ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 675/2020

Ședința publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la instanță, la data 20 martie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Rutieră Română anularea în parte a deciziei de aprobare a cererii de restituire a accizei nr. 1092/03.10.2016 emise de pârâta Autoritatea Română Rutieră prin care a fost respinsă în parte cererea de restituire nr. x/04.05.2016; obligarea pârâtei Autoritatea Română Rutieră la restituirea accizei respinse în cuantum total de 47,409 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 119/CA/2017 - PI din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Rutieră Română, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 119/CA/2017 - PI din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut în esență că sentința atacată este lovită de nulitate, având în vedere că în cauză nu au fost respectate dispozițiile prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13din C. proc. civ. privind incompatibilitatea judecătorului, astfel că recurentei i s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței civile recurate.

Se arată că intimata avea obligația să țină cont de documentele depuse în completarea cererii de restituire nr. x/04.05.2016, în condițiile în care acestea au fost depuse cu mult timp înainte de emiterea deciziei nr. 1092/03.10.2016 și în lipsa unui text de lege care să stipuleze un termen până la care pot fi acestea depuse și avea obligația să soluționeze cererea ținând seama de totalitatea documentelor prezentate de societate, apreciind dacă, în raport de acestea, cererea de restituire este întemeiată.

Prevederile art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 537/2014 potrivit cărora cererea rectificativă se depune nu mai târziu de un an de la data încheierii trimestrului pentru care se solicită rectificarea cererii de restituire, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât societatea nu a solicitat rectificarea cererii de restituire prin depunerea anexelor la facturi, ci doar a completat documentația justificativă.

Prin cererea de rectificare se înțelege conform art. 16 alin. (1) din H.G. nr. 537/2014 situația în care operatorul economic constată existența in cererea sa a unor. inexactități care ar conduce la diminuarea ori majorarea sumelor de restituit. In speță, prin depunerea anexelor la facturile emise de B. nu s-a urmărit majorarea sau micșorarea sumelor de restituit, ci doar completarea documentației depusă odată cu cererea de restituire nr. x/04.05.2016 depusă în termenul legal.

Arată recurenta că pârâta a refuzat să ia în considerare înscrisurile depuse prin email din data de 11.07.2016 aflate la dosarul cauzei, motiv pentru care refuzul de a lua în considerare documentele depuse în data de 05.07.2016 este unul nejustificat, având în vedere că prevederile H.G. nr. 537/2014 nu indică nici un termen în care se pot depune documente în completarea cererii de restituire.

În opinia recurentei, intimata în mod nejustificat susține că "decizia este motivată în fapt și în drept, sens în care a fost respectat dreptul la apărare", având în vedere că decizia în cauză se limitează la invocarea unor motive de fapt generale iar plângerea prealabilă formulată în data de 31.10.2016 nu a fost soluționată în termenul legal.

Arată recurenta că art. 31 alin. (2) din Constituția României prevede că autoritățile publice au obligația de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenței de a emite acel act, ci și din perspectiva posibilității persoanei fizice/juridice de a aprecia asupra legalității măsurii. Așadar, motivarea actului administrativ reprezintă o obligație generală a autorităților publice, aceasta îndeplinind un rol dublu: acela de transparență în profitul beneficiarului actului care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat precum și acela de a conferi instanței un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elemente de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Recurenta învederează faptul că obligativitatea motivării actelor administrative și asigurarea dreptului la apărare al contribuabilului ca principii fundamentale de drept comunitar, se regăsesc și în Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și în Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, făcând trimitere în acest sens la prevederile art. 296 TFUE.

În fine, solicită admiterea recursului, anularea în parte a deciziei de aprobare a cererii de restituie a accizei nr. 1092/03.10.2016 emisă de către intimată, precizând că societatea îndeplinește toate condițiile legale pentru a beneficia de ajutorul de stat instituit de H.G. nr. 537/2014 și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la emiterea deciziei de aprobare la restituire pentru suma de 43,122.59 RON.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimata-pârâtă Autoritatea Rutieră Română a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de sentința recurată și de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a deciziei de aprobare a cererii de restituire a accizei nr. 1092/03.10.2016 emise de pârâta Autoritatea Română Rutieră prin care a fost respinsă în parte cererea de restituire nr. x/04.05.2016; obligarea pârâtei Autoritatea Română Rutieră la restituirea accizei respinse în cuantum total de 43,122.59 RON.

În urma analizării materialului probator administrat în cauză, Curtea de apel a respins acțiunea și a menținut decizia atacată, soluția fiind împărtășită și de instanța de control.

În ceea ce privește critica vizând nerespectarea dispozițiilor art. 42 pct. 13 C. proc. civ., potrivit cărora " judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza în care a fost desemnat să o judece, precum și atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa ", Înalta Curte o consideră a fi nefondată.

În cauză nu pot fi identificate elemente care să conducă la concluzia că judecătorul și-a exprimat părerea anterior cu privire la soluție și nici elemente care să nască îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Chiar dacă judecătorul cauzei a pronunțat și sentința nr. 119/2017 în dosarul nr. x/2015 vizând aceleași părți, prin cererile de chemare ce formează obiectul celor două cauze sunt contestate acte diferite, astfel că nu se poate considera că soluționarea unor chestiuni asemănătoare de drept echivalează cu antepronunțarea judecătorului.

Totodată, contrar susținerilor reclamantei, instanța de fond a analizat fiecare litigiu în parte, pe care l-a analizat într-o manieră obiectivă, imparțială, răspunzând criticilor referitoare la nemotivarea actelor a căror anulare s-a solicitat.

Nemulțumirile reclamantei privesc, în realitate, soluția pronunțată de prima instanță, care reprezintă rezultatul analizei situației de fapt, în baza probatoriului cauzei, a temeiurilor de drept, astfel cum au fost prezentate de părți, critică ce privește fondul cauzei, iar nu o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 42 pct. 13 C. proc. civ.. Împrejurarea că argumentele referitoare la motivarea actului contestat expuse în considerentele sentinței recurate sunt asemănătoare celor din sentința nr. 119/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015, nu reprezintă o necercetare a argumentelor susținute de reclamantă și nici o antepronunțare, ci rezultatul raționamentului juridic propriu al judecătorului cauzei, a cărui legalitate poate fi verificată în recurs, însă nu poate fi considerat o încălcare a dispozițiilor privind imparțialitatea sa.

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la refuzul nejustificat al pârâtei de a ține cont de documentele depuse în completarea cererii de restituire nr. x/04.05.2016, în condițiile în care acestea au fost depuse cu mult timp înainte de emiterea deciziei nr. 1092/03.10.2016, Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt reiterări ale apărărilor din cererea de chemare în judecată și nu reprezintă critici la adresa sentinței recurate, câtă vreme, cu privire la acest aspect, prima instanță s-a pronunțat, constatând că pârâta nu putea să-i interzică reclamantei să depună documente în completarea cererii sale, în condițiile în care acestea au fost depuse cu mult înainte de emiterea deciziei atacate și nu există un text de lege care să stipuleze un termen până la care pot fi acestea depuse, ci trebuia să soluționeze cererea ținând seama de totalitatea documentelor prezentate de reclamant.

Nefondate sunt și criticile privitoare la insuficienta motivare a actului administrativ atacat, Înalta Curte constatând a fi întemeiată concluzia instanței de fond potrivit căreia din cuprinsul deciziei atacate rezultă care este motivul de fapt care a stat la baza emiterii ei, iar neindicarea precisă a alimentărilor pentru care nu există date cu privire la numărul cardului de gestiune nu poate fi considerată o lipsă a motivării actului atacat.

Astfel, Înalta Curte reține că motivul pentru respingerea la restituire a accizei în cuantum de 43,122.59 RON este acela că s-au calculat alimentări pentru care nu există informații cu privire la numărul cardului de gestiune al alimentărilor ori, după caz, al inelului emițător/receptor, în anexele la facturi.

În acest sens, prevederile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 537/2014 stipulează care sunt documentele care trebuie să însoțească cererea de restituire depusă de operatorii economici eligibili, astfel:

a) în cazul în care alimentarea vehiculelor se face de la stațiile de distribuție înregistrate potrivit art. 206

69

alin. (6) din Codul fiscal, un borderou centralizator al cantităților de motorină alimentate de fiecare vehicul eligibil în parte, întocmit conform modelului din anexa nr. 5, precum și copii de pe facturile de achiziție a motorinei împreună cu anexele la facturi, emise de către stațiile de distribuție sau de către terți. Borderoul se întocmește pe baza informațiilor din facturile de achiziție a motorinei și din anexele la facturi;

De asemenea, potrivit alin. (4) al aceluiași articol, "în cazul operatorilor economici care alimentează direct de la stațiile de distribuție înregistrate potrivit art. 206

69

alin. (6) din Codul fiscal, pe anexele la facturi trebuie să fie înscrise cel puțin următoarele informații: stația de alimentare, data alimentării, numărul de înmatriculare al vehiculului alimentat, numărul de identificare al cardului de gestiune a alimentărilor ori, după caz, al inelului emițător/receptor, cantitatea de motorină alimentată exprimată în litri pe fiecare vehicul, numărul de kilometri înregistrați la bordul vehiculului la momentul alimentării".

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că anexele la facturile de achiziție a motorinei de la B. nu conțineau informații cu privire la numărul de identificare al cardului de gestiune a alimentărilor, chiar dacă recurenta a întocmit borderoul centralizator al cantităților de motorină alimentate pentru fiecare vehicul eligibil în parte, iar potrivit art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 537/2014, pe anexele la facturi trebuie să fie înscrise informații referitoare la numărul de identificare al cardului de gestiune a alimentărilor.

Având ca reper dispozițiile legale anterior menționate, în contextul factual redat, Înalta Curte constată că documentele prezentate nu pot sta la baza admiterii cererii privind restituirea de accize de la bugetul de stat, întrucât acestea nu au caracterul unei dovezi clare și precise în ceea ce privește numărul de identificare al cardului de gestiune a alimentărilor la momentul alimentării cu motorină.

În consecință, atât timp cât reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 537/2014, în mod corect autoritatea pârâtă a respins contestația administrativă formulată de reclamantă, menținând decizia de restituire parțială a accizelor și, pe cale de consecință, criticile formulate de reclamantă sunt neîntemeiate, sentința recurată fiind legală sub acest aspect.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, nefiind identificate motive de casare a sentinței, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 119/CA/2017 - P.I. din 26 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2020.