ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 520/2020

Ședința publică din data de 30 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin declinare de la Tribunalul București, reclamanta S.C. "A." S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Transporturilor-Autoritatea Rutieră Română-ARR și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2570 din data de 23 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității primului capăt de cerere, prematurității și inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiate.

A respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor - Autoritatea Rutieră Română-ARR și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

1.3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 2570 din data de 23 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamanta S.C. "A." S.R.L. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

a. Recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L.

Recurenta-reclamantă își întemeiază cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de fond a încălcat normele de drept material incidente speței, analizând greșit argumentele societății reclamante, precum și probatoriul administrat în cauză.

În esență, arată recurenta-reclamantă că, în mod netemeinic, a reținut instanța de fond că actele administrative contestate sunt legale, contrar situației, potrivit căreia, societatea nu înregistra datorii la bugetul local, nici la data depunerii documentației către ARR și nici la data emiterii deciziei contestate.

Astfel, arată recurenta, în certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice privind impozitele si taxele locale și alte venituri ale bugetului local nr. x/24.09.2015 se mentionează că societatea figura în evidențele fiscale cu suma de 2096 RON creanțe bugetare de plata către bugetul local, însă aceasta sumă era scadentă la data de 01.10.2015.

Pe de alta parte, societatea a achitat acest debit în ziua următoare emiterii certificatului de atestare fiscală, respectiv la data de 25.09.2015, astfel cum rezultă din chitanța nr. x/25.09.2015 eliberată de Primăria Municipiului Slatina.

În consecință, arată recurenta că, deși a achitat anticipat o creanța bugetară înainte de scadența legală, intimata ARR nu a efectuat o minimă verificare nici a debitului efectiv (care era inexistent la data depunerii cererii de restituire a accizei, dar si la data emiterii deciziei de respingere a cererii de restituire a accizei), dar nici a certificatului de atestare fiscală care menționează numai un debit viitor (scadent la 01.10.2015).

Recurenta-reclamantă susține că a îndeplinit condițiile de eligibilitate pentru restituirea accizei, prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014 (privind condițiile, procedura și termenele de restituire ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferența dintre nivelul standard al accizelor și nivelul accizelor diferențiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor), în forma în vigoare la data depunerii cererii de restituire (respectiv cu modificările aduse prin H.G. nr. 906/2014 care a intrat in vigoare la data de 27.10.2014), menționat în decizia contestată, neavând obligații fiscale restante la bugetul general consolidat.

Mai arată că scopul legiuitorului nu a fost de a sancționa societățile corecte, care își achită la timp obligațiile fiscale, adică cel târziu la scadență, ci de a nu acorda beneficiul H.G. nr. 537/2014 societăților restante la momentul depunerii cererii de restituire de accize. Acest raționament rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii teza II pct. 2 din H.G. nr. 537/2014, conform cărora: "Această condiție (de a nu înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat) se consideră îndeplinită și dacă: (…) 2.în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal competent din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală operatorul economic are înscrise obligații de plată, dar are înscrise mențiuni cum ar fi eșalonare/plan de reorganizare, aprobat, în curs de derulare, și/sau, după caz, în certificatul de atestare fiscală privind impozitele și taxele locale operatorul economic are înscrise obligații de plată, însă din conținutul certificatului ori al altui document eliberat de organul fiscal competent din cadrul autorității administrației publice locale reiese că acestea sunt eșalonate, amânate la plată ori există un plan de reorganizare, aprobat, în curs de derulare".

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecarea fondului, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

b. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

Recurentul -pârât Ministerul Finanțelor Publice critică sentința instanței de fond prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., despre care afirmă că le analizează împreună, dată fiind strânsa legătură din acestea.

Cererea de recurs vizează exclusiv soluția pronunțată de instanța de fond de respingere a excepției prematurității cererii de chemare în judecată și a inadmisibilității acesteia față de Ministerul Finanțelor Publice.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât precizează că instanța de fond a reținut, în mod greșit, în indicarea motivelor de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, faptul că "prin aplicarea argumentului reducerii la absurd, dacă în toate cazurile restituirea accizei s-ar face numai în baza deciziei de aprobare a cererii de restituire, ar însemna că în cazul respingerii nejustificate a cererii de restituire să nu se mai poată face restituirea niciodată, ceea ce ar duce inclusiv la încălcarea efectivă a dreptului de acces la justiție, de vreme ce instanța, în opinia pârâtului MFP, nu poate dispune restituirea ca prematură", (pag. 11 paragraful 6 din sentința nr. 2570/23.06.2017).

Un prim aspect pe care recurentul-pârât îl invocă în ceea ce privește soluția greșită de respingere a excepției prematurității cererii de chemare în judecată față de Ministerul Finanțelor Publice, constă în faptul că, în mod eronat, instanța de fond s-a raportat în analiza excepției prematurității la modul de aprobare a deciziei de restituire a accizei, și nu la momentul nașterii dreptului material al acțiunii în ceea ce privește dreptul propriu zis de restituire, în raport cu Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, instanța de fond, așa cum reiese din motivele prezentate în respingerea excepției prematurității, face o gravă confuzie între două etape distincte ce formează procedura de restituire ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferența dintre nivelul standard al accizelor și nivelul accizelor diferențiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor, respectiv între etapa de aprobare a deciziei de restituire a accizei și etapa de restituire efectivă a acesteia (între ele existând un raport direct, restituirea accizei fiind determinată de aprobarea deciziei de restituire a accizei) și implicit între momentele în care se nasc aceste două etape.

Susține recurentul că ceea ce ar fi trebuit să analizeze instanța de fond, constă în actualitatea dreptului de restituire al reclamantului, întrucât obligația corelativă de restituire efectivă a eventualelor sume reprezentând accize se poate naște, numai în momentul în care s-a născut dreptul de restituire, respectiv, în momentul în care acesta a fost determinat în mod concret, fie prin decizia de aprobare a cererii de restituire emisă de către administratorul schemei, respectiv Autoritatea Română Rutieră, fie prin hotărârea judecătorească prin care s-a constatat că cererea de restituire a fost respinsă nejustificat.

Mai arată recurentul că din considerentele hotărârii judecătorești nu rezultă că, la pronunțarea acesteia, instanța a analizat apărările formulate de pârât prin întâmpinare, în sensul de a analiza considerentele referitoare la condiția ca dreptul ce urmează să fie valorificat pe cale de acțiune, să fie născut și actual, adică să fie un drept corespunzător unei obligații exigibile.

În consecință, apreciază recurentul-pârât că motivele avute în vedere de instanța de fond în motivarea respingerii excepției prematurității invocate, sunt în mod evident contradictorii și nu combat caracterul prematur al capătului de cerere prin care se solicită obligarea MFP la restituirea accizei.

Un al doilea argument pentru care consideră recurentul că raționamentul instanței de fond este greșit, încălcând prevederile legale aplicabile în materie, constă în presupusa îngrădire a dreptului la acces în justiție a intimatului-reclamant.

În acest sens, afirmă recurentul - pârât că dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 537/2014 stabilesc condițiile, procedura și termenele de restituire ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferența dintre nivelul standard al accizelor și nivelul accizelor diferențiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor.

Astfel, art. 15 alin. (3) al actului normativ anterior menționat, precizează în mod expres faptul că deciziile emise de Administratorul schemei pot fi contestate potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În acest sens, prin reglementarea posibilității exercitării dreptului de a sesiza instanța de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, intimatului-reclamant i s-a asigurat respectarea dreptului de acces la justiție, acesta putând ca, în cazul în care prin hotărâre judecătorească s-a constat că cererea de restituire a fost respinsă nejustificat, să poată solicita restituirea accizei.

Așadar, prin raportare la argumentul logic de interpretare ad absurdum, invocat de instanța de fond, apreciază recurentul că instanța de fond nu reușește să dovedească că argumentele aduse de Ministerul Finanțelor Publice în susținerea excepției prematurității, sunt de natură a duce la concluzii contrare prevederilor legii, neputând fi reținut raționamentul instanței potrivit căruia respingerea nejustificată a cererii de restituire ar duce la imposibilitatea restituirii efective.

În ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a inadmisibilității acțiunii formulate de intimata-reclamantă, susține recurentul-pârât că, motivarea instanței de fond cu privire la faptul că Ministrul Finanțelor Publice face abstracție că într-o acțiune în contencios administrativ se cere justificarea unui interes, este în neconcordanță tocmai cu susținerile pârâtului aduse în sprijinul inadmisibilității acțiunii.

Astfel, arată recurentul că în argumentarea inadmisibilității capătului privind restituirea accizei din cererea de chemare în judecată sunt invocate aspecte referitoare tocmai la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească exercitarea unei astfel de acțiuni, una din ele fiind, în mod evident existența unui interes legitim.

Față de contextul juridic enunțat mai sus, conchide recurentul-pârât că argumentele de fapt și de drept reținute în considerentele sentinței civile nr. 2570/23.06.2017 sunt contradictorii și încalcă normele de drept materiale aplicabile prezentei cauze.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Rutieră Română a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare.

a. Recursul declarat de reclamantă S.C. A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă își întemeiază cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de fond a încălcat normele de drept material incidente speței, analizând greșit argumentele societății reclamante, precum și probatoriul administrat în cauză.

În concret, chestiunile de fapt și de drept care trebuie dezlegate în speță și cărora se circumscriu criticile de nelegalitate formulate, vizează aspectul dacă societatea recurentă avea sau nu obligații bugetare restante la momentul depunerii cererii privind restituirea accizelor.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014 " atât la momentul depunerii cererii de înregistrare în Registrul vehiculelor și al operatorilor economici eligibili pentru restituirea de accize, cât și la momentul depunerii cererii de restituire de accize, nu înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală, eliberat de organul fiscal competent din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și din certificatul de atestare fiscală privind impozitele și taxele locale eliberat de organul fiscal competent din cadrul autorității administrației publice locale ".

Instanța de fond, analizând acțiunea S.C. A. S.R.L. precum și înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a reținut că prin cererea nr. x/28.09.2015 recurenta a solicitat restituirea accizei pentru suma de 4205,45 RON aferentă bazei de restituire de 22189,45 litri motorină, perioada de restituire fiind 01.07.2014 - 30.09.2014, trimestrul III 2014.

În mod corect, instanța de fond a reținut faptul că Autoritatea Rutieră Română, în calitate de administrator al schemei, a verificat îndeplinirea condiției prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014, respectiv dacă recurenta la depunerea cererii de restituire, înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală eliberat de organul fiscal competent din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și din certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice privind impozitele și taxele locale și alte venituri ale bugetului local, eliberat de organul fiscal competent din cadrul autorității administrației publice locale.

În acest context, instanța de fond a constatat că la data de 28.09.2015, data depunerii cererii de restituire de accize nr. 1/28.09.2015, recurenta figura cu creanțe bugetare de plată conform certificatului de atestare fiscală nr. x/24.09.2015 emis de Primăria Municipiului Slatina - Direcția Economică

Procedând la propria verificare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, în raport de susținerile părților, instanța de control judiciar constată că potrivit certificatului de atestare fiscală nr. x/24.09.2015, recurenta S.C. A. S.R.L. figura în evidențele compartimentului fiscal cu creanțe bugetare de plată către bugetul local cu un sold total de 2.096 RON, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014.

Din această perspectivă, nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamante din recursul formulat, cu privire la faptul că decizia a fost greșit motivată și că aceasta la data depunerii cererii la Autoritatea Rutieră Română - ARR, nu înregistra datorii la bugetul de stat, în condițiile în care potrivit certificatului de atestare fiscală nr. x, S.C. A. S.R.L. figura cu un sold total de 2096 RON - obligații de plată .

De asemenea nu pot fi reținute nici susținerile potrivit cărora suma de 2096 RON reprezenta o obligație fiscală scadentă la data de 01.10.2015, întrucât așa cum a reținut și instanța de fond în mod temeinic și legal, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014 prevăd foarte clar că, atât la momentul depunerii cererii de înregistrare în Registrul vehiculelor și al Operatorilor economici eligibili pentru restituirea de accize, cât și la momentul depunerii cererii de restituire de accize, să nu se înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat.

Or, suma de 2096 RON catalogată de recurentă ca fiind o obligație scadentă la data de 01.10.2015 reprezintă o obligație fiscală restantă la bugetul general consolidat.

Așadar, la data de 28.09.2015 data depunerii cererii de restituire nr. x/28.09.2015 S.C. A. S.R.L. nu îndeplinea condițiile art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014, înregistrând o obligație fiscală restantă la bugetul general consolidat în sumă de 2096 RON.

În concluzie, Decizia nr. 315/11.11.2015 emisă de ARR și a cărei anulare se solicită, precum și soluția instanței de fond, au fost date cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014, soluția primei instanțe pronunțată asupra fondului cauzei fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce ar putea fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recursul societății reclamante fiind nefondat.

b. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

Recurentul -pârât Ministerul Finanțelor Publice critică sentința instanței de fond prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., despre care afirmă că le analizează împreună, dată fiind strânsa legătură din acestea.

Cererea de recurs vizează exclusiv soluția pronunțată de instanța de fond de respingere a excepției prematurității cererii de chemare în judecată și a inadmisibilității acesteia față de Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., Înalta Curte costată că raționamentul juridic exprimat de instanța de fond în analiza celor două excepții conturează convingerea intimă a judecătorului că soluția pronunțată este legală și temeinică.

Este important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, precum și pe cea pronunțată asupra excepțiilor de procedură și fond invocate în apărare, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină cererile sau apărările formulate, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că sentința recurată respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., neavând justificare juridică în realitatea obiectivă rezultată din analiza hotărârii atacate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată nici acesta nu poate fi reținut ca fiind de natură a conduce la reformarea sentinței recurate.

Astfel, prin sentința civilă nr. 2570/2017, instanța de fond a respins excepțiile prematurității și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate, reținând că restituirea accizei se poate face în baza deciziei de aprobare a cererii de restituire, doar atunci când Autoritatea Rutieră Română - ARR emite o asemenea decizie de bunăvoie, ceea ce nu este cazul în speță.

În acest sens, instanța de fond a invocat dispozițiile art. 15 alin. (4) din H.G. nr. 537/2014, care prevăd faptul că angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor se realizează de către ordonatorul principal de credite, exclusiv în baza deciziei de aprobare a cererii de restituire emise de către Administratorul schemei, care constituie document justificativ prin care se atestă realitatea și modul de determinare a cuantumului obligației de plată.

Prin raportare la obiectul cererii, recurenta S.C. A. S.R.L. a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și a înțeles să solicite în contradictoriu cu această instituție, restituirea de accize.

În mod temeinic, instanța de fond a introdus Ministerul Finanțelor Publice în cauză și a reținut că Autoritatea Rutieră Română - ARR în calitate de Administrator al schemei de ajutor de stat, nu are dreptul de a restitui sumele reprezentând accize, drept ce aparține exclusiv Ministerului Finanțelor Publice.

Referitor la susținerile recurentului-pârât cu privire la faptul că exercitarea acțiunii în contencios administrativ față de Ministerul Finanțelor Publice are un caracter prematur, solicitându-se exercitarea unui drept și a unei obligații corelative care în prezent nu s-au născut, Înalta Curte reține că petitul privind obligarea la restituirea accizei are caracter subsecvent primului capăt de cerere, titularul obligației subsecvente fiind pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, căruia i s-a stabilit calitatea procesuală pasivă de către instanța de fond.

Cu alte cuvinte, capătul de cerere privind obligarea la restituirea accizei în cuantum de 4205,45 RON poate fi considerat întemeiat și admis, numai în măsura în care se admit capetele de cerere privind anularea adresei nr. x/22.12.2015 (de soluționare a contestației) și a deciziei de respingere a cererii de restituire a accizei nr. 315/11.11.2015.

Având în vedere că efectuarea plății se realizează de ordonatorul de credite, în baza deciziei de aprobare a cererii de restituire emise de către administratorul schemei (Autoritatea Rutiera Romana-ARR), care însă a respins solicitarea societății făcută în acest sens, Înalta Curte constată că nu se poate reține prematuritatea capătului subsecvent al acțiunii, dată fiind interdependența dintre cele două manifestări de voință a căror exercitare, în favoarea ei, o pretinde reclamanta, prin intermediul instanței de contencios administrativ.

În consecință, soluționarea capătului subsecvent de cerere privind restituirea accizei de către Ministerul Finanțelor Publice, se încadrează în limitele prevăzute de art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la cele ale art. 8 alin. (1) din aceeași lege, în mod judicios, instanța de fond respingând excepția prematurității acestui petit al acțiunii.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul MFP, recurentul-pârât reclamă faptul că societatea reclamantă nu a dovedit existența unui drept sau interes legitim vătămat de către autoritatea pârâtă, atâta vreme cât nu a existat o decizie de aprobare a restituirii accizei emisă de ARR, în baza căreia să se poată efectua plata.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că, atâta vreme cât obiectul acțiunii îl constituie anularea unor acte administrative care, în opinia societății reclamate, i-au vătămat dreptul la recuperarea accizei, procedură în care, Ministerul Finanțelor Publice are atribuții privind efectuarea plății, în mod evident, este dovedit interesul legitim al societății și în raport de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice nu întrunesc ipoteza motivelor de casare invocate, neputând conduce la casarea sentinței recurate, soluția pronunțată în primă instanță fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2570 din data de 23 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2020.