Decizia nr. 78/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 626/2020 a Tribunalului Mureș

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 22 aprilie 2019 pe rolul Tribunalului Mureș, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării de către pârât a drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului constând în onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, ca și obligarea pârâtului la publicarea hotărârii ce urmează a fi pronunțată în cauză, într-un ziar de răspândire națională, precum și pe adresa personală a pârâtului în cadrul rețelei de socializare C..

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 626 din 12 august 2020 pronunțată de Tribunalul Mureș, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat. S-a dispus obligarea pârâtului la publicarea hotărârii, pe cheltuiala sa, într-un ziar de răspândire națională și adresa personală a acestuia de C.. S-a respins cererea reconvențională formulată de reclamantul reconvențional B. în contradictoriu cu pârâtul reconvențional A.. S-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 30/A din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelurile declarate de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 626 din 12 august 2020 pronunțată de Tribunalul Mureș.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 30/A din 25 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în apel. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ., recurentul-reclamant arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material. În concret, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "de asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile...". Practic, respingând apelul reclamantului, instanța de apel a negat implicit dreptul acestuia de a obține o reparație efectivă și echitabilă din punct de vedere patrimonial pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat de către intimatul-pârât, câtă vreme instanța a apreciat ca daunele morale se vor considera ca fiind corect acordate, în cuantumul fixat de către instanța de fond. Așadar, aprecierea instanței de apel în sensul că daunele morale în cuantumul simbolic de 5.000 RON recunoscute de prima instanță, au fost corect acordate, nu echivalează cu o reparație patrimonială, în sensul acreditat de norma juridică de drept material mai sus evocată. Instanța de apel a constatat întrunirea tuturor condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului (faptă ilicită, vinovăție, prejudiciu, legătură de cauzalitate), însă a apreciat, în mod cu totul eronat, întinderea prejudiciului cauzat recurentului. Printr-o astfel de abordare, instanța de apel a ignorat principiul reparării integrale a prejudiciului, coordonată elementară a întregii legislații civile, prin raportare la întreg tabloul judiciar al cauzei. Instanța a ignorat personalitatea academică marcantă a recurentului care, deosebit de faptul că are calitatea de rector al uneia dintre primele trei universități de medicină și farmacie din România și singura care are o extensie teritorială în Germania (în Hamburg), este totodată o prezență constantă în peisajul mass-media local datorită realizărilor deosebite și a inițiativelor numeroase în plan universitar și medical. Prin acordarea despăgubirilor în cuantumul simbolic, rezultă că, în realitate, instanța a ignorat anvergura personalității academice a recurentului, dovedită prin probațiunea administrată la instanțele de fond. Pe cale de consecință, deși instanța a apreciat, în mod corect, că intimatul a adus o atingere gravă și de o intensitate ridicată a drepturilor subiective ale recurentului, făcând referiri concrete inclusiv la jurisprudența comunitară relevantă în acest sens, totuși a evaluat, în mod greșit, întinderea prejudiciului, ajungând astfel la o despăgubire absolut derizorie prin raportare la circumstanțele personale concrete ale recurentului și la consecințele particulare ale cauzei. Doctrina civilă este constantă în a aprecia că în ipoteza reparării în natură a prejudiciilor morale în vederea repunerii victimei în situația fizică și psihică anterioară, instanțele de judecată pot acorda victimelor și sume de bani, la cererea acestora, pe care le-a numit compensații bănești, având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor fizice și suferințelor psihice care le-au fost cauzate. Totodată, în legătură cu repararea prejudiciului nepatrimonial, s-a considerat, în mod judicios, că în absența unei definiții legale și a stabilirii criteriilor de cuantificare a despăgubirilor, soluțiile jurisprudențiale au fost variate, ceea ce a creat un sentiment de insecuritate pentru cei care au încercat să obțină asemenea despăgubiri în justiție. În acest context, relevă și orientarea instanței supreme care statuat că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în mod judicios, că suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat. Or, în speță, contrar orientării jurisprudențiale, prima instanță, a stabilit tocmai o despăgubire cu caracter pur simbolic. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și| intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale. Principiul ce se degajă din jurisprudența CEDO în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate sa îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. Atât CEDO, cât și Înalta Curte, atunci când acordă despăgubiri morale procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat persoanele vătămate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. În altă ordine de idei, se impune a accentua faptul că prin stabilirea unei despăgubiri derizorii de numai 5.000 RON, pentru acoperirea unui prejudiciu pe care însăși instanța 1-a apreciat ca fiind grav și ținând seama de toate aspectele specifice ale cauzei, precum și de personalitatea recurentului, se ajunge practic la situația inadmisibilă de încurajare a comiterii pe viitor a unor fapte ilicite similare la adresa unor persoane importante pentru comunitate. În concluzie, dată fiind întrunirea tuturor condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a intimatului și ținând cont de reputația recurentului, apreciază că întinderea despăgubirii nu este nicidecum echitabilă astfel cum, în mod eronat, a apreciat prima instanță, impunându-se acordarea unor daune interese printr-o raportare corectă la întinderea prejudiciului săvârșit de către intimat. Toate considerentele expuse conduc la concluzia că se impune admiterea recursului, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 1.500 RON, în a căror dovedire a depus înscrisuri justificative.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte și apărările formulate: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 aprilie 2021. Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (22 aprilie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 20 ianuarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de reclamant din perspectiva susținerilor legate de nesocotirea dispozițiilor art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile..." Înalta Curte reține următoarele: În susținerea motivului de recurs ce vizează nesocotirea dispozițiilor art. 253 alin. (4) C. proc. civ., s-a învederat că respingând apelul reclamantului, instanța a negat implicit dreptul acestuia de a obține o reparație efectivă și echitabilă din punct de vedere patrimonial pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat de intimatul-pârât, câtă vreme instanța a apreciat că daunele morale se vor considera ca fiind corect acordate, în cuantumul fixat de către instanța de fond. În acest sens s-a arătat că, în ceea ce privește aprecierea instanței de apel că, daunele morale în cuantumul simbolic de 5.000 RON recunoscute de prima instanță, au fost corect acordate, nu echivalează cu o reparație patrimonială, în sensul acreditat de norma juridică de drept material mai sus evocată, fiind apreciat în mod cu totul eronat, întinderea prejudiciului cauzat. Din perspectiva acestor susțineri, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" indicat, de recurent ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care starea de fapt nu a fost contestată, precum și în condițiile în care, în cauză sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 alin. (1) C. civ., art. 72 C. civ. "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75," precum și a dispozițiilor art. 253 alin. (3) C. civ. Potrivit jurisprudenței constante a CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit și toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială,profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel la determinarea daunelor morale a avut în vedere și aspectele ce se degajă din jurisprudența CEDO, care atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum și faptul că în ce privește modul de calcul și cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc, și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune. Din această perspectivă, precum și a faptului că în faza procesuală a recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se poate proceda la o reevaluare a situației de fapt în vederea reaprecierii cuantumului despăgubirilor, în condițiile în care calea de atac extraordinară a recursului întemeiat pe art. 488 C. proc. civ., vizează doar aspecte de nelegalitate a hotărârii, Înalta Curte reține că susținerile recurentului legate de cuantumul daunelor morale acordate, nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., situație în care în temeiul art. 496 alin 1 C. proc. civ., urmează a se respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 30/A din 25 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. Văzând dispozițiile art. 453 C. proc. civ., precum și dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar, urmează a fi obligat recurentul-reclamant A. la plata sumei de 500 RON către intimatul-pârât B., cu titlul de cheltuieli de judecată, reduse conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,