ÎCCJ, Secția I civilă

Încheierea nr. 1846

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27.07.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. x/2020/a1, petentul A. a formulat contestație privind tergiversarea judecării cauzei cu nr. x/2020.

În motivare, petentul a arătat că termenul de judecată acordat la data de 02.10.2020 încalcă principiul soluționării cu celeritate a cauzelor, că pricina necesită soluționarea de urgență după 12 ani de tergiversări, că în urma accidentului de muncă are o dublă fractură la picior, care necesită tratamente și îngrijiri medicale costisitoare și că este persoană cu handicap scutită de la plata taxelor judiciare de timbru.

Petentul a solicitat soluționarea cu celeritate conform art. 241 C. proc. civ., cu termene de la o zi la alta, întrucât pricina are ca obiect un accident de muncă produs în anul 2008, în urma căruia are dublă fractură la picior, care se agravează și necesită intervenții medicale urgente.

În temeiul art. 1387 C. proc. civ., petentul a solicitat despăgubiri provizorii de 10000 RON net pentru probleme de sănătate și a se prezenta în instanță pentru procedura contradictorialității, invocând prevederile art. 5-27 C. proc. civ. și arătând că nu realizează venituri, ci are o indemnizație de handicap care nu îi ajunge pentru a se deplasa la proces, întrucât un bilet costa 91 RON iar indemnizația este de 60 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 522 alin. (1), alin. (2)-(4), art. 524 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 983/15.09.2020, Curtea de Apel București, secția a III civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, reținând că prin decizia Curții Constituționale pronunțată la data de 16.07.2020 cu privire dispozițiile art. 524 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că textul legal menționat încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

A mai reținut curtea de apel că în decizia de neconstituționalitate s-a stabilit că judecarea contestației privind tergiversarea procesului de către același complet care soluționează fondul cauzei contravine dreptului la un proces echitabil, în componenta imparțialității obiective, astfel că evaluarea cererii privind tergiversarea procesului se va realiza, în primă și ultimă instanță, de către instanța ierarhic superioară.

Față de cele arătate, instanța învestită cu soluționarea contestației la tergiversare a apreciat că nu este competentă a soluționa cererea, competența aparținând instanței ierarhic superioare, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 18.09.2020, iar prin rezoluția din 21.09.2020 a fost stabilit termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părți, la data de 30.09.2020.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil examinării contestației la tergiversare, Înalta Curte reține că la data de 16.07.2020 a fost pronunțată, de către Curtea Constituțională, decizia nr. 604, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 524 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că textul legal încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României, respectiv art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a reținut, prin decizia de neconstituționalitate menționată, că judecarea contestației privind tergiversarea procesului de către același complet care soluționează fondul cauzei contravine dreptului la un proces echitabil, în componenta imparțialității obiective, astfel că evaluarea cererii privind tergiversarea procesului se va realiza, în primă și în ultimă instanță, de către instanța ierarhic superioară.

Față de aceste statuări, Înalta Curte constată că este competentă a soluționa prezenta contestație la tergiversarea procesului, dispozițiile deciziei de neconstituționalitate stabilind, fără echivoc, cărei instanțe judecătorești îi revine obligația de a analiza atare solicitare, respectiv instanța ierarhic superioară celei care instrumentează fondul cauzei, în speță Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care dosarul figurează înregistrat în apel pe rolul Curții de Apel București.

În ce privește contestația propriu-zisă, Înalta Curte reține că art. 522 C. proc. civ. reglementează posibilitatea formulării de către oricare din părți, precum și de către procurorul care participă la ședință, a unei contestații prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, să se solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.

La alin. (2) al articolului menționat sunt prevăzute cazurile în care poate fi făcută respectiva contestație, motivele vizând atât culpa instanței, cât și atitudinea ei față de neglijența sau abuzul părților, a altor participanți în proces, ori a terților propriu-ziși, care aveau obligații legale sau judiciare, respectiv: 1. când legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; 2. când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; 3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; 4. când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.

Astfel, ceea ce caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 C. proc. civ. este pasivitatea instanței de judecată, care are mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare și nu le folosește, sau, mai grav, nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită.

În acest context, contestația la tergiversarea procesului reprezintă un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care

chiar instanța cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen rezonabil.

Înalta Curte constată însă că situația petentului nu se circumscrie niciunei ipoteze din cele descrise anterior, în sensul că, potrivit mențiunilor existente în sistemul informatic de evidență a dosarelor instanțelor judecătorești (aplicația Ecris), dosarul nr. x/2020, având ca obiect apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 119/30.01.2019, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2016, având ca obiect pretenții, a fost înregistrat în calea de atac a apelului, pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 07.01.2020.

Anterior acordării termenului de fond din 02.10.2020, instanța a avut de soluționat două cereri prealabile formulate de către apelant, respectiv o cerere de ajutor public judiciar soluționată la data de 06.03.2020 și o cerere de preschimbare de termen, soluționată la data de 03.07.2020. Ulterior acestor date, a intervenit vacanța judecătorească, în cadrul căreia activitatea judiciară este restrânsă, conform legii și regulamentelor în materie.

Este adevărat că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 19.05.2016, însă, pe de o parte, intervalul de timp de la momentul investirii instanței și până în prezent nu se datorează, cum eronat susține petentul, unor pretinse încercări de tergiversare a judecății, ci unor impedimente procedurale obiective.

În acest sens, se reține că de la data introducerii cererii de chemare în judecată (19.05.2016) și până la momentul judecăți în apel (07.01.2020-în cadrul căreia s-a formulat prezenta contestație), cauza a cunoscut o declinare de competență, o suspendare a judecății pentru lipsa părților, urmată de mai multe termene la care s-a menținut această măsură (întrucât, deși s-au formulat cereri de repunere pe rol, părțile nu s-au prezentat la termenele de judecată acordate și nu s-au formulat cereri de judecată în lipsă) și o rejudecare.

Pe de altă parte, de la momentul înregistrării cauzei în apel (07.01.2020) și până la momentul acordării primului termen privind dezbaterea apelului (02.10.2020), au fost soluționate, așa cum s-a arătat, mai multe cereri ale apelantului-reclamant. Aceste solicitări necesitau o analiză prioritară căii de atac și au determinat, în mod firesc, acordarea unor termene de judecată, potrivit legii.

Dealtfel în soluția dată cererii de preschimbare de termen formulată de către petent în cauză și analizată la data de 03.07.2020, instanța a motivat respingerea acesteia în sensul că litigiul nu face parte din categoria celor pentru care legea prevede caracterul urgent, că termenul din 02.10.2020 este primul termen acordat pentru judecarea apelului și că la stabilirea termenelor de judecată au fost avute în vedere, cu prioritate, dosarele a căror judecată a fost suspendată în timpul stării de urgență determinată de pandemia Covid.

Aceste considerente, alături de cele deja expuse, sunt valabile și în ce privește prezenta contestație la tergiversare, fiind de natură să justifice atât desfășurarea în timp a litigiului, cât și legalitatea termenului de judecată acordat în cadrul apelului.

Este de precizat că majoritatea termenelor acordate au fost determinate de conduita procesuală a părților, care fie nu s-au prezentat la judecată și nu au solicitat judecata în lipsă, fie au formulat diverse cereri pe care aveau dreptul legal să le formuleze, situație față de care întinderea în timp a litigiului nu poate fi imputată instanțelor de judecată.

Față de cele arătate, rezultă că argumentele expuse în contestația privind tergiversarea procesului nu se circumscriu cazurilor expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 522 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge contestația privind tergiversarea procesului formulată de petentul A., obiect al dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația privind tergiversarea procesului formulată de petentul A., obiect al dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Dată în primă și ultimă instanță.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.