ÎCCJ, decizie (scj.ro #212035)

Drept administrativ. Motivarea actului administrativ. Principiul dublului grad de jurisdicție

Cuprins pe materii

: Drept administrativ. Contenciosul administrativ prin Legea nr. 554/2004. Actul administrativ

Index alfabetic

:

Casare cu trimitere spre rejudecare

Act administrativ (motivare)

Principiul dublului grad de jurisdicție

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c)

Motivarea unui act administrativ urmărește o dublă finalitate, respectiv îndeplinește o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorului actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

Actele contestate în cauză sunt motivate în mod corespunzător în fapt și în drept, întrucât este menționat temeiul în baza cărora au fost întocmite, iar prezentarea raționamentului instituției emitente a acestora este formulată în mod clar și neechivoc, soluția contrară a instanței de fond nefiind însușită de instanța de control judiciar, împrejurare în raport de care se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 6152 din 18 decembrie 2023

I.  Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, la data de 22.07.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor,

- anularea Deciziei nr. 12/P din 16.03.2022, prin care Ministerul Finanțelor - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF-4868/24.12.2021 emise de DGRFP Iași, precum și anularea dispoziției obligatorii anterior menționate;

- suspendarea executării Deciziei nr. 12/P din 16.03.2022, prin care Ministerul Finanțelor - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF-4868/24.12.2021 emise de DGRFP Iași, precum și suspendarea dispoziției obligatorii anterior menționate (capăt de cererea asupra căruia instanța s-a pronunțat prin încheierea nr. 10 din 21.09.2022).

Prin Sentința civilă nr. 2 din 18 ianuarie 2023, Curtea a admis în parte cererea formulată de reclamantă.

A anulat în parte Dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF-4868/24.12.2021 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Decizia nr. 12/P din 16.03.2022 emisă de Ministerul Finanțelor - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor, cu privire la obligația de restituire a sumei de 7.580.347 lei, precum și accesoriile aferente, constând în dobânzi și penalități.

Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani și pârâtul Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

3.1. Recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând desființarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii, ca neîntemeiată.

Instanța de fond în mod eronat a reținut că termenul de păstrare a cupoanelor talon este de un an și nu de 10 ani așa cum a arătat organul de control, anulând astfel în mod netemeinic Dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF-4868/24.12.2021 pentru suma de 7.580.347 lei, la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere, decontată în intervalul 2015-2019, în baza unor cupoane talon care nu au fost prezentate organului de control, invocând în susținere prevederile art. 28 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, anexă la H.G. nr. 2403/21.12.2004.

Documentele justificative care stau la baza efectuării călătoriilor pensionarilor cu mijloacele de transport auto, beneficiari ai facilităților prevăzute de Legea nr. 147/2000, sunt cuponul-talon și legitimația de călătorie cu reducere de 50%, în conformitate cu prevederile art. 19 din Anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 2403/2004, care stipulează că: „Pentru fiecare călătorie simplă, efectuată cu mijloace de transport auto sau cu navele de călători clasa a II-a, casierul sau vânzătorul de bilete care emite legitimația de călătorie cu reducere de 50% detașează câte un cupon-talon după îndeplinirea formalităților prevăzute la art. 18, certifică corectitudinea înscrierilor făcute prin aplicarea ștampilei, încasează contravaloarea și eliberează legitimația de călătorie”.

Astfel, întrucât societatea nu deține cupoanele talon în original sau documente reconstituite potrivit normelor contabile, care să furnizeze toate informațiile prevăzute de lege, societatea A. S.R.L. nu poate beneficia de suma de 6.010.545 lei încasată pentru perioada 2015-2018 de la bugetul de stat. Conform prevederilor menționate, justificarea transportului pensionarilor ce beneficiază de facilități se poate face pe bază de cupon talon, iar operațiunile efectuate trebuie să fie justificate cu documente originale întocmite sau reconstituite potrivit normelor contabile, astfel că soluția instanței de fond cu privire la această sumă este netemeinică și nelegală.

Reținerea instanței, că suma de 32.268 lei, decontată în temeiul unor cupoane talon care ar fi aparținut unor persoane decedate și accesoriile aferente, a fost nelegal stabilită, este eronată.

Conform prevederilor art. 23 și art. 26 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 2403/2004, operatorul de transport prin personalul desemnat avea obligația de a verifica concordanța datelor din actul de identitate solicitat pensionarului la eliberarea legitimației de călătorie cu reducere de 50%, respectiv CNP-ul pensionarului, precum și a datelor înscrise de către pensionari pe cupoanele detașabile.

Reglementarea de la art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 2403/2004 nu este aplicabilă în această speță întrucât aceasta reglementează facilități acordate pensionarilor care călătoresc doar pe calea ferată: „art. 2 alin. (4) De facilitățile la transportul pe calea ferată prevăzute la alin. (1) beneficiază și soțul sau soția, după caz, cu încadrarea în numărul total de călătorii la care are dreptul titularul”. În conformitate cu prevederile art. 30 din H.G. 2403/2004, operatorul de transport răspunde de realitatea și de exactitatea datelor prezentate la decontare.

Astfel, instanța a reținut în mod greșit că operatorul de transport, fiind doar un simplu cărăuș nu răspunde, în principiu, de modul în care beneficiarii Legii nr. 147/2000, înțeleg să își valorifice drepturile recunoscute, mai ales că există o aparență de legitimitate în cazul în care legitimațiile de transport sunt folosite de către soț, legea neinstituind obligația acestuia de a prezenta cartea de identitate a beneficiarului cupoanelor la momentul achiziționării biletelor și că neregulile referitoare la cupoanele prezentate la control nu pot fi imputate reclamantei, interpretând în mod eronat dispozițiile legale aplicabile.

În mod eronat instanța face trimitere la situația în care călătorul este soțul/soția titularului, prevederile alin. (2) ale art. 26 sunt aplicabile doar facilităților de transport pe calea ferată și nu pentru transportul auto intern, conform dispozițiilor alin. (4) ale art. 2 din Norma metodologică aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 2403/2004: „(4) De facilitățile la transportul pe calea ferată prevăzute la alin. (1) beneficiază și soțul sau soția, după caz, cu încadrarea în numărul total de călătorii la care are dreptul titularul”.

Astfel, de facilitățile pentru transportul auto intern, beneficiază doar titularul talonului cupon, nu și soțul/soția acestuia.

În aceste condiții, suma de 32.268 lei a fost nelegal încasată de societate de la bugetul general consolidat, pe baza înscrierii în Deconturile prestațiilor-lunare, cupoane-talon care prezentau numerele unor dosare de pensie ce aparțineau unor persoane decedate, pentru perioada 01.01.2019-31.12.2019 .

Cu privire la creanța stabilită pentru anul 2019 în cuantum de 1.537.534 lei-diferență nejustificată cu documente, pentru care instanța de fond arată că nu a putut desluși din actele contestate raționamentul în fapt și în drept care a stat la baza măsurii de recuperare, învederează că aceasta a reținut în mod greșit că dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF -4868/24.12.2021 și decizia nr. 12/P/16.03.2022, sunt nemotivate sub acest aspect.

Cele două acte administrative menționate mai sus sunt motivate în fapt și în drept și cu privire la aceasta sumă, astfel ca soluția data cu privire la suma de 1.537.534 lei este netemeinică.

Pentru anul 2019 operatorul economic a pus la dispoziția echipei de inspecție economico- financiară Deconturile prestațiilor lunare prin care societatea A. S.R.L. a solicitat de la Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor (MTIC ) decontarea sumei totale de 1.585.510 lei și cupoanele-talon care au stat la baza întocmirii lor.

Deoarece reclamantul nu a evidențiat distinct în conturi analitice c/v diferenței de 50% din tariful călătoriei, nerespectând prevederile art. 17 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora „(2) Contabilitatea veniturilor se ține pe feluri de venituri, după natura sau sursa lor, după caz”  nu se susține punctul de vedere al instanței de fond. Veniturile înregistrate puteau reprezenta c/v încasărilor din vânzarea biletelor pentru alte categorii de călători.

Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011, în vederea efectuării inspecției economico-financiare, operatorii economici au obligația să pună la dispoziția organelor de control toate documentele și înscrisurile solicitate.

În ceea ce privește accesoriile, acestea au fost calculate de organele de control în baza prevederilor Codului de procedură fiscală și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico financiare.

Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței nr. 2/18.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/39/2022, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin DGRFP Iași-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și a solicitat casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în totalitate.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat în esență următoarele:

În ceea ce privește creanța stabilită pentru perioada 2015-2018 în cuantum de 6.010.545 lei pentru cupoanele pentru care nu s-a respectat termenul de arhivare, a arătat că, în mod greșit instanța a calificat drept eronată susținerea organului de control conform căreia termenul de „un an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria” se referă la operațiunile de grupare în dosare, numerotare și șnuruire, grupare cronologică, sistematică și aranjare pe categorii a documentelor.

Cu privire la acest aspect, instanța retine ca este ilogic a se deduce că legiuitorul a dorit să instituie prin art. 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, un termen de un an calendaristic, doar pentru a arhiva, în sensul de a ordona documentele în dosare, intenția legiuitorului fiind aceea de a reglementa obligația operatorului economic de a păstra cupoanele talon pe perioada unui an calendaristic ce urmează anului în care a avut loc călătoria.

Întrucât cupoanele-talon reprezintă documente justificative de înregistrare în contabilitate a serviciilor de transport, normele legale ce se aplică în materia arhivării și păstrării sunt Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și normele metodologice privind documentele financiar-contabile, date în aplicarea legii contabilității.

Termenul de păstrare a documentelor justificative este reglementat la art. 25 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, unde se prevede că: „Registrele de contabilitate obligatorii și documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor prevăzute la art. 1 timp de 10 ani”.

În ceea ce privește creanța stabilită pentru anul 2019 în cuantum de 32.268 lei pentru cupoane persoane decedate, a apreciat că, în mod greșit instanța de fond a reținut că, societatea de transport nu are nici obligația și nici posibilitatea de a verifica corectitudinea modului în care beneficiarii se folosesc de reducerile legale, pentru aceasta fiind absolut necesar accesul la bazele de date ale instituțiilor.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 23 si art. 26 din Anexa nr. 1 la H.G.  nr. 2403/2604, care prevăd:

„Conform acestor prevederi, operatorul de transport prin personalul desemnat avea obligația de a verifica concordanța datelor din actul de identitate solicitat pensionarului la eliberarea legitimației de călătorie cu reducere de 50%, respectiv CNP-ul pensionarului, precum și a datelor înscrise de către pensionari pe cupoanele detașabile.”

În conformitate cu prevederile art. 30 din H.G. nr. 2403/2004, operatorul de transport răspunde de realitatea și de exactitatea datelor prezentate la decontare.

Pe cale de consecință, în condițiile în care operatorul de transport ar fi procedat conform dispozițiilor legale în sensul verificării actelor de identitate, ar fi constatat că nu exista concordanță între mențiunile înscrise în aceste documente și cele înscrise în taloanele de călătorie.

În ceea ce privește creanța stabilită pentru anul 2019 în cuantum de 1.537.534 lei - diferența nejustificată cu documente, recurentul a arătat, următoarele:

Referitor la obligația de restituire pentru diferența rămasă până la concurența creanței totale pentru anul 2019, instanța motivează că nu a putut desluși din actele contestate raționamentul în fapt și în drept care a stat la baza măsurii de recuperare, astfel că reține nemotivarea dispoziției obligatorii sub acest aspect.

Or, instanța de fond nu are în vedere că, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 2403/2004, care condiționează efectuarea călătoriilor cu reducere de către pensionari de emiterea legitimațiilor de călătorie de către operatorii de transport și de încasarea contravalorii diferențe de 50% din tariful călătoriei, care se suportă de persoanele beneficiare ale prevederilor Legii nr. 147/2000, societatea avea obligația să demonstreze cu documente că s-au emis legitimații de călătorie și că s-a încasat contravaloarea serviciilor de transport pentru diferența de tarif de 50% pentru care societatea a solicitat sumele de la bugetul de stat.

Deoarece reclamantul nu a evidențiat distinct în conturi analitice c/v diferenței de 50% din tariful călătoriei, nerespectând prevederile art. 17 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, motivarea instanței nu este justificată.

Veniturile înregistrate puteau reprezenta c/v încasărilor din vânzarea biletelor pentru alte categorii de călători.

Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011, în vederea efectuării inspecției economico-financiare, operatorii economici au obligația să pună la dispoziția organelor de control toate documentele și înscrisurile solicitate.

În cauza nu se poate reține nemotivarea dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF-4868/24.12.2021 în ceea ce privește creanța stabilita pentru anul 2019 în cuantum de 1.537.534 lei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, a susținerilor părților, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că cele două recursuri sunt întemeiate, în limitele și pentru următoarele considerente:

Recurenții-pârâți și-au întemeiat recursurile pe motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Prealabil, Înalta Curte constată că prin cererile de recurs au fost invocate motive de casare similare, urmând ca acestea să fie analizate prin considerente comune.

Sub un prim aspect, cei doi recurenți au susținut nelegalitatea sentinței recurate, în ceea ce privește anularea obligației de restituire a sumei de 6.010.545 lei, decontată în intervalul 01.01.2015-31.12.2018 și a accesoriilor aferente.

Înalta Curte reține că aceste critici sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele considerente:

Potrivit raportului de inspecție economică-financiară, organul de inspecție economico-financiară a transmis intimatei-reclamante adresa nr. BTR_IEF-681/07.09.2020, prin care s-a solicitat societății recurente să pună la dispoziția acestuia cupoanele talon aferente intervalului 01.01.2015-31.12.2019.

Organul de inspecție economico-financiară a dispus obligarea intimatei-reclamante la restituirea sumei de 6.010.545 lei, la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere, reprezentând contravaloarea cupoanelor talon decontate în intervalul 01.01.2015-31.12.2018, motivat de împrejurarea că acestea nu au fost prezentate de operatorul de transport cu ocazia controlului, organul de control considerând că societatea nu poate dovedi realitatea serviciilor de transport prestate în favoarea beneficiarilor Legii nr. 147/2000 în temeiul respectivelor cupoane talon.

Constată instanța de control judiciar că, măsura dispusă de organul de control cu privire la sumele decontate în intervalul 01.01.2015-31.12.2018 a fost anulată în mod corect de prima instanță, ca urmare a faptului că termenul legal pentru păstrarea cupoanelor talon este de 1 an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria, iar intimata-reclamantă nu mai avea obligația de a deține la data inspecției economico-financiare cupoanele talon aferente intervalului menționat anterior, ci, doar pe cele aferente perioadei 01.01.2019-31.12.2019, aceste din urmă cupoane fiind prezentate echipei de control.

Astfel, potrivit art. 28 teza finală din Norma metodologică aprobată prin H.G. 2403/2004, „Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria”.

Prin urmare, în raport de cele reținute anterior, reiese că la 07.09.2020, dată la care organul fiscal a solicitat prezentarea cupoanelor talon, intimata-reclamantă avea obligația de a deține și prezenta organului de inspecție doar cupoanele talon aferente anilor 2019 și 2020, nu și cupoanele anterioare anului 2019.

Recurenții-pârâți au susținut că, documentele reprezentând cupoane talon sunt documente justificativ contabile astfel că intimata-reclamantă avea obligația să le păstreze pe o perioadă de 10 ani, cu începere de la data încheierii exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, conform prevederilor OMEF nr. 3512/2008, aplicabil până la 31.12.2015 și OMFP nr. 2634/2015, în vigoare începând cu 01.01.2016.

Au mai invocat faptul că, termenul prevăzut de art. 28 din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2004 face referire la termenul de arhivare și nu la cel de păstrare, arhivarea reprezentând activitatea de „grupare a documentelor în dosare, numerotarea și șnuruirea acestora, gruparea cronologică, sistematică și aranjarea după caracteristici distinctive pe clase sau pe categorii a documentelor”.

Susținerile recurenților sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Dispozițiile art. 28 din Norma metodologică aprobată prin Ordinul nr. 2403/2405 care statuează că termenul de arhivare este de 1 an, reprezintă reglementarea specială, care reglementează exclusiv regimul juridic al cupoanelor talon, în raport cu dispozițiile OMFP nr. 2643/2015 privind documentele financiar-contabile, care reprezintă reglementarea generală a tuturor documentelor financiar-contabile, și, prin urmare, derogă de la dispozițiile legii generale, aspect statuat chiar de art. 6 din Ordinul MFP nr. 2643/2015 potrivit căruia, agenții economici „care desfășoară activități specifice anumitor domenii de activitate pentru care legislația aplicabilă prevede folosirea si a altor documente, aplică în mod corespunzător și reglementările specifice”.

Prin urmare, interpretarea recurenților-pârâți este eronată, obligația legală de a arhiva documentele pentru o anumită perioadă de timp referindu-se la perioada în care respectivele documente trebuie păstrate, și nu la intervalul în care trebuie efectuată operațiunea de arhivare (șnuruire, clasare, legare, etc).

Argumentul recurenților-pârâți, conform căruia intimata-reclamantă nu a prezentat organelor de inspecție economico financiară niciun document din care să rezulte eliminarea din arhiva societății a cupoanelor talon după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 28 din H.G. nr. 2403/2004 este nefondat, motivat de faptul că astfel de documente nu au fost solicitate în timpul controlului, câtă vreme organul de inspecție a pornit de la premisa că termenul de păstrare este cel de 10 ani și că reclamanta avea obligația să păstreze cupoanele talon în acest interval, iar, pe de altă parte, eventuala nerespectare a formalităților de clasare a unor documente după împlinirea termenului de păstrare, nu poate conduce la prelungirea termenului de păstrare a respectivelor documente așa cum susțin recurenții-pârâți.

Referitor la criticile vizând faptul că, pentru creanța stabilită pentru anul 2019, în cuantum de 1537534 lei, instanța de fond a reținut în mod greșit că actele contestate sunt nemotivate, întrucât nu reiese raționamentul în fapt și în drept, care a stat la baza măsurii de recuperare, Înalta Curte observă că sunt întemeiate, urmând a fi admise.

Astfel, în practica sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, motivarea unui act administrativ urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său, în acest sens fiind, decizia nr. 1442 din 6 martie 2020, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Î.C.C.J.

În speță, din lecturarea dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF-4868/24.12.2021 și a deciziei nr. 12/P/16.03.2022, reiese că acestea sunt motivate în mod  corespunzător în fapt și în drept, întrucât este menționat temeiul de drept în bază cărora au fost întocmite, iar prezentarea raționamentului instituției emitente a actelor administrative este formulată într-un mod clar și neechivoc.

Așadar, soluția instanței de fond, în sensul că, actele contestate, menționate anterior sunt nemotivate, nu este însușită de instanța de control judiciar.

Totodată, reține Înalta Curte că, în ceea ce privește suma de 32268 lei, decontată în temeiul unor cupoane talon care ar fi aparținut unor persoane decedate și accesoriile aferente, instanța de fond nu a analizat toate apărările recurenților-pârâți, limitându-se doar a reține că, operatorul de transport, fiind doar un simplu cărăuș nu răspunde, în principiu, de modul în care beneficiarii Legii nr. 147/2000, înțeleg să își valorifice drepturile recunoscute, făcând trimitere doar la dispozițiile art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 2403/2004, care reglementează facilități acordate pensionarilor care călătoresc doar pe calea ferată, fără a face o analiză a susținerilor recurenților vizând incidența în speță a dispozițiilor art. 23 și 26 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 2403/2004.

Potrivit art. 23 din Anexa nr. 1 la  H.G. nr. 2403/2004 „Când pensionarul se urcă în parcurs, fără a-și procura legitimația de călătorie de la punctul de vânzare, în mijlocul de transport auto sau pe navele de călători clasa a II-a, personalul stabilit pentru verificarea legitimațiilor de călătorie pe mijloacele auto sau pe navele de călători clasa a II-a eliberează contra cost biletul cu reducere de 50% pentru pensionari, reținând cuponul-talon, cu respectarea prevederilor privind legitimarea”.

Art. 26 alin. (1) din Anexa nr. 1 la  H.G. nr. 2403/2004 prevede că “La verificarea legitimațiilor de călătorie în mijlocul de transport, personalul de tren, respectiv personalul stabilit pentru verificarea legitimațiilor de călătorie, precum și organele de control specifice tipului de transport vor solicita persoanelor care prezintă bilete cu reducere de 50% pentru pensionari actul de identitate și talonul special de călătorie din care a fost detașat cuponul-talon”.

Din conținutul textelor de lege sus enunțate, reiese că, operatorul de transport prin personalul desemnat avea obligația de a verifica concordanța datelor din actul de identitate solicitat pensionarului la eliberarea legitimației de călătorie cu reducere de 50%, respectiv CNP-ul pensionarului, precum și a datelor înscrise de către pensionari pe cupoanele detașabile.

În acest context, Înalta Curte a constatat că, în raport cu principiile fundamentale ale procesului civil, soluționarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esențiale ale raportului juridic dedus judecății, astfel cum acestea au fost relevate prin actul de sesizare al instanței și prin apărările formulate în cauză.

În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicție împiedică instanța de control judiciar să analizeze direct în recurs argumentele și împrejurările ce nu au făcut obiectul analizei instanței de fond.

Așa fiind, s-a impus casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea soluționării acestor cereri, în conformitate cu prevederile art. 497 C.proc.civ., coroborat cu prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, pentru motivele arătate în cuprinsul deciziei de casare.