ÎCCJ, Decizia nr. 279/2023

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2020, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), a solicitat instanței să constate existența faptelor de discriminare la care a fost supus de către pârâtă și angajații săi, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 2.100 de euro și morale în cuantum de 20.000 de euro, precum și obligarea pârâtei să redacteze o scrisoare prin care să își prezinte scuzele față de reclamant pentru toate suferințele și pierderile materiale și profesionale cauzate de fapta de discriminare, precum și publicarea pe pagina proprie de internet și pe alte canale de comunicare, în mod anonimizat, a unei informări a opiniei publice cu privire la constatarea de către instanță a faptei de discriminare.

Totodată, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Judecătoria Sectorului 6 București a anulat cererea formulată de reclamantul A., în temeiul art. 200 alin. (4) din C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din 11 iunie 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2020 de Judecătoria Sectorului 6 București.

Prin Sentința civilă nr. 8593 din 3 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 6 București a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată și de asemenea a respins contestația în anulare formulată de petentul A. împotriva încheierii din 11 iunie 2021 pronunțate în Dosarul nr. x/2020 ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 1137A din 21 aprilie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins apelul declarat de apelantul contestator A. împotriva Sentinței civile nr. 8593 din 3 noiembrie 2021 pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosarul nr. x/2021, ca inadmisibil.

Împotriva acestei hotărâri, apelantul-contestator A. a formulat recurs, cauza înregistrându-se pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a dispus suspendarea cererii de recurs formulate de recurentul contestator A. împotriva Deciziei civile nr. 1137A din 21 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2021, pentru lipsa părților, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Împotriva încheierii de suspendare, recurentul contestator A. a formulat recurs la 23 noiembrie 2022, recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021/a4.

Decizia recurată

Prin Decizia nr. 1358 din 26 septembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis excepția nulității pentru lipsa semnăturii și a anulat recursul declarat de recurentul contestator A. împotriva încheierii de ședință din data de 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin aceeași decizie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

Recursul

Împotriva acestei decizii, recurentul contestator A. a declarat recurs, prin care a susținut nelegalitatea hotărârii judecătorești din perspectiva refuzului netemeinic și nejustificat de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 200 alin. (4) din C. proc. civ.

A apreciat că, în realitate, în România nu există o lege a semnăturii, ca urmare nici instanțele de judecată nu pot susține altceva.

Această excepție ce a fost invocată de instanța de recurs este una anacronică și folosită în mod abuziv de completurile de judecată în lupta împotriva drepturilor cetățenilor.

Atât în Dosarul inițial, nr. x/2020, cât și în contestația în anulare formulată față de hotărârea instanței de fond, recurentul urmărește protejarea dreptului la educație, un drept imprescriptibil, care ar trebui să fie garantat și ocrotit de lege.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate referitoare la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (4) din C. proc. civ., prin raportare la actele, lucrările dosarului și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Ca atare, instanța de judecată este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

Așadar, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței - de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate - este limitată de dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

În cauza de față, prin hotărârea recurată s-a arătat că se poate analiza dacă excepția de neconstituționalitate invocată în cuprinsul cererii de recurs are sau nu legătură cu fondul cauzei și dacă se impune sau nu sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției doar în condițiile în care instanța de control judiciar este legal sesizată cu o cerere de recurs, care să îndeplinească toate condițiile de fond și formă imperativ cerute de lege.

Întrucât cererea de recurs care făcea obiectul Dosarului nr. x/2021 nu îndeplinea condiția esențială de formă a semnăturii, a fost anulată pentru lipsa acesteia, în condițiile art. 200 alin. (4) din C. proc. civ.. Ca urmare, reținând că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, care a fost invocată în cadrul aceleiași cereri de recurs, instanța de judecată a constatat că această solicitare va primi un fine de neprimire, cu referire la soluția dată cererii de recurs, efectele juridice ale soluției recursului împiedicând analiza cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Prin memoriul de recurs, recurentul a criticat această soluție, arătând că în România nu ar exista o lege a semnăturii, iar excepția lipsei semnăturii este una anacronică, nefolositoare și folosită abuziv de instanțe.

Față de aceste critici, văzând și motivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că recurentul nu indică, în concret, care sunt normele constituționale în raport de care se susține neconstituționalitatea art. 200 alin. (4) din C. proc. civ., ci exprimă nemulțumiri generale față de soluția pronunțată.

Ca atare, în deplin acord cu instanța care a pronunțat încheierea recurată, Înalta Curte reține, la rândul său că, în cauză, în mod legal cererea de sesizare a Curții Constituțional nu a fost primită; în primul rând, față de soluția de anulare, pentru lipsa semnăturii, a cererii de recurs în cadrul căreia a fost formulată sesizarea; în subsidiar, chiar depășind acest aspect, se constată că recurentul nu a indicat și dezvoltat nici în cererea de sesizare, nici în memoriul de recurs, care ar fi normele din Constituție în raport de care susține neconstituționalitatea art. 200 alin. (4) din C. proc. civ., în lipsa cărora instanța de judecată nu poate aprecia asupra condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele anterior expuse, reținând neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 1358 din 26 septembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2023.

GGC - NN