ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2520/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 22 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând să se constate compensarea creanțelor reciproce dintre părți și să se dispună stingerea datoriei pretinse de pârâtă în baza sentinței civile nr. 6816/2014 a Judecătoriei Sectorului 2 București, prin compensare, până la valoarea creanței celei mai mici. În drept, au fost invocate prevederile art. 1616, 1617 C. civ., ale Legii nr. 247/2005, art. 148 și 194 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 95 din 07.03.2019, Tribunalul Vrancea a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 99/A din data de 19 iunie 2019, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 95 din 07.03.2019 a Tribunalului Vrancea.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați, au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând soluția pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: În raport de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 6 alin. (1), (2) și 5 C. civ., prevederile O.U.G. nr. 63/2018 nu pot fi aplicate decât actelor și/sau faptelor încheiate sau săvârșite după data intrării lor în vigoare. În cauză, creanțele reciproce între părți s-au născut și au devenit exigibile la data de 3.06.2014, când s-a pronunțat sentința civilă nr. 6816/306.2014 a Judecătoriei Sector 2 București, de întoarcere a executării silite și de obligare a reclamanților la plata către ANRP a sumei de 195.998,91 RON. Față de această situație, confirmată de instanța de apel, cererea reclamanților se impunea a fi analizată în raport de dispozițiile în vigoare la acel moment, și nu în baza unor dispoziții adoptate ulterior. Astfel, toată motivarea instanței de apel este străină cauzei, hotărârea fiind nemotivată, în raport de pretenția dedusă judecații și de dispozițiile legale în vigoare la momentul când a intervenit de drept, în baza legii, compensarea creanțelor reciproce ale părților cauzei. Instanța de apel, încălcând prevederile legale și constituționale menționate, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe prin prisma altor dispoziții decât cele în vigoare la momentul 3.06.2014, deși a confirmat existența unor creanțe reciproce între părți (pagina 2 alin. (7) din decizie), apreciind în mod greșit că raporturile juridice dintre părți se circumscriu sferei de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 63/2018, care ar fi fost adoptată tocmai în scopul de a rezolva situații precum cea a reclamanților. Totodată, instanța de apel - ca, de altfel, și prima instanță - s-a pronunțat asupra altui lucru decât cel cerut prin acțiunea formulată, fiind încălcate sub acest aspect și prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. S-a reținut în mod greșit că reclamanții au solicitat compensarea creanțelor reciproce la nivelul celei mai mici, prin intermediul instanței de judecată, formulând o cerere în realizare, cu toate că în cauză s-a formulat o cerere în constatare, învestindu-se instanța de judecată cu o acțiune în constatarea intervenirii de drept a compensării legale a creanțelor reciproce până la nivelul celei mai mici. De asemenea, s-a reținut în mod greșit că, față de data promovării acțiunii, ulterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 63/2018, solicitarea reclamanților nu putea fi întemeiată decât pe prevederile acestei norme speciale, care ar viza toate situațiile în care există astfel de creanțe reciproce, încălcându-se, astfel, principiul disponibilității, dat fiind faptul că reclamanții nu au învestit instanța cu o cerere în compensare judecătorească, ci cu o acțiune în constatarea intervenirii de drept a compensării legale. Sunt nelegale argumentele instanței de apel în sensul că dispozițiile O.U.G. nr. 63/2018 s-ar aplica în toate situațiile în care există creanțe reciproce între beneficiari și Statul român. Instanța de apel nu a avut în vedere că prevederile O.U.G. nr. 63/2018 au în vedere drepturi de creanță pe care aceleași persoane le dețin împotriva Statului român, corespunzătoare obligației Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a emite titluri de plată, în temeiul Legii nr. 165/2013, în timp ce, în cauză, legea aplicabilă situației juridice cu privire la despăgubirea cuvenită și recunoscută de ANRP este Legea nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8080/2010. Scopul O.U.G. nr. 63/2018 menționat în preambulul acestui act normativ nu vizează simplificarea unor proceduri ca urmare a imposibilității de emitere a unor titluri de plată conform Legii nr. 247/2005, acest act normativ făcând trimitere la titlurile de plată ce trebuiau emise în baza Legii nr. 165/2013, situație ce nu este întrunită în cauză. Se impunea a se avea în vedere cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 269/2014, în care se arată că nu se pot aplica retroactiv dispozițiile Legii nr. 165/2013 cauzelor "aflate în curs de judecată, acestea urmând a fi finalizate conform legii în vigoare la data întocmirii acțiunii." Fiind vorba despre o despăgubire cuvenită în baza unei decizii de despăgubire emise în baza Legii nr. 247/2005 și care a devenit exigibilă, potrivit art. 18 2 alin. a din Titlul VII al legii, în vigoare la acel moment, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 63/2018 - care nici nu face referire în preambulul său la Legea nr. 247/2005 -, încălcând și Decizia Curții Constituționale nr. 269/2014. Instanța de apel, confirmând în mod greșit ca legală și temeinică soluția primei instanțe, a interpretat greșit și prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, acestea nefiind aplicabile în speță. După cum s-a arătat prin cererea de apel, la momentul încasării despăgubirii de către reclamanți, în anul 2012 nu erau în vigoare nici prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, iar aceste dispoziții se referă la emiterea titlului de despăgubire, care, în situația de față, era emis încă din 2010. În consecință, pentru stingerea creanțelor reciproce existente între persoane beneficiare și Statul român, nu exista o normă specială anterior datei de 13.07.2018, a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 63/2018, fiind aplicabile, astfel, dispozițiile de drept comun. Mai mult, chiar dacă am avea în vedere acest act normativ, la momentul adoptării sale era împlinit și termenul de 5 ani la care se referă art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 pentru plata despăgubirii aprobate prin Decizia nr. 8080/18.05.2010 de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul intimate-pârâte. Recurenții au susținut, totodată, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de O.U.G. nr. 63/2018 este sancționată cu decăderea reclamanților din dreptul de a apela la procedura de drept comun. Nu poate fi restrâns dreptul reclamanților de a se adresa instanței de judecată pentru a constata că a intervenit de drept compensarea legală, potrivit art. 1616 și 1717 alin. (1) C. civ., în mod nelegal cererea cu acest obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. Inadmisibilitatea vizează imposibilitatea sesizării instanței cu privire la pretenția pe care titularul dreptului o invocă, fie pentru că legea nu prevede o asemenea posibilitate, fie pentru că cererea nu îndeplinește o cerință prealabilă prevăzută de lege. Or, acțiunea în constatarea compensării de drept a două datorii reciproce, certe, lichide și exigibile, întemeiată pe dispozițiile art. 1616 și 1717 alin. (1) C. civ., nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă. Instanța de apel a nesocotit dispozițiile de mai sus și faptul că legea permite a supune instanței cererea privind constatarea compensării datoriilor reciproce, compensare care operează de drept, atâta vreme cât una din părți nu înțelege să recunoască această compensare legală. Nu în ultimul rând, instanța de apel a înlăturat nemotivat susținerile reclamanților, chiar și în situația în care ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 165/2013. Aceștia au arătat că, și în situația în care nu s-ar avea în vedere ca moment al compensării de drept a creanțelor reciproce data de 3.06.2014, când s-a pronunțat sentința civilă nr. 6816/3.06.2014 a Judecătoriei Sector 2 București, trebuia avut în vedere faptul că, la momentul formulării acțiunii, termenul de 5 ani instituit de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 s-a împlinit anterior adoptării O.U.G. nr. 63/2018, astfel că plata despăgubirilor trebuia făcută/dispusă și ulterior compensată cu despăgubirea încasată. Cum aceasta plată trebuia făcută de drept, în baza legii (fie Legea nr. 247/2005, fie Legea nr. 165/2013, ambele anterioare adoptării O.U.G. nr. 63/2018, se impunea a se constata intervenită compensarea de drept a creanțelor reciproce la expirarea acestui termen, măcar pentru fiecare tranșă anuală la care se referă art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ultima împlinindu-se tot anterior datei adoptării O.U.G. nr. 63/2018.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 septembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 99/A din 19 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și a fixat termen de judecată pentru judecarea recursului la data de 24 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții au încadrat criticile formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea motivelor de recurs, se constată că nu este incident cazul descris la pct. 6 al art. 488 alin. (1), întrucât aspectele supuse analizei pe acest temei se subsumează cazului prevăzut la pct. 8 al aceleiași norme. Astfel, susținerea potrivit căreia motivarea deciziei de apel este străină cauzei, dat fiind că cererea de chemare în judecată nu a fost analizată prin prisma dispozițiilor legale incidente ratione temporis, relevă modul de aplicare a legii de către instanța de apel, chestiune ce se impune a fi cercetată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Aceeași concluzie se conturează și în privința criticii privind înlăturarea nemotivată a susținerilor reclamanților referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cât timp critica are ca finalitate tot constatarea de către instanța de recurs a aplicării retroactive a prevederilor O.U.G. nr. 63/2018, iar în legătură cu acest aspect, recurenții au susținut deja, după cum s-a arătat anterior, nemotivarea deciziei. Cât privește critica vizând pronunțarea de către instanța de apel asupra altor pretenții decât cele care formează obiectul cererii de chemare în judecată, recurenții pretind nerespectarea principiului disponibilității, consacrat prin prevederile art. 9 C. proc. civ., așadar, încălcarea unei reguli de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Cu toate acestea, nu este incident cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanțele de fond nu s-au pronunțat asupra fondului raportului juridic dedus judecății, pentru a se reține că s-au considerat învestite cu o cerere de compensație judiciară, întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 1617 alin. (2) C. civ., în loc de o cerere de constatare a compensației legale, conform alin. (1) al aceleiași norme. Cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă în considerarea procedurii speciale de compensare a creanțelor reciproce prevăzute de O.U.G. nr. 63/2018, iar instanța de apel a menținut această soluție, cu motivarea că O.U.G. nr. 63/2018 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în materia compensării creanțelor, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 63/2018 neavând dreptul de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun. Așadar, instanța de apel nu a evocat fondul cauzei, motiv pentru care nu s-ar putea evalua dacă s-a pronunțat asupra unei solicitări de compensare a creanțelor reciproce, prin intermediul instanței de judecată, ori asupra cererii de constatare a intervenirii de drept a compensării creanțelor reciproce. Pe de altă parte, constatările sale în susținerea soluției adoptate nu implică vreo distincție în funcție de obiectul acțiunii de drept comun, referindu-se în mod generic la dreptul comun în materia compensării creanțelor, astfel încât nu se poate susține cu temei că instanța de apel ar fi ajuns la o concluzie diferită în raport de obiectul învestirii. În schimb, aprecierea instanței de apel poate fi cercetată în privința modului de aplicare a legii, reprezentând unul dintre argumentele înfățișate prin motivele de recurs ce au drept finalitate evaluarea de către instanța de recurs a aplicabilității în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 63/2018. În contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate prin motivele de recurs. Soluția de admisibilitate a cererii de chemare în judecată a fost adoptată în mod corect în considerarea priorității O.U.G. nr. 63/2018, aprobată cu modificări prin Legea nr. 40/2019 - ce reglementează o procedură specială de compensare a unor creanțe reciproce între statul român și persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietății -, față de dreptul comun, respectiv acțiunea adresată instanței civile pe temeiul art. 1616 și art. 1617 alin. (1) sau 2 C. civ., referitoare la compensația legală ori la compensația judiciară. Procedura specială, care se derulează la solicitarea persoanei în favoarea căreia s-a emis un act administrativ cu titlu de despăgubiri, presupune, în esență, constatarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a îndeplinirii tuturor condițiilor de fond și de formă anume prevăzute pentru a opera compensarea creanțelor, în tot sau în parte. Conform art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 63/2018, compensarea se constată prin decizie a președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Fiind vorba despre un act administrativ, decizia poate fi atacată la instanța de contencios administrativ. Așadar, procedura specială asigură accesul la justiție persoanei nemulțumite de decizia adoptată, context în care sesizarea instanței civile pe calea dreptului comun pentru constatarea stingerii creanțelor reciproce prin compensația legală ar conduce în mod nepermis la eludarea cadrului procesual fixat de legiuitor în acest scop. Contrar susținerilor recurenților, situația juridică relevată de prezentul litigiu intră în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 63/2018. Potrivit art. 1 din acest act normativ, "(1) Se sting, prin compensare, creanțele statului reprezentând sumele datorate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în temeiul unor titluri executorii, reprezentate de hotărâri judecătorești definitive prin care instanțele de judecată au dispus întoarcerea executării silite și restituirea sumelor executate de persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (…) cu creanțele reprezentând sumele de bani pe care aceste persoane trebuie să le încaseze de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza actelor administrative emise cu titlu de despăgubiri, în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, al Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare. (2) În sensul prezentei ordonanțe de urgență, prin act administrativ emis cu titlu de despăgubiri se înțelege: a) decizia privind titlul de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare; (…)". După cum s-a reținut în fapt în cauză, reclamanții sunt, concomitent, creditori și debitori ai statului, iar creanțele reciproce, a căror existență caracterizează raportul juridic de drept substanțial dedus judecății, s-au născut în derularea procedurilor de restituire prin echivalent a proprietății. Astfel, reclamanților li s-a recunoscut, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și datorează Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) sumele de bani pentru care s-a dispus pe cale judecătorească întoarcerea executării silite. În acest sens, instanța de apel a făcut referire la sentința civilă nr. 6816/3.06.2014 a Judecătoriei sectorului 2 București, pronunțată în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin decizia nr. 3951/14.11.2014 a Tribunalului București, secția a III -a civilă, prin care a fost admisă contestația la executare formulată de ANRP, cu consecința anulării actelor de executare silită în ce privește decizia nr. 8080/18.05.2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Totodată, reclamanții trebuie să încaseze de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, într-un cuantum stabilit pe cale judecătorească și în legătură cu care s-a dispus emiterea titlului de despăgubire prin decizia nr. 8080/18.05.2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Nu pot fi primite susținerile recurenților în sensul că O.U.G. nr. 63/2018 nu le este aplicabilă pentru motivul că actul vizează creanțele pentru care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a emite titluri de plată în temeiul Legii nr. 165/2013, în timp ce, în cazul lor, legea aplicabilă este Legea nr. 247/2005. Art. 1 din O.U.G. nr. 63/2018 se referă la sumele de bani pe care aceste persoane trebuie să le încaseze de la statul român în baza actelor administrative emise cu titlu de despăgubiri, iar printre aceste acte administrative enumeră și decizia privind titlul de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005. Pe de altă parte, decizia emisă în baza Legii nr. 247/2005 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează a fi valorificată în procedura prevăzută de Capitolul V și V 1 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ce presupune tocmai obligații în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. În acest cadru, nu este exclus a se ajunge chiar la emiterea titlului de plată în temeiul Legii nr. 165/2013 de către ANRP, dacă titularii dreptului de creanță optează pentru acordarea de despăgubiri în numerar. Din această perspectivă a făcut referire legiuitorul, în preambulul O.U.G. nr. 63/2018, la emiterea titlurilor de plată conform Legii nr. 165/2013, luând în considerare blocajul intervenit în îndeplinirea obligațiilor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cât timp, potrivit preambulului, procedura este condiționată, în fapt, de restituirea către ANRP a sumelor de bani încasate prin executare silită. Pentru determinarea includerii situației reclamanților din prezenta cauză la domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 63/2018, este suficient faptul că O.U.G. nr. 63/2018 s-a referit în mod expres și la decizia privind titlul de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca izvor al creanței supuse compensării în procedura prevăzută de acest act normativ și care urmează a se valorifica în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu implicarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Prin motivele de recurs, s-a susținut, totodată, aplicarea retroactivă a O.U.G. nr. 63/2018 de către instanța de apel, în condițiile în care creanțele reciproce între părțile din prezenta cauză s-au născut și au devenit exigibile la data de 3.06.2014, data pronunțării sentinței civile nr. 6816/3.06.2014 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite și restituirea către ANRP a sumelor de bani executate. Chiar dacă nu s-ar avea în vedere acest moment, creanța era oricum exigibilă la data formulării cererii de chemare în judecată, atât timp cât se împlinise termenul de 5 ani prevăzut de dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, impunându-se a se constata intervenită compensarea de drept a creanțelor reciproce, cel puțin pentru tranșele anuale împlinite anterior adoptării O.U.G. nr. 63/2018. Înalta Curte constată că susținerile cu acest obiect ale recurenților interesează fondul dreptului dedus judecății, a cărui analiză ar fi inclus aprecierea exigibilității creanțelor reciproce și stabilirea datei la care au devenit exigibile. Or, după cum s-a arătat, în cauză nu s-a intrat în cercetarea fondului raportului juridic dintre părți, iar, pe de altă parte, aprecierea asupra admisibilității sau a inadmisibilității cererii de chemare în judecată nu depinde de stabilirea de către instanță a existenței unor creanțe exigibile, fundamentându-se exclusiv pe existența între părți a creanțelor reciproce, care determină încadrarea reclamanților în situațiile anume reglementate prin actul normativ cu caracter special. Potrivit celor deja expuse, O.U.G. nr. 63/2018 are în vedere, pe de o parte, creanțele statului împotriva acelor persoane îndreptățite la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și în legătură cu care s-a dispus întoarcerea executării silite, fără ca sumele să fi fost restituite în mod efectiv, iar, pe de altă parte, creanțele împotriva statului ale acelorași persoane îndreptățite la despăgubiri, care nu au fost, încă, valorificate în procedurile reglementate prin Legea nr. 247/2005 și/sau Legea nr. 165/2013. Atare situație juridică, pe care O.U.G. nr. 63/2018 o definește prin existența unor astfel de creanțe reciproce și care intră ca atare în domeniul de aplicare al ordonanței, este considerată de legiuitor drept facta pendentia, nefiind epuizată la data intrării în vigoare a actului normativ. În această reglementare, data pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a dispus întoarcerea executării silite este lipsită de relevanță, existența unei asemenea creanțe fiind suficientă pentru a intra în domeniul de aplicare al ordonanței. Cât privește termenul de 5 ani prevăzut de dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor, art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 63/2018 conține o normă derogatorie în privința exigibilității creanței, în sensul că sunt considerate exigibile creanțele stabilite prin actele administrative prevăzute la alin. (2) - printre care și deciziile privind titlul de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor -, în limita sumelor ce fac obiectul compensării. Drept urmare, constatarea de către instanța civilă a încadrării reclamanților în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 63/2018, cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii formulate pe calea dreptului comun, nu echivalează cu o aplicare retroactivă a ordonanței, susținerile recurenților pe acest aspect neputând fi primite. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, pe temeiul art. 496 C. proc. civ.