ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2576/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 septembrie 2016, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Rutieră Română și Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat:

- în principal, anularea Deciziei nr. 693/19.07.2016 privind aprobarea cererii de restituire a accizei, emisă de pârâta Autoritatea Rutieră Română;

- în subsidiar, admiterea contestației nr. 15/09.08.2016, înregistrată de pârâta Autoritatea Rutieră Română sub nr. x/10.08.2016, formulate împotriva Deciziei nr. 693/19.07.2016 privind aprobarea cererii de restituire a accizei și, pe cale de consecință, restituirea accizei respinse la rambursare, în cuantum de 3373 RON;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin încheierea de ședință din 9 martie 2017, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 153/CA/2017-P.I. din 09 noiembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 1165,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 153/CA/2017-P.I. din 09 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut că prima instanță nu a luat în considerare înscrisurile depuse în probațiune și concluziile expertului fiscal, cuprinse în raportul de expertiză judiciară administrat în cauză, nesocotind, astfel, dispozițiile art. 22 C. proc. civ., care obligă judecătorul cauzei să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Totodată, din argumentele juridice expuse în sentința recurată, rezultă că instanța de fond a motivat soluția doar în raport de susținerile pârâtei, iar nu și de cele ale reclamantei.

A susținut recurenta că în mod greșit instanța de fond a reținut că alimentările cu carburant realizate în luna decembrie 2014 reprezintă alimentări aferente trimestrului IV al anului 2014, concluzie contrară celei formulate de expert, care a indicat faptul că, pentru aceste alimentări, factura fiscală a fost emisă în luna ianuarie 2015, astfel încât alimentările corespund trimestrului I al anului 2015.

Un alt aspect reținut în mod greșit de instanța de fond, în opinia recurentei, îl reprezintă neîndeplinirea cerințelor legale impuse de art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 573/2014, pentru admiterea în totalitate a cererii de restituire a accizelor.

A arătat recurenta că, din raportul de expertiză administrat în cauză a rezultat că deși în centralizatoarele depuse de reclamantă împreună cu cererea de restituire a accizei nu era inserat kilometrajul vehiculelor alimentate, această omisiune a fost corectată prin depunerea ulterioară a centralizatoarelor emise de B., reprezentând anexe ale facturilor, care menționează numărul de kilometri înregistrați la bordul vehiculelor la momentul alimentării. Ca atare, prin raportul de expertiză s-a concluzionat că, pentru o cantitate de 11.331 litri, din totalul de 17.698 litri de motorină respinsă la restituirea accizei, a fost menționat numărul de kilometri înregistrat la bordul vehiculelor la momentul alimentării.

Prin urmare, recurenta a apreciat că și-a îndeplinit obligația de a depune documentația necesară pentru admiterea cererii de restituire a accizei, o dată cu formularea contestației administrative, dar autoritatea pârâtă a refuzat să reanalizeze documentația, respingând contestația administrativă, deși administratorul schemei avea obligația de a analiza toate înscrisurile depuse de societate și de a verifica legalitatea și conformitatea declarațiilor, potrivit art. 14 din H.G. nr. 537/2014, sub aspectul corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor.

Recurenta-reclamantă a criticat și cuantumulor cheltuielile de judecată la care a fost obligată de instanța de fond, arătând că suma de 1165,50 RON, indicată de către pârâtă, este aferentă susținerii a două cauze, dintre care doar una o privește pe reclamantă.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data 19 februarie 2018, intimata-pârâtă Autoritatea Rutieră Română a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de sentința recurată și de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește critica vizând nerespectarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., respectiv a obligației judecătorului de a afla adevărul, Înalta Curte o consideră a fi nefondată. În cauză nu pot fi identificate omisiunile susținute de reclamantă cu privire la probatoriul administrat, ci, dimpotrivă, considerentele sentinței recurate analizează atât înscrisurile depuse de reclamantă, cât și concluziile raportului de expertiză tehnică realizat în cauză. Totodată, contrar susținerilor reclamantei, instanța de fond a avut în vedere argumentele ambelor părți, pe care le-a analizat într-o manieră obiectivă, imparțială.

Nemulțumirile reclamantei privesc, în realitate, soluția pronunțată de prima instanță, care reprezintă rezultatul analizei situației de fapt, a temeiurilor de drept, precum și a probatoriului cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, critică ce privește fondul cauzei, iar nu o pretinsă încălcare a normelor referitoare la obligațiile judecătorului în cursul procesului. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale cuprinse în actul administrativ contestat nu reprezintă o necercetare a argumentelor susținute de recurenta-reclamantă, ci rezultatul raționamentului juridic propriu al judecătorului cauzei, a cărui legalitate poate fi verificată în recurs, însă nu poate fi considerat o încălcare a obligației de aflare a adevărului.

Referitor la alimentările cu carburant efectuate de reclamantă în trimestrul IV 2014, facturate în trimestrul I 2015 și solicitate la restituire prin cererea depusă la data de 27.01.2016, Înalta Curte constată că argumentele din recurs ale reclamantei sunt neîntemeiate, instanța de fond reținând în mod corect că cererea de restituire a accizelor a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Conform art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 537/2014:

"În cazul operatorilor economici care aprovizionează vehiculele eligibile direct de la operatori economici înregistrați potrivit Codul fiscal în calitate de comercianți en detail de produse energetice, prin intermediul unui card de gestiune a alimentărilor, respectiv al unui inel emițător/receptor, baza pentru restituirea de accize reprezintă cantitatea totală de motorină rezultată prin însumarea cantităților alimentate efectiv de fiecare vehicul eligibil în parte.", iar potrivit art. 12 alin. (1) din același act normativ:

"Cererea de restituire de accize se depune, în format electronic sau pe suport hârtie, pentru un trimestru calendaristic, începând cu prima zi a trimestrului următor celui pentru care se solicită restituirea, dar nu mai târziu de un an de la această dată". Așadar, hotărârea de guvern stabilește baza de restituire a accizelor în raport de cantitatea alimentată efectiv în perioada de referință, reprezentată de un trimestru calendaristic.

În cauză, întrucât alimentarea efectivă cu carburant a avut loc în luna decembrie 2014, cererea de restituire a accizei trebuia depusă începând cu data de 01.01.2015, dar nu mai târziu de 01.01.2016, astfel încât cererea depusă de reclamantă la 27.01.2016, prin care a solicitat restituirea accizelor aferente alimentărilor realizate în luna decembrie 2014, este tardivă.

Argumentul recurentei-reclamante, întemeiat pe data emiterii facturii aferente acestor alimentări, nu poate fi primit. Deși factura a fost emisă la data de 03.01.2015, această împrejurare nu are relevanță față de dispozițiile legale care fac trimitere la data alimentării efective, iar nu la data emiterii facturii, drept criteriu pentru calcularea termenului de depunere a cererii de restituire a accizei.

Nefondate sunt și criticile privitoare la greșita aplicare, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 537/2014. Înalta Curte reține că reclamanta nu a contestat faptul că documentația depusă ca anexă a cererii de restituire accize nu cuprindea totalitatea informațiilor prevăzute de acest text de lege, respectiv în anexele la facturi nu se prevedea numărul de kilometri înregistrați la bordul vehiculelor la momentul alimentării. Însă recurenta susține, invocând în sprijinul său concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă, că aceasta a reprezentat doar o deficiență, îndreptată cu ocazia formulării contestației administrative prin depunerea unor centralizatoare emise de B., care cuprindeau și informațiile privind kilometrajul vehiculelor la momentul alimentării. Astfel, recurenta apreciază că aceste noi informații trebuiau avute în vedere la soluționarea contestației administrative de către autoritatea pârâtă.

Înalta Curte constată a fi întemeiată opinia instanței de fond potrivit căreia înscrisurile depuse ulterior de reclamantă nu fac dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de restituire. Obligația care incumbă reclamantei este aceea de depunere a unei documentații complete la momentul formulării cererii de restituire a accizelor, iar rectificările ulterioare, care ar putea conduce la diminuarea sau majorarea sumelor de restituit, pot fi solicitate doar în temeiul unei cereri rectificative, depuse conform art. 16 din H.G. nr. 537/2014.

În cauză, reclamanta nu a uzat de această procedură, ci, în cadrul contestației administrative formulate conform art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 537/204, a depus noi înscrisuri, pe care autoritatea pârâtă nu le-a avut la dispoziție la data emiterii deciziei de plată. Or, obiectul contestației administrative îl reprezintă analizarea legalității actului administrativ contestat, prin prisma actelor prezentate de solicitant în susținerea cererii, iar nu reluarea procedurii de verificare a documentației depuse și rectificarea datelor eronate sau omise din vina reclamantei la depunerea cererii de restituire.

În consecință, atât timp cât reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de art. 16 din H.G. nr. 537/2014, prin depunerea unei cereri rectificative, însoțită de documente justificative, iar contestația administrativă nu are și nu poate avea natura unei cereri rectificative, în mod corect autoritatea pârâtă a respins contestația administrativă formulată de reclamantă, menținând decizia de restituire parțială a accizelor și, pe cale de consecință, criticile formulate de reclamantă sunt neîntemeiate, sentința recurată fiind legală sub acest aspect.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de fond în sarcina reclamantei. La termenul de judecată din 26 octombrie 2017, pârâta a depus la dosar dovezile reprezentând cheltuieli de deplasare, însoțite de un centralizator . Din cuprinsul acestor documente rezultă că cheltuielile totale suportate de pârâtă sunt în sumă de 1165,50 RON, însă au fost efectuate pentru a asigura participarea consilierului juridic al pârâtei la judecarea a două cauze, aflate pe rolul aceleiași instanțe, dintre care una singură o privește pe reclamanta din prezenta cauză.

Partea care pierde procesul este obligată să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea adversă, conform art. 453 C. proc. civ., însă conform documentelor justificative depuse la dosar și strict raportat la cauza pendinte, neexistând vreun text de lege care să prevadă obligația suportării unor cheltuieli mai ridicate decât cele realizate de partea care le solicită ori care au fost efectuate în legătură cu o altă cauză.

În consecință, critica recurentei-reclamante este întemeiată, aceasta având obligația de a suporta numai jumătate din cuantumul cheltuielilor de deplasare efectuate de consilierul juridic al pârâtei Autoritatea Rutieră Română, cealaltă jumătate a cheltuielilor fiind realizată în interesul soluționării unei cauze diferite, fără legătură cu prezentul litigiu.

Pentru aceste motive, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., va casa, în parte, sentința recurată, și, în rejudecare, va obliga reclamanta la plata către pârâta Autoritatea Rutieră Română a cheltuielilor de judecată în sumă de 582,75 RON, menținând restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 153/CA/2017-P.I. din 09 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Obligă reclamanta Societatea A. S.R.L. la plata către pârâta Autoritatea Rutieră Română a sumei de 582,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.