ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1166/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 19.02.2021 sub nr. x/2021 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliție Județean Mureș obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri materiale în sumă totală de 2.020 RON, constând în cheltuielile de judecată suportate de reclamant în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Târgu Mureș și, ulterior, al Tribunalului Mureș, având ca obiect plângere contravențională; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 487.430 RON (echivalentul a 100.000 Euro, la cursul valutar al B.N.R. la momentul redactării prezentei acțiuni civile), pentru daunele morale suferite în urma modului de constatare și sancționare a reclamantului, prin Procesul-verbal Seria x nr. x/28.08.2018, respectiv demersurile ulterioare încheierii acestui din urmă act, efectuate de pârât; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei acțiuni civile, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mureș Prin sentința civilă nr. 1425 din 3 noiembrie 2021 Tribunalul Mureș a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Județean de Poliție Mureș și a dispus obligarea acestuia la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.020 de RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2018. Celelalte pretenții ale reclamantului au fost respinse și pârâtul a fost obligat la plata în favoarea acestuia a sumei de 4.146,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 789/A din 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș împotriva sentinței civile nr. 1425 din data de 03.11.2021 a Tribunalului Mureș, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.146,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva aceleiași hotărâri.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 789/A din 6 octombrie 2022, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a expus considerentele deciziei recurate și a învederat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1373 alin. (1) și alin. (2) și art. 1353 coroborat cu art. 15 C. civ. Recurentul învederează că exercitarea unor atribuții de serviciu de către comitent, cu încălcarea legii, prin sancționarea greșită a reclamantului constituie o faptă prejudiciabilă săvârșită de către un prepus, prejudiciu pentru care răspunde comitentul. Susține recurentul că nu era necesară analizarea dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2002 sau ale O.G. nr. 2/2001 în contextul în care procesul-verbal de contravenție încheiat de prepus a fost anulat, în mod definitiv. Invocând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 4382/7.11.2019, recurentul pretinde că această împrejurare este suficientă pentru a se constata săvârșirea de către prepus a faptei ilicite. Pentru a verifica existența faptei ilicite, care să atragă răspunderea civilă delictuală, se impune a se analiza dacă polițistul a constatat și sancționat contravenția reținută în sarcina recurentului, potrivit legii, or prin anularea procesului-verbal de contravenție întocmit de prepus, instanța a constatat că recurentul a fost sancționat pe nedrept, neputându-se reține vreo formă de vinovăție în sarcina acestuia. Dezvoltând argumente teoretice cu privire la distincția dintre excepția autorității de lucru judecat și puterea lucrului judecat, recurentul arată că instanța nu ar fi trebuit să analizeze îndeplinirea cerinței existenței unei fapte ilicite întrucât prin stabilirea caracterului nelegal al procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției s-a instituit o prezumție în sensul că actul a fost întocmit cu încălcarea legii, fiind determinată, astfel, existența faptei ilicite. Indicând prevederile art. 15 și art. 1353 C. civ., recurentul arată că exercitarea atribuțiilor de serviciu de către agentul constatator s-a realizat în mod abuziv, din moment ce procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției s-a întocmit în lipsa vinovăției recurentului, raportat la fapta contravențională reținută în sarcina acestuia. Or, lipsa elementului vinovăției, implică lipsa faptei contravenționale și lipsa răspunderii contravenientului, raportat la legislația circulației pe drumurile publice (O.U.G. nr. 195/2002) și cea în materia contravențiilor (O.G. nr. 2/2001). În măsura în care agentul constatator și-ar fi exercitat atribuțiile de serviciu, conform legii și cu profesionalismul aferent, nu ar fi apreciat că recurentul se face vinovat de săvârșirea vreunei fapte contravenționale, situație în care nu s-ar fi săvârșit un abuz de drept. Făcând trimitere la prevederile art. 15 C. civ., recurentul susține că există abuz de drept când un drept este exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi o altă persoană și când dreptul este exercitat în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. Susține recurentul că în cauză sunt incidente prevederile art. 3 din Legea nr. 360/2002 și, raportat la împrejurarea că instanțele competente au stabilit că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției este întocmit contrar legii, în lipsa vinovăției contravenientului, ne aflăm în prezența unui abuz de drept, sub forma exercitării atribuțiilor de serviciu, în mod excesiv și nerezonabil. Invocând prevederile art. 219 alin. (1) și alin. (2), precum și art. 221 alin. (1) C. civ., recurentul pretinde că nu prezintă relevanță existența unei fapte ilicite, ci doar a unei fapte cauzatoare de prejudicii. Învederează recurentul că sunt eronate considerentele deciziei recurate potrivit cărora prin hotărârea pronunțată în soluționarea plângerii contravenționale, instanța nu a constatat încălcarea vreunor norme imperative de natură a justifica reținerea unui abuz din partea pârâtului, respectiv exercitarea atribuțiilor legale în vederea constatării și sancționării contravențiilor în mod abuziv de către acesta, în contextul în care instanțele au reținut un motiv de nulitate relativă a procesului-verbal, respectiv lipsa vinovăției reclamantului. În concluzie, în opinia recurentului, considerentele deciziei constituie aprecieri subiective ale instanței, lipsite de temei legal.

Apărările formulate în cauză Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Relativ la comportamentul agentului constatator, intimatul învederează, în esență, că prin Ordonanța procurorului din data de 23.09.2019 s-a dispus clasarea cauzei penale, iar simplul fapt al anulării procesului-verbal de contravenție nu este de natură a proba un abuz al prepusului. În cauză s-a făcut dovada raportului de prepușenie, însă agentul constatator și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu conform pevederilor legale, astfel că afirmațiile recurentului sunt lipsite de fundament. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu preliminar, trebuie amintit că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. - conform căruia "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" - și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același Cod - care stabilește "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)". Prin urmare, instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt, pe care aceasta a constatat-o. Așa fiind, criticile cu privire la situația de fapt sau la modalitatea, în care instanța de apel a evaluat probele administrate nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului dedus judecății, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare, motiv pentru care Înalta Curte urmează a analiza exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs. Înalta Curte constată că recurentul a reclamat patru fapte ilicite presupus a fi săvârșite de angajatul Inspectoratului de Poliție Județean Mureș, generate de încheierea Procesului-verbal de contravenție nr. x/28.08.2018 și de consecințele aferente emiterii actului. În fața instanței de apel, la termenul de judecată din data de 6 octombrie 2022, reclamantul, prin reprezentant convențional, a precizat că pentru fapta agentului constatator constând în purtarea abuzivă a acestuia față de reclamant, Inspectoratul de Poliție Județean Mureș răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepusului, precum și că a invocat răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului pentru alte 3 fapte ilicite (lipsa comunicării procesului-verbal de contravenție și adeverința necesare realizării reparațiilor autoturismului reclamantului, transmiterea procesului-verbal autorităților suedeze, fapt ce a generat pericolul anulării permisului de conducere al reclamantului, precum și abuzul ce decurge din anularea procesului-verbal de contravenție). Printr-un prim motiv de nelegalitate, recurentul a pretins pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1373 alin. (1) și alin. (2) C. civ., apreciind că anularea procesului-verbal de contravenție încheiat de către prepus este suficientă per se pentru a dovedi fapta ilicită, ca o condiție a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Din cuprinsul art. 1373 C. civ. rezultă că, pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiții speciale, care se grefează pe condițiile de drept comun și anume: raportul de prepușenie dintre autorul faptei ilicite și prejudiciabile și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârșită de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent. Relativ la prima condiție, astfel cum a susținut și recurentul, părțile nu au contestat-iar instanța de apel a reținut corect- faptul că agentul de poliție, care a întocmit Procesul-verbal de contravenție nr. x/28.08.2018 se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu și era angajat al intimatului. În analiza celei de-a doua condiții a răspunderii comitentului, cu privire la fapta ilicită invocată de reclamant-comportamentul abuziv al agentului constatator-, instanța de apel a stabilit că "nu s-a probat manifestarea de către agentul constatator a unui comportament abuziv, în sensul încălcării vreunei prevederi legale" nici în cauza pendinte, nici în dosarul penal nr. x/2018, iar simpla anulare a procesului-verbal de contravenție nu este de natură a proba pretinsul abuz. Înalta Curte reține că temeiul răspunderii comitenților pentru fapta cauzatoare de prejudicii a prepușilor îl constituie obligația, ce o au, de a garanta despăgubirea celor care au suferit daune prin acțiuni comise de prepuși, prin fapte abuzive, contrare normalei exercitări a funcției, ori prin care aceste atribuții au fost depășite de prepus. Pentru angajarea răspunderii comitenților este însă necesară, în toate cazurile, existența unei legături vădite între funcția încredințată și acțiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct sau de o asemenea conexitate, încât exercitarea funcției încredințate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei. Recurentul pretinde că agentul constatator și-a exercitat atribuțiile de serviciu cu încălcarea prevederilor legale, împrejurare ce ar rezulta din faptul anulării procesului-verbal de contravenție, pe care l-a încheiat, sens în care invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de care se bucură sentința civilă nr. 4382/7.11.2019 și decizia nr. 320/19.06.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2018. Procesul-verbal de contravenție este un act administrativ, întocmit de un agent constatator ca reprezentant al autorității administrative învestit cu autoritate statală pentru constatarea și sancționarea unor fapte care contravin ordinii sociale după o procedură specială prevăzută de lege, astfel că se bucură de o prezumție de autenticitate și veridicitate, care este însă relativă și poate fi răsturnată prin probe, de contravenient, așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții Europene în Cauza Anghel împotriva României - Cererea nr. 28.183/03, Hotărârea din 4 octombrie 2007, rămasă definitivă la 31 martie 2008. Din considerentele sentinței civile nr. 4382/7.11.2019 și ale decizie nr. 320/19.06.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2018, reiese că instanțele au reținut legalitatea procesului-verbal de contravenție, însă au apreciat că a fost răsturnată prezumția de temeiniciei, de care se bucură actul încheiat de agentul constatator, întrucât nu poate fi reținută culpa petentului pentru săvârșirea faptei pentru care a fost sancționat contravențional. Cu titlu teoretic, în privința aplicării art. 430 C. proc. civ., instanța de recurs reține că principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat. Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției. Această manifestare procesuală, de prezumție, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Așadar, prezumția efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni. Pe de altă parte, astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. Așadar, față de circumstanțele expuse, în cauză nu poate fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2018 sub aspectul faptei ilicite invocate de către recurent în prezentul dosar, întrucât la soluționarea plângerii contravenționale, instanța nu a analizat comportamentul agentului constatator, care a încheiat procesul-verbal de contravenție anulat. Astfel, în dosarul nr. x/2018 nu au fost dezlegate (și, pe cale de consecință, nu pot fi opuse în prezentul dosar) aspecte privind respectarea sau depășirea atribuțiilor de serviciu ale persoanei, care a întocmit procesul-verbal constatator, ci s-a reținut că procesul-verbal respectă dispozițiile imperative ale legii, însă nu poate fi reținută culpa reclamantului în săvârșirea faptei contravenționale, pentru care a fost sancționat. Această împrejurare- lipsa vinovăției reclamantului cu privire la săvârșirea contravenției sancționate de agentul constatator- nu echivalează cu existența faptei ilicite invocate în prezenta cauză și nu conduce la concluzia unei conduite abuzive, contrare legii a prepusului. În virtutea atributului juridic al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (ce nu este negat în cauză în ceea ce privește anularea procesului-verbal de contravenție), în privința celorlalte aspecte, care nu au fost dezlegate judiciar definitiv anterior, administrarea dovezilor sub aspectul conduitei agentului constatator, devenea obligatorie în prezenta cauză, din perspectiva dispozițiilor art. 255 din C. proc. civ., iar sarcina probei aparține reclamantului, conform art. 249 din același cod. Or, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut că reclamantul nu a probat comportamentul abuziv al agentului constatator, care a întocmit actul anulat, iar modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ. Pentru ansamblul acestor considerente, este nefondată critica privind pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea prevederilor art. 1373 alin. (1) și alin. (2) C. civ. Deopotrivă, motivul de recurs nu poate fi primit nici prin prisma pronunțării deciziei recurate cu încălcarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 1357, art. 1353 și art. 15 C. civ. Prin memoriul de recurs, recurentul pretinde că, în dosarul nr. x/2018, instanțele au reținut un motiv de nulitate relativă a procesului-verbal de contravenție încheiat de agentul constatator, respectiv lipsa vinovăției reclamantului, astfel că această împrejurare dovedește exercitarea atribuțiilor de serviciu în mod abuziv. Considerentele expuse de instanța de recurs, referitoare la puterea de lucru judecat sub aspect pozitiv a considerentelor hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, sunt de natură a răspunde inclusiv criticilor recurentului-reclamant referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357, art. 1353 și art. 15 C. civ. În legislația civilă actuală, s-a codificat instituția abuzului de drept (art. 15 C. civ.) și, totodată, dacă se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, abuzul de drept poate atrage răspunderea civilă, prin obligarea autorului la daune interese (art. 1357 cu referire la art. 1353 C. civ.). Conform art. 15 C. civ., "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". Prima teză din textul de lege enunțat vizează exercitarea dreptului cu intenția de a cauza altuia un prejudiciu de natură materială sau morală, respectiv "în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul". În măsura în care nu poate fi reținută vinovăția autorului sub forma intenției de a produce altuia un prejudiciu, răspunderea va putea fi antrenată doar dacă este incidentă cea de-a doua teză a articolului de lege menționat, și anume în ipoteza în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, evident, sub rezerva producerii unui prejudiciu. Caracterul excesiv al exercitării dreptului presupune valorificarea acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altei persoane un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, corespunzător scopului pentru care a fost recunoscut de legiuitor și în acord cu limitele sale. Prin urmare, exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii: 1. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și a moralei (art. 14 alin. (1) C. civ.); 2. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material, cât și de ordin juridic; 3. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art. 15 C. civ.); 4. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credință (art. 57 din Constituție, art. 14 alin. (1) C. civ.). Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele enumerate mai sus. În alți termeni, se poate reține în cazul în care titularul dreptului, cu rea-credință, îl deturnează de la finalitatea lui, după cum rezultă din interpretarea art. 15 C. civ.. Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, și anume unul subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credință a dreptului subiectiv civil, și unul obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv legitim. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie poate fi antrenată, sub rezerva îndeplinirii condițiilor impuse de lege, printr-o încălcare culpabilă a unei obligații legale, persoana chemată în judecată aducând atingere unui drept subiectiv al reclamantului, producându-i un prejudiciu ce trebuie reparat. Din actele și lucrările dosarului reiese că instanța de apel a procedat la o analiză complexă a circumstanțelor cauzei și a verificat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului din perspectiva acestui mecanism complex al abuzului de drept. Astfel, instanța de apel a verificat dacă cele trei fapte imputate pârâtului în activitatea, pe care o desfășoară au o bază factuală, concluzionând, în mod corect, că sunt lipsite de fundament susținerile reclamantului. Cu referire la comunicarea procesului-verbal de contravenție către reclamant, instanța de apel a reținut că au fost respectate prevederile O.G. nr. 2/2001, iar cu privire la fapta reclamată constând în transmiterea procesului-verbal de contravenție către autoritățile suedeze s-a statuat în sensul că a fost respectată procedura de sistem aprobată la nivelul Ministerului Afacerilor Interne privind circuitul permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare și plăcuțelor cu număr de înmatriculare eliberate de o autoritate străină, reținute în condițiile legii, dar și prevederile art. 2 din Legea nr. 126/1997 pentru ratificarea Convenției europene cu privire la efectele internaționale ale interzicerii exercitării dreptului de a conduce un vehicul cu motor, adoptată la Bruxelles la 3 iunie 1976. De asemenea, cu privire la pretinsul abuz ce ar decurge din anularea procesului-verbal de contravenție, s-a reținut că au fost respectate prevederile art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002 și că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de prevederile art. 1357 C. civ., întrucât nu s-a dovedit existența unei fapte ilicite, abuzive. Înalta Curte constată că, în susținerea criticilor din memoriul de recurs, recurentul invocă prevederile art. 3 din Legea nr. 360/2002, art. 219, art. 221 alin. (1) C. civ., însă aceste dispoziții legale nu au fost deduse judecății instanțelor de fond. În acest context, Înalta Curte reține că partea nu poate invoca direct recurs aspecte, pe care nu le-a supus dezbaterii la instanța de apel, întrucât aceasta ar însemna nesocotirea principiului non omisso medio. O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea în faza recursului a altor motive față de cele invocate în fața instanței de apel ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și implicit, la încălcarea principiului non omisso medio. Obiectul recursului constă în hotărârea ce se atacă, respectiv motivele de nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta constituie una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, în raport de exigențele devoluțiunii din apel - și anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților, să fie analizate pentru prima oară de instanța de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăți. Cum criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de instanța de control judiciar, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 789/A din 6 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.