ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2818/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 1.600.000 de euro cu titlu de daune morale și la plata sumei de 46.000 de RON cu titlu de daune materiale.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Mureș, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1860 din 21 decembrie 2023, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții F. și Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, în sensul obligării pârâților, în solidar, să plătească reclamanților următoarele despăgubiri: 3.337,87 RON cu titlu de prejudiciu material în favoarea reclamantei A.; 3.337,87 RON cu titlu de prejudiciu material în favoarea reclamantului B.; 100.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei A.; 100.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantului B.; 20.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei C.; 20.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei D.; 20.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei E.; a admis cererea de chemare în garanție formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanție F.; a obligat pârâtul-chemat în garanție să plătească reclamantei suma de 6.675,74 RON și suma de 260.000,00 de euro cu titlu de despăgubiri la care aceasta a fost obligat; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție G.; a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în apel:

Prin decizia nr. 412A din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâții F. și Inspectoratul de Poliție Județean Mureș împotriva sentinței civile nr. 1860 din 21 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalului Mureș, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, sub aspectul cuantumului daunelor morale și, în consecință, a obligat pârâții F. și Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, în solidar, să plătească reclamanților următoarele despăgubiri: 40.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei A.; 40.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantului B.; 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei D.; 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei C.; 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei E.; a obligă chematul în garanție F. să plătească pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Mureș suma de 125.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral; a menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate; a respins apelul declarat de reclamanții A., B., D., C. și E. împotriva aceleiași hotărâri.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 412 A din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E. și pârâții Inspectoratul de Poliție Județean Mureș și F..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 29 iulie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 09 august 2024, a constatat că cererile de recurs formulate în cauză îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar recurenții-pârâți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) și art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recursurile sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărării primei instanțe, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la soluția de reducere a cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, au susținut că instanța de apel s-a rezumat a face doar afirmații generale cu privire la modalitatea în care trebuie acordate daunele morale, fără să expună raționamentul pentru care prima instanță a stabilit în mod greșit un anumit cuantum al acestora. Simpla afirmație că despăgubirile morale stabilite de prima instanță nu au caracter rezonabil și nici compensatoriu nu este în măsură să justifice reducerea drastică a acestora.

Or, fără o argumentare solidă a combaterii cuantumului stabilit de prima instanță concluzia nu poate fi alta decât că despăgubirile morale au fost acordate discreționar de către instanța de apel.

Sub semnul întrebării se situează și respingerea cererii apărătorului reclamanților care nu s-a putut prezenta la primul și, de altfel, și la ultimul termen de judecată, întrucât alături de această cerere nu a fost depus și un extras de pe portalul instanțelor din care să rezulte că avea termen de judecată în ziua respectivă la o altă instanță.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș:

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerea cererii formulate de către reclamanți sau, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale solicitate și admiterea cererii față de intervenientul G., invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1349, art. 1373 și 1381 și urm., art. 1392 C. civ., precum și a prevederilor referitoare la monitorizarea și raportarea evenimentelor, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii instituției recurente pentru fapta ilicită săvârșită în mod exclusiv de către F., a cărui culpă a fost stabilită prin hotărâre penală definitivă și nu se indică vreo culpă proprie a Inspectoratului Județean de Poliție Mureș pentru comiterea faptei ilicite generatoare de eventuale prejudicii sau vreo culpă comună a Inspectoratului Județean de Poliție Mureș cu pârâtul F..

Prin urmare, răspunderea nu poate fi solidară, răspunderea celuilalt pârât este una proprie, care rezultă din modul defectuos în care a acționat, fapt care a generat suprimarea vieții unei persoane.

A precizat că fapta numitului F. a fost încadrată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., pentru care fost pusă în mișcare acțiunea penală și s-a încheiat acord de recunoaștere a vinovăției, iar instanța de judecată a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, în baza art. 485 lit. a) C. proc. pen., admițând acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș cu inculpatul F. și, în baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., a fost condamnat de Judecătoria Reghin la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., iar în baza art. 91 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere de 3 ani, prin sentința penală nr. 151/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Totodată, în ceea ce privește aplicarea în cauză a art. 1373 C. civ., recurentul-pârât a susținut că pârâtul F. deținea la momentul săvârșirii faptei calitatea de angajat al Inspectoratului Județean de Poliție Mureș și se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, însă această instituție, reprezentată din punct de vedere legal de către persoanele aflate la conducere, nu i-a dat pârâtului ordine sau directive în legătură cu acțiunile sale sau cu măsurile pe care urma să le ia la fața locului (în pădurea spre care a fost direcționat de către șeful de secție).

Chiar dacă fișa postului sau dispoziția de încadrare arată că pârâtul are calitatea de angajat al Inspectoratului Județean de Poliție Mureș, în virtutea căreia îndeplinește funcții sau însărcinări în interesul angajatorului sau al altuia, precum și ordinele și dispozițiile legale ale șefilor ierarhici privind activitatea sa profesională, iar din dosarul penal a reieșit că pârâtul nu a respectat dispozițiile Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, este evident că Inspectoratului Județean de Poliție Mureș, prin organele sale de conducere, nu a dat asemenea ordine și dispoziții, fapta acestuia neavând legătură cu scopul funcțiilor încredințate, conform art. 1373 alin. (1) C. civ., pentru a putea fi angajată răspunderea Inspectoratului Județean de Poliție Mureș pentru fapta pârâtului F..

Esențial pentru calitățile de comitent și de prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre aceștia sau în temeiul legii, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născându-se astfel dreptul comitentului de a da instrucțiuni, de a direcționa, supraveghea și controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind ținut să urmeze îndrumările primite.

Or, în cauză, nu poate fi angajată răspunderea indirectă a comitentului Inspectoratului Județean de Poliție Mureș pentru prepusul său, deoarece pentru a se reține această formă de răspundere este necesar ca, pe lângă condițiile generale de răspundere pentru fapta proprie să fie întrunite anumite condiții speciale, și anume să existe, la data săvârșirii faptei, un raport de prepușenie, respectiv ca săvârșirea faptei de către prepus să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de către comitent, însă pârâtul F. a acționat în baza unor dispoziții verbale transmise de șeful de secție G., pentru îndeplinirea unor activități dispuse de acesta.

Așadar, nu a existat o dispoziție scrisă sau verbală din partea factorilor decizionali din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție, respectiv a șefului de inspectorat sau a adjuncților acestuia, pentru ca pârâtul F. să se deplaseze la acea misiune unde s-a petrecut evenimentul soldat cu decesul unei persoane.

În contextul celor relevate, nu este îndeplinită nici condiția vinovăției, chiar dacă prejudiciul nu poate fi negat, nu există o faptă ilicită săvârșită de Inspectoratului Județean de Poliție Mure aspect ce face imposibilă analiza legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În ipoteza în care instanța va considera că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile legale privitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, raportat la răspunderea civilă delictuală, a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale solicitate, întrucât decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează acordarea acestor daune.

În această privință, cu trimitere la noțiunea prejudiciului în concepția doctrinei, a susținut că suma de bani acordată de instanță este una excesiv de mare, având în vedere că din probele administrate pe parcursul procesului a reieșit faptul că victima era ajutată de părinți, nu avea ocupație, muncea cu ziua, în sat, context în care se impune reducerea cuantumului sumelor acordate cu titlu de daune morale, fiind disproporționate și nerezonabile și pot conduce la o îmbogățire fără justă cauză a intimaților-reclamanți.

În ceea ce privește daunele materiale acordate de prima instanță și menținute de instanța de apel, chiar dacă acestea sunt dovedite cu înscrisuri, recurentul-pârât a considerat că acestea nu sunt cheltuieli de înmormântare propriu-zise, așa cum se arată în art. 1392 C. civ., ci reprezintă eventuale tradiții religioase, la plata cărora nu ar putea fi obligați pârâții, acestea neputând fi considerate nici necesare, nici utile, sens în care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de obligare a Inspectoratului Județean de Poliție la plata de daune materiale.

În final, a solicitat, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în garanție a numitului G., întrucât hotărârea s-a dat fără respectarea prevederilor referitoare la raportarea și monitorizarea evenimentelor, nuanțând faptul că acesta a trimis la locul faptei agenți de poliție fără a respecta procedurile interne legate de raportarea evenimentelor pe cale ierarhică, în conformitate cu Ordinul M.A.I. nr. S/61/2010 privind raportarea și monitorizarea elementelor și a aspectelor de interes operativ, precum și a prevederilor Anexei 2 din Dispoziția Inspectoratului General al Poliției Române 123/2012, aspecte pe care a înțeles să le susțină în continuare și pe care le-a expus și detaliat în întâmpinarea la acțiune și în apel, motiv pentru care nu le-a mai reluat pe această cale.

II.3. Recursul declarat de pârâtul F.:

II.3.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul diminuării sumelor stabilite cu titlu de daune morale, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu titlu prealabil, a arătat că solicitarea de diminuare a daunelor morale nu constituie obiectul unei reaprecieri a cuantumului deja stabilit în cauză, ci este rezultatul încălcării și, deopotrivă, al aplicării greșite a normelor de drept material incidente, urmând ca analiza să fie realizată pe tărâmul nelegalității și nu cel al netemeiniciei hotărârii atacate.

În referire la situația de fapt dedusă judecății și soluția pronunțată de instanța de apel, a considerat că sumele stabilite în favoarea intimaților-reclamanți, chiar și în contextul reducerii, tind la o îmbogățire nejustificată a acestora și nu satisfac, în mod obiectiv, suferințele morale reale produse de fapta recurentului-pârât.

Pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să se țină seama de suferințele morale susceptibile, în mod rezonabil, a fi fost cauzate prin fapta recurentului, precum și de toate consecințele acesteia.

Or, influențarea vieții intimaților-reclamanți poate fi cu ușurință dedusă din cuprinsul interogatoriilor acestora, mijloace de probă despre care prima instanță nu a amintit în hotărârea pronunțată.

Din interogatorii rezultă faptul că victima nu avea și nici nu a avut vreodată o ocupație și nu producea venit decât ocazional, în general, tot din activitatea ilicită de comercializare a materialului lemnos sustras, după cum reiese din răspunsul tatălui său, B., la întrebarea nr. 3 din interogatoriu, iar familia îl sprijinea financiar la momentul producerii evenimentului, chiar dacă nu mai locuia cu aceasta, aspect ignorat de prima instanță.

Nu a contestat faptul că intimații-reclamanți au fost prejudiciați moral prin acțiunea culpabilă a recurentului-pârât, însă nu în măsura în care să justifice despăgubirile stabilite de prima instanță în cuantum de 125.000 de euro.

Daunele morale nu au rolul de a asigura suportul material al existenței intimaților-reclamanți, ci de a compensa durerea pricinuită de pierderea unui membru de familie, astfel încât cuantumul lor trebuie să fie moderat, fără a constitui într-un prilej de îmbogățire fără justă cauză de pe urma culpei unei persoane, aspecte la care instanța de apel a făcut referire în hotărârea atacată, însă nu le-a dat eficența necesară în sensul stabilirii unui cuantum echitabil al despăgubirilor.

În altă ordine de idei, pentru justa stabilire a despăgubirilor morale, este necesar să se aibă în vedere și condițiile de viață ale victimei prin comparație cu nivelul de trai în acest stat, aspect la care, de asemenea, instanța de apel nu a facut nicio referire.

Astfel, în considerarea nivelului salariului mediu net pe anul 2023 (potrivit înscrisului depus în probațiune în acest sens în apel), se observă că pentru a plăti despăgubirile morale stabilite de prima instanță, este nevoie de o perioadă de aproximativ 13 ani, luând în calcul valoriile integrale ale salariilor lunare, iar dacă raportarea se face la o treime din valoarea salariului mediu net, astfel încât să rămână și cel obligat la plată cu mijloacele materiale necesare traiului zilnic, aspect ce indică o perioadă de aproximativ 36 de ani pentru acoperirea acestor despăgbiri, ceea ce este în mod evident nerezonabil.

În aceste condiții, a considerat că despăgubirile stabilite în cauză nu sunt juste și proporționale, ținând cont și de faptul că victima nu câștiga nici măcar salariul minim, iar nu cel mediu la care s-a raportat în calculele efectuate.

Așa fiind, față de cele ce preced, a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., de vreme ce criteriile amintite anterior conduc la o reevaluare a dimensiunii prejudiciului suferit de intimații-reclamanți sub aspectul diminuării acestuia.

Pe de altă parte, a susținut că sunt relevante împrejurările în care fapta s-a produs pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere, făcând trimitere la evenimentul care a condus la decesul victimei generat de acțiunea ilegală a acesteia de tăiere și transport de material lemnos din pădure.

În plus, în desfășurarea activității ilicite erau angrenate mai multe persoane, care aveau asupra lor drujbe și topoare, iar la intervenția polițiștilor, în vădită inferioritate numerică, nu au înțeles să se conformeze dispozițiilor acestora, împrejurare ce a condus la utilizarea armamentului din dotare.

Cu alte cuvinte, nu se evidențiază situația tipică de apreciere asupra cuantumului daunelor morale cuvenite familiei victimei decedate, deoarece comportamentul ilicit al victimei este cel care a generat situația premisă în urma căreia aceasta a suferit leziuni mortale, ceea ce denotă incidența prevederilor art. 1371 C. civ., încălcate prin hotărârea pronunțată în apel.

Comportamentul victimei a condus la vătămarea dreptului și interesului serios și legitim al recurentului-pârât, în calitate de polițist aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de a opri activitatea ilegală aflată în desfășurare și de a identifica participanții la acesta activitate ilegală.

Totodată, a menționat că faptă culpabilă concurentă a victimei, pe lângă sustragerea de material lemnos, este reprezentată de neconformarea la somațiile legale ale polițistului, ceea ce a condus la utilizarea armamentului din dotare și, implicit, rezultatul produs.

Cu privire la modul de desfășurare a evenimentelor, despre care instanța de apel nu a făcut referire în decizia recurată, prima instanță a reținut următoarele:

- în ceea ce privește împrejurările în care a fost săvârșită fapta, s-a subliniat că organele de poliție au fost sesizate și s-au deplasat la fața locului pentru a identifica (în vederea tragerii la răspundere penală) persoanele care sustrăgeau din pădure material lemnos, context în care aceștia aveau atribuția stopării unei infracțiuni în derulare (tăiere și sustragere de arbori, fără drept) și a identificării participanților; cei doi polițiști, în mod evident, nu cunoșteau persoanele participante, ceea ce exclude nu doar existența unui mobil, dar și susținerea apărării în sensul că ar fi existat o discriminare, o tratare diferită, fără o justificare obiectivă și rațională, bazată pe apartenența la o minoritate etnică;

- la fața locului, organele de poliție (cei doi polițiști și cei doi pădurari) au constatat că erau mai multe persoane care desfășurau activități ilicite la regimul forestier (încărcau lemne în căruță);

- la vederea organelor de poliție, aceste persoane au avut în continuare o conduită ilicită în sensul că au încercat să fugă, să se sustragă, situație în care, conform atribuțiilor de serviciu, cei doi polițiști trebuiau să acționeze în vederea opririi acestora, a identificării, în vederea împiedicării sustragerii de la răspundere penală;

- persoanele în cauză au continuat să fugă și după ce li s-a solicitat să se oprească, fiind încunoștințate că a sosit poliția;

- persoanele în cauză au continuat să fugă și după ce au fost somate verbal în acest sens, fiind avertizate că se vor efectua focuri de armă, cu sintagma "Stai, că trag"; (pag. 16 din hotărâre).

În concluzie, a solicitat ca instanța de recurs să dea eficiență prevederilor art. 1371 C. civ. în sensul de a împărți culpa în producerea prejudiciului între victimă și recurentul-pârât.

II.4. Apărările formulate în cauză:

II.4.1. Întâmpinarea:

La data de 12 septembrie 2024, prin poștă, în termen legal, recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E. au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, prin care au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea poziției lor procesuale, cu privire la excepția nulității recursului, au arătat că nu pot face obiectul unor motive de recurs criticile formulate de recurent cu referire la cuantumul daunelor materiale și morale, acestea reprezentând chestiuni de fapt care au fost analizate atât în primă instanță, cât și în apel.

Subsecvent acestei solicitări, a arătat motivele de nelegalitate invocate de recurent sunt nefondate, întrucât Inspectoratul de Poliție Județean Mureș este angajatorul pârâtului F. și, în această calitate exercită direcția, supravegherea și controlul asupra activității desfășurate de acesta.

Prin urmare, în persoana juridică a recurentului nu trebuie întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, comitentul având în raport cu victima o răspundere obiectivă.

La data de 12 septembrie 2024, prin poștă, în termen legal, aceleași părți au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul F., prin care au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată.

Cu privire la excepția nulității recursului, au arătat că motivele invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât aspectele invocate sunt chestiuni de fapt care nu pot face obiect de examinare în faza recursului.

În continuare, sub aspectul netemeiniciei recursului, au susținut că recurentul a adus afirmații jignitoare la adresa fiului lor și a acestora în sensul că nu muncea și că era întreținut de către recurenții-reclamanți, însă lipsa ocupării unui loc de muncă calificat s-a datorat sărăciei, aceasta fiind cauza ce a determinat imposibilitatea de a urma cursurile unei școli și de a fi obligat să muncească cu ziua pe la diverse persoane din comună și din comunele limitrofe pentru a obține veniturile necesare traiului, venituri din care îi ajuta și pe recurenți, ținând cont că deținea capacitate de muncă fizică integrală, spre deosebire de restul familiei care era formată din femei, iar tatăl său era o persoana în vârstă.

Nu poate fi primită nici afirmația potrivit căreia ar fi fost dovedită fapta de furt de lemne din pădure de către fiul, respectiv fratele recurenților, de vreme ce niciuna dintre persoanele care au fost întâlnite în pădure nu a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea vreunei infracțiuni și nici măcar amendată contravențional.

La data de 05 decembrie 2024, prin poștă electronică, recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Mureș a depus note scrise la recursurile declarate de celelalte părți.

La aceeași dată (05 decembrie 2024), prin poștă electronică, în termen legal, intimatul-chemat în garanție G. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, în ceea ce privește soluția pronunțată de instanță asupra cererii de chemare a sa în garanție, solicitând respingerea acestuia, ca nelegal și nefondat, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe de judecată.

A susținut că solicitarea recurentului-pârât de a se rejudeca cererea de chemarea a sa în garanție nu are la bază o motivare concretă în raport cu argumentele în fapt și în drept ale instanței de apel, rezumându-se să prezinte în fața instanței de recurs, cu trimitere la apelul și întâmpinarea formulate în cauză, într-un mod simplist și fără nici o argumentare intrinsecă, aceleași motive nereale expuse în cererea de chemare în garanție, ceea ce relevă nemotivarea și inadmisibilitatea căii de atac.

Referitor la susținerea în sensul că ar fi trimis la fața locului agenții de poliție fără să respect procedurile interne legate de raportarea evenimentelor pe cale ierarhică, în conformitate cu Ordinul MAI nr. S/61/2010 și a prevederilor Anexei 2 din Dispoziția IGPR nr. 123/2012, intimatul-chemat în garanție a arătat că nu a trimis la fața locului agenții de poliție, acest aspect fiind confirmat și de pârâtul F., prin declarația de suspect dată imediat după incident prin care arată doar faptul că trebuie să ia legătura cu pădurarul al cărui nume nu-l cunoaște, întrucât 5 căruțe cu rromi din Apalina au intrat în pădurea Dobron și fură lemne, de martorul agent de poliție H. și, respectiv, de conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, unde se menționează de către procuror că patrula din cadrul secției de Poliție Rurală nr. 9 Breaza s-a deplasat în pădurea Dobron, în urma sesizării ofițerului de serviciu din cadrul IPJ Mureș, nu a sa.

Contrar celor susținute fără nici un suport probator de către IPJ Mureș, OMAI S/61/2010 nu prevede nici o obligație de raportare a incidentelor și nici măcar după confirmarea de la fața locului a evenimentelor privind tăierile ilegale de arbori, cu atât mai mult cu cât intimatul-chemat în garanție se afla în timpul său liber, nefiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce ar implicat obligația raportării de la domiciliu a verificării informațiilor pe care patrula de serviciu urma să le efectueze și să constate dacă cele sesizate se confirmă sau nu.

Cu privire la afirmațiile IPJ Mureș în sensul că nu ar fi respectat Anexa nr. 2 din Dispoziția IGPR nr. 123/2012, intimatul-chemat în garanție a învederat că Anexa Dispoziției în cauză cuprinde dispoziții stabilite în sarcina șefului de secție, de raportare a unor evenimente, însă, și sub condiția ca acesta, să fi fost în serviciu și în exercitarea atribuțiilor de serviciu, condiție neîndeplinită în speță, deoarece el se afla în timpul liber, împreună cu familia, neavând competența de a intervenii în activitatea polițiștilor pentru a le da dispoziții (patrulei de poliție), ori de raportare (dispecerului și ofițerului de serviciu pe unitate).

Dispozițiile legale care stabilesc obligațiile de serviciu ale patrulei de poliție aflate de serviciu pe raza secției de poliție (fișa postului, OMAI S/61/2010, Anexa nr. 2 din Dispoziția IGPR nr. 123/2012) relevă faptul că patrula de poliție nu are obligația ca înainte de a verifica realitatea celor sesizate să solicite această permisiune până la nivelul șefului IPJ Mureș/adjuncților acestuia ori a altor șefi direcți.

Modalitatea în care s-a gestionat situația a aparținut agentului de poliție care și-a recunoscut vina pe latură penală cu incidență și pe latura civilă, acesta având toate competențele, avizele și instruirea necesară în vederea desfășurării activităților de verificare și de constatare a delictelor în raport cu cele sesizate.

A mai arătat că afirmația agentului de poliție în sensul că i-ar fi spus să nu-i fie frică să folosească armamentul din dotare este afirmația acestuia care, în interesul lui subiectiv a susținut-o fără nicio dovadă. Conform Codului Deontologic al Polițistului ce reglmentează conduita generală a polițistului, răspunderea este personală pentru faptele comise de polițiști, pârâtul F. recunoscându-și vinovația în fața instanței penale.

II.4.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 03 octombrie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Mureș a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E., prin care a solicitat admiterea recursului său; respingerea cererii formulate de reclamanți împotriva acestei părți sau, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale solicitate; admiterea cererii față de intervenientul G., cu cheltuieli de judecată, în cazul în care se vor ivi pe parcursul procesului, reiterând o parte din argumentele expuse prin cererea de recurs.

La data de 09 decembrie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Mureș a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-chemat în garanție G., prin care a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în garanție, respingerea acțiunii intimaților-reclamanți, ca neîntemeiată, reducerea cuantumului daunelor morale și materiale acordate de prima instanță, cu cheltuieli de judecată, în cazul în care se vor fi necesare pe parcursul procesului.

În referire la inadmisibilitatea recursului, a susținut că acesta este motivat în fapt și în drept, solicitându-se casarea deciziei atacate sau, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale solicitate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 1349, art. 1373, art. 1381 și urm., art. 1392 C. civ. și la prevederile referitoare la monitorizarea și raportarea evenimentelor.

II.5. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29 iulie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor declarate în cauză la data de 10 decembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E.:

Prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat nemotivarea hotărârii atacate sub aspectul diminuării daunelor morale în sensul că argumentele prezentate de către instanța de apel conțin afirmații cu caracter general relative la modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale și nu justifică măsura reducerii cuantumului acestora în contextul aprecierii lipsei caracterului rezonabil și compensatoriu al despăgubirilor acordate de prima instanță.

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, în ipoteza nemotivării, Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a imparțialitătii judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hotărârea din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hotărârea din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hotărârea din 1 iulie 2003, § 34).

Curtea apreciază că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, doar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.

În contextul reperelor de analiză enunțate supra, Înalta Curte constată că hotărârea recurată respectă rigorile de conținut a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că raționamentul juridic expus în ansamblul considerentelor acesteia reflectă analiza legalității și temeiniciei sentinței primei instanțe prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a consecințelor negative suferite de cei în cauză (pe plan fizic și psihic), a legăturii de rudenie existentă între reclamanți și cel decedat și relația concretă existentă în cadrul familiei, a intensității suferinței, modalității în care fiecare dintre cei apropiați au perceput efectele vătămătoare, respectiv influențarea vieții acestora în urma producerii tragicului eveniment.

Din acest punct de vedere, în privința stabilirii despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, instanța de apel a nuanțat aspectul că în lipsa unor criterii obiective precise, cuantificabile a acestor despăgubiri, conscrate la nivel legislativ, prezintă relevanță cele reliefate în jurisprudență și doctrină, pe baza cărora instanța face o apreciere subiectivă în funcție de circumstanțele cauzei.

De asemenea, în ceea ce privește întinderea prejudiciului, a reținut că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, ci, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

În concordanță cu jurisprudența națională, instanța de apel a evidențiat faptul că instanța de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, prin stabilirea unui cuantum al acestora "comparativ cu condițiile de viață ale victimelor și cu nivelul de trai existent în acest stat, așa încât reparația bănească să nu conducă la o îmbogățire fără just temei a beneficiarilor" iar, prin cuantumul lor, daunele morale să nu fie deturnate de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, acelea de a permite celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge în situația îmbogățirii fără just temei.

Pe de altă parte, a relevat faptul că, în materia daunelor morale, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere ca sumele de bani pe care le acordă cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, respectiv ca aceste sume să nu constituie nici sancțiuni excesive pentru autorii faptelor prejudiciabile și nici venituri nejustificate victimelor daunelor.

În concluzie, ținând seama de circumstanțele cauzei și că despăgubirile stabilite trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, instanța de apel a obligat pârâții F. și Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, în solidar, să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu moral, astfel: câte 40.000 euro în favoarea reclamanților A. și B. și, respectiv, câte 15.000 euro în favoarea reclamantelor D., C. și E..

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată cu privire la despăgubirile morale acordate acestora, prin referiri concrete la criteriile jurisprudențiale în materie în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, identificate și examinate de către instanța de apel, precum și la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar în această etapă procesuală.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a motivat diminuarea despăgubirilor morale acordate de prima instanță, recurenții-reclamanți își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății, însă aceasta nu se circumscrie nemotivării hotărârii în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei, daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, despăgubirile stabilite într-o abordare corelativă și proporțională care să corespundă scopului reparatoriu, fără să se transforme într-o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, o atare prezentare a elementelor procesului într-o altă manieră decât cea agreată de recurenții-reclamanți, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului.

Este necesar ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în discuție în cauza dedusă judecății, în principiu, iar gruparea argumentelor este admisibilă cât timp instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, după cum s-a relevat în cele ce preced toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază și justifică suficient soluția reflectată în dispozitiv.

Pe de altă parte, deși susțin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenții nu fac altceva decât să combată considerentele instanței de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri în legătură cu motivarea hotărării, însă o atare comparație exclude incidența cazului de recurs evocat, în raport de judecata înfăptuită de instanța de apel sub aspectul diminuării cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile de ordin moral suferite de reclamanți, aprecierea în concret a nivelului adecvat al acestora implicând o evaluare a circumstanțelor de fapt ale cauzei, incompatibilă cu structura recursului, instanței de recurs lipsindu-i argumentul de ordin legal spre a interveni în cenzurarea acestora.

În consecință, Înalta Curte constată că argumentele circumscrise motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea recurenților-reclamanți cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Referitor la critica supusă examinării în recurs sub aspectul îndoielii ce planează asupra respingerii cererii apărătorului față de imposibilitatea de prezentare la singurul termen acordat în apel, Înalta Curte reține, prioritar oricărei analize, că susținerile recurenților-reclamanți vizează încheierea din 04 aprilie 2024, termen la care au avut loc dezbaterile asupra fondului apelului, astfel că aceasta face corp comun cu decizia dată în apel, atacată pe calea prezentului recurs.

Prin încheierea respectivă, față de dispozițiile art. 222 C. proc. civ. ce prevăd că amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei, instanța de apel a respins cererea de amânare a cauzei formulată de reprezentantul convențional al apelanților-reclamanți, considerând că nu întrunește exigențele textului de lege enunțat prin aceea că nu este dovedită, însă pentru a da posibilitatea reprezentantului părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 18 aprilie 2024.

Cu toate acestea, în valorificarea criticii cu acest obiect, maniera în care recurenții-reclamanți și-au expus propria apreciere cu privire la modul în care instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la judecata cererii de amânare a cauzei formulate de apărătorul acestora nu relevă în concret chestiuni ce țin de încălcarea vreunei norme de procedură care să atragă sancțiunea nulității hotărârii recurate din perspectiva motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aspect ce face imposibil exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș:

În prealabil, examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de recurenții-reclamanți prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de pârât, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți că, deși, în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, susținând că în mod greșit s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale solidare pentru comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii în mod exclusiv de către o persoană față de care nu există un raport de prepușenie, recurentul-pârât a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 1349, art. 1373, art. 1381 și urm., art. 1392 C. civ., ale Ordinului MAI nr. S/61/2010 privind raportarea și monitorizarea elementelor și a aspectelor de interes operativ, precum și a prevederilor Anexei 2 din Dispoziția Inspectoratului General al Poliției nr. 123/2012, chestiuni ce pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor pârâtului cu privire la situația de fapt, analizată în etapele procesuale anterioare, așa cum susțin recurenții-reclamanți, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

Aceleași argumente sunt valabile și în cazul excepției nulității recurs