumate, se observă pe cale de consecință, că în mod corect și judicios, raportat chiar la normele legale indicate de recurentă, instanța de apel a reținut că pentru a interveni rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe pactul comisoriu prevăzut la art. VI din antecontract, debitorii pârâți trebuiau puși în întârziere, nefiind astfel îndeplinite condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea antecontractului. În continuare, recurenta reclamantă critică statuările instanței devolutive de fond asupra interpretării clauzelor actului juridic încheiat de părțile procesuale. Or, interpretarea contractului, determinarea voinței determinate, concrete a părților contractante la momentul încheierii unui act juridic reprezintă o problemă de temeinicie care se rezolvă pe baza probelor administrate cauzei și nu una de legalitate. Din acest motiv, aceste critici exced limitelor controlului jurisdicțional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 și art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Această concluzie este perfect valabilă și în privința criticii recurentei-reclamante referitor la faptul că prevederile art. III din antecontract (cu referire la obligația de plată a restului de preț de către recurenta-reclamantă) reprezintă o repetare a aceleiași sancțiuni a rezoluțiunii de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligațiilor asumate - sancțiune prevăzută așadar și în art. VI din același act. Astfel cum s-a arătat deja în cuprinsul prezentei decizii de recurs, aceste aserțiuni nu pot fi primite, întrucât instanța de recurs nu poate proceda la analiza voinței concrete a părților la momentul încheierii actului juridic, această analiză revenind suveran instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Așadar, grefat pe situația de fapt stabilită de instanța de apel și ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurenta-reclamantă, că în cauză s-a realizat de către instanța de prim control judiciar o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate (art. 1552, art. 1553 C. civ. și art. 1550 alin. (2) C. civ.), criticile nefiind așadar, fondate. Critica din finalul cererii de recurs relativă faptului că instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 1719 C. civ. care reglementează o ordine în executarea obligațiilor privind plata prețului și primirea bunului, în privința modului de interpretare a obligației reclamantei recurente de plată integrală a prețului bunului, este nefondată de asemenea. Astfel, curtea de apel a arătat că în privința rezoluțiunii datorată eventualei nerespectări de către reclamantă a obligației sale de plată integrală a prețului, nu s-a formulat vreo cerere reconvențională de către pârâții intimați, astfel încât curtea de apel a apreciat că, nefiind învestită cu o astfel de cerere reconvențională, nu poate proceda la analiza acestei apărări a intimaților. Se observă așadar, că nu i se poate repoșa instanței de apel că ar fi ignorat prevederile art. 1719 C. civ. sau celelalte norme juridice incidente cauzei sub acest aspect, atât timp cât instanța de apel a arătat că nu poate proceda la analiza apărării părților adverse - apărare care ar fi putut pune în discuție modul de aplicare a acestor norme juridice ilustrate - datorită unui impediment procesual. În consecință, pentru ansamblul acestor considerente, reținând că decizia recurată a fost pronunțată fără încălcarea dispozițiilor legale invocate, inclusiv a celor ce reglementează rezoluțiunea convențională, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.