ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1760/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2020, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, secția civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta ȘcoalaNațională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) a solicitat instanței să constate existența faptelor de discriminare la care a fost supus de către pârâtă și angajații săi, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 2.100 de euro și morale în cuantum de 20.000 de euro, precum și obligarea pârâtei să redacteze o scrisoare prin care să își prezinte scuzele față de reclamant pentru toate suferințeleși pierderile materiale și profesionale cauzate de fapta de discriminare, precum și publicarea pe pagina proprie de internet și pe alte canale de comunicare, în mod anonimizat, a unei informări a opiniei publice cu privire la constatarea de către instanță a faptei de discriminare.

Totodată, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cazul în care va efectua astfel de cheltuieli.

Prin încheierea de ședință din data de 29 ianuarie 2021, Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă, în temeiul art. 200 alin. (4) C. proc. civ., a anulat cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA).

Prin încheierea de ședință din data de 11 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă, a respins cererea de reexaminare anulare cerere privind pe petentul A., ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 8593 din 03 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a respins contestația în anulare împotriva încheierii din 11 iunie 2021, formulată de petentul A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1137A din 21 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-contestator A. împotriva sentinței civile nr. 8593 din 03 noiembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă, în dosarul nr. x/2021, ca inadmisibil.

Prin încheierea de ședință din 25 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea cererii de recurs formulate de recurentul-contestator A. împotriva deciziei civile nr. 1137A din 21 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pentru lipsa părților.

I.2. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție:

Prin decizia nr. 1358 din 26 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admite excepția nulității pentru lipsa semnăturii; a anulat recursul declarat de recurentul-contestator A. împotriva încheierii de ședință din data de 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1358 din 26 aprilie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a declarat recurs contestatorul A..

II.1. Motivele de recurs:

Prin cererea de recurs, recurentul-contestator a arătat că instanța, în mod netemeinic, a refuzat să sesizeze Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

În această privință, a susținut că instanțele de judecată nu pot stabili, în lipsa unei reglementări cu rang de lege, ce reprezintă semnătura, context în care a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ. prin raportare la art. 486 alin. (1) lit. e) din același act normativ.

A considerat că, în mod abuziv și nefondat, s-a constatat nulitatea recursului pentru lipsa semnăturii, în condițiile în care calea de atac a fost trimisă de pe adresa de e-mail, indicată în cererea introductivă și cunoscută de toate instanțele pe rolul cărora s-a aflat dosarul nr. x/2021, fiind dovada clară și fără echivoc a intenției recurentului de a sesiza astfel instanța și de a solicita acesteia prestarea serviciului public de justiție, așa cum este obligată constituțional, identitatea sa și veridicitatea căii de atac putând fi stabilite fără dubiu.

După cum a învederat în notele scrise depuse la data de 25 septembrie 2023, toate actele de procedură efectuate de către recurent sunt valabile fără semnătură olografă sau electronică, conform art. 228 C. proc. civ. privind imposibilitatea sau refuzul de a semna un act de procedură de către cel care l-a solicitat sau întocmit, în concordanță cu propria declarație și posibilitățile tehnice de care dispune la acest moment, care nu trebuie să fie o piedică sau un motiv de discriminare în susținerea poziției procesuale, apărarea drepturilor civile și a accesului la o instanță de judecată.

A menționat că înscrisul chiar nesemnat produce efecte juridice, așa cum își exprimă dorința partea care l-a formulat, cetățenii neputând fi discriminați pe criterii ce țin de veniturile lor, coroborate cu posibilitatea sau imposibilitatea achitării unei semnături electronice, ținând cont că îi este imposibil să se deplaseze la toate ședintele de judecată și să semneze toate cererile în original, așa cum în mod nelegal i s-a solicitat, să efectueze atâtea acte de procedură, în cele peste 50 de dosare pe care le are, în timp util și cu costuri rezonabile, cerințe, care, adesea, ascund din partea instanței intenția de a scoate cauza de pe rol fără a presta în mod real serviciul public, apelând la pretinse excepții.

A mai arătat că instanța nu l-a înștiințat, în prealabil, în legătură cu cerința semnării recursului și la primul termen de judecată, din data de 26 septembrie 2023, nu a amânat cauza pentru a-i da posibilitatea să complinească pretinsa lipsă a semnăturii, cerință nerezonabilă, absurdă, dreptul la educație fiind știrbit de modificări ale cadrului procesual impuse de instanță prin proceduri, cereri sau acțiuni, care încalcă legea și își creează vătămări ireversibile.

II.2. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului:

Verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Prealabil, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 și 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, aplicabilă mutatis mutandis și în prezenta cauză, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În acest context, Înalta Curte subliniază că soluționarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea condițiilor sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficiența folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În coordonatele prezentate, în analiza sa, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să-și exercite acest rol de prim filtru al sesizării vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat, prin decizia recurată, că nu este legal învestită cu soluționarea cererii de recurs câtă vreme aceasta nu îndeplinește condiția esențială de formă a semnăturii, fiind anulată pentru lipsa acesteia, efect juridic care se reverberează și asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, cuprinsă în cadrul cererii de recurs.

Totodată, trecând peste lipsa semnăturii de pe actul de procedură menționat, cât și de pe al notelor scrise depuse la data de 25 septembrie 2023, analizând cererea dedusă judecății, instanța a reținut că recurentul nu a indicat normele constituționale prin raportare la care se invocă neconstituționalitatea dispozițiilor legale contestate.

Recurentul a reclamat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul refuzului nejustificat al instanței de recurs de a sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalite invocată, expunând aspecte ce țin de modalitatea de transmitere a cererii de recurs, de efectele pe care le produce un astfel de înscris, chiar în ipoteza nesemnării, de existența unei discriminări în ceea ce privește exercitarea drepturilor sale procesuale, lezarea dreptului la apărare, precum și împietarea accesului la o instanță de judecată.

Criticile pe chestiunile supuse analizei sunt nefondate.

Împrejurarea că instanța de recurs, învestită cu soluționarea pricinii, a apreciat că se impune anularea căii de atac, pentru lipsa semnăturii, nu este aptă să probeze necesitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., așa cum, în mod nefondat, susține recurentul, de vreme ce soluția de anulare a recursului pe care a adoptat-o completul de judecată, în condițiile art. 486 alin. (3) lit. e) C. proc. civ., în funcție de neîndeplinirea uneia dintre cerințele legale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., aceea a semnăturii, s-a repercutat și asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale inserate în cuprinsul actului de procedură dedus judecății, dezvoltată ulterior prin notele scrise depuse la dosar, la data de 25 septembrie 2023, neconstituind, astfel, un criteriu pentru declanșarea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Câtă vreme instanța de control judiciar nu a fost legal sesizată cu o cerere de recurs care să îndeplinească condițiile de formă instituite de legiuitor, prefigurarea unei soluții privind neconstituționalitatea textului de lege evocat în cadrul cererii de sesizare a Curții Constituționale nu a creat premisele aplicării directe a normei contestate în speță, față de aspectele pe care instanța era chemată să le verifice prioritar, în contextul celor relevate anterior, ce excludeau în analiză pertinența excepției sub aspectul constatării existenței sau nu a unei legături cu soluționarea cauzei.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la împrejurarea că instanța nu l-a înștiințat, în prealabil, în legătură cu cerința semnării recursului și că la primul termen de judecată stabilit la data de 26 septembrie 2023, nu a amânat cauza pentru a fi în măsură să complinească lipsa semnăturii, Înalta Curte constată că nemulțumirile părții referitoare la obligația legală de semnare a actului de procedură cu care a învestit instanța de recurs ce îi incumbă nu pot fi analizate în cadrul prezentului recurs, care privește exclusiv verificarea legalității soluției de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

De altfel, se constată că această chestiune a fost tranșată deja de către instanța de control judiciar în etapa procesuală a recursului, hotărârea fiind definitivă în privința soluției de anulare a căii de atac, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Or, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În condițiile în care recursul a fost anulat, excepția de neconstituționalitate nu mai era aptă să schimbe soluția căii de atac declarate în cauză, în lipsa cadrului legal necesar pentru învestirea instanței de control judiciar. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate nu mai prezenta legătură cu soluționarea cauzei în etapa recursului, soluția instanței de recurs fiind independentă de chestiunea prejudicială ridicată de parte, iar o ipotetică admitere a excepției de către instanța constituțională nu ar fi schimbat în niciun fel situația juridică a părții în proces.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalite, instanța de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficiența folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În acest sens, examenul legăturii cu cauza trebuie făcut prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context se reține că prin decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, (paragraful 18) s-a statuat că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a făcut în cadrul verificării condiției ca sesizarea să aibă în vedere neconstituționalitatea prevederilor legale invocate, prin indicarea în concret a modului în care aceste prevederi contravin Constituției.

Această condiție este esențială pentru justificarea admiterii de către instanța de judecată a cererii de sesizare a Curții Constituționale, altfel sesizarea ar constitui o problemă de interpretare a legii, atribuție ce intră în competența instanțelor judecătorești.

În acest sens, Înalta Curte reține că, instanța de contencios constitutional este chemată să verifice ex post compatibilitatea unei legi sau ordoinanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, cu prevedrile și principiile de ordin constituțional, sens în care partea care invocă o excepție de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

Or, simpla invocare a neconstituționalității unor dispoziții din C. proc. civ. nu este adecvată atâta timp cât recurentul nu a argumentat în ce constă legătura dispozițiilor legale în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.

Ca urmare, având în vedere că remediul procesual al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de recurent în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, în mod corect, instanța de recurs a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că excepția invocată nu respectă cerința reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În consecință, prentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1358 din 26 septembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, în ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., formulată de aceeași parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1358 din 26 septembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, în ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., formulată de aceeași parte.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.