ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2805/2021

Ședința publică din data de 20 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 13 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul C., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 187.870,2 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul și recuperarea medicală a asiguratei sale, dna. D., precum și contravaloarea indemnizației de accident plătită acesteia pe perioada incapacității de muncă, ca urmare a accidentului de circulație din 20.07.2014 în care a fost vătămată asigurata reclamantei; obligarea pârâtei la plata penalităților în valoare de 0,1%/zi de întârziere începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1554/2018 din 22 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii și obligării intimatei-pârâte la plata către reclamantă a sumei de 187.870,2 CHF reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul și recuperarea medicală a asiguratei D., precum și contravaloarea indemnizației de accident plătită acesteia pe perioada incapacității de muncă, ca urmare a accidentului de circulație din data de 20.07.2014 în care a fost vătămată asigurata; penalităților în valoare de 0,1%/zi de întârziere începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului principal.

Prin decizia civilă nr. 2578 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta -reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1554/2018 din 22 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A. și intimatul -intervenient C.; a fost schimbată sentința atacată, în sensul că a fost admisă acțiunea. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 187.870,2 CHF precum și la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de la data introducerii cererii până la data plății efective.

A fost admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a apelantei -reclamante și a fost obligată intimata - pârâtă la plata sume de 30.000 RON cu acest titlu, pentru fond și apel.

Împotriva deciziei civile nr. 2578 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâtă B. S.A. a declarat recurs.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat incidența motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

După o scurtă prezentare a situației de fapt, în argumentarea cererii de recurs, subsumat motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta apreciază că hotărârea atacată este nemotivată, întrucât concluziile instanței de apel au fost reținute în mod arbitrar, neexistând un raționament care să le justifice în vreun fel.

Astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., punând părțile în imposibilitatea de a înțelege atât soluția pronunțată, cât și rațiunile care au stat la baza ei.

În opinia recurentei, decizia atacată a fost pronunțată și cu încălcarea art. 10 C. civ. și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2210 și ale art. 2227 din același cod, aspect ce atrage incidența motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reținând că excepția prevăzută la art. 2210 alin. (1) C. civ. se aplică doar în cazul asigurărilor facultative de persoane, apreciază că instanța de apel a restrâns în mod nepermis sfera de aplicare a acestui text, încălcând totodată dispozițiile art. 10 C. civ.

Teza finală a dispozițiilor art. 2210 alin. (1) C. civ.:

"cu excepția asigurărilor de persoane", reglementează o excepție de la regula subrogării prevăzută de primele teze ale aceluiași text, devenind astfel de strictă interpretare și aplicare; conform art. 10 C. civ.

Or, instanța a trunchiat în mod nepermis sfera de acoperire a excepției prevăzută de art. 2210 alin. (1) C. civ., aplicând greșit această normă și încălcând totodată dispozițiile art. 10 alin. (1) C. civ.

Totodată, apreciază recurenta, reținând că asigurările de accidente și boli profesionale obligatorii nu intră în sfera asigurărilor de persoane, instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2227 C. civ., ceea ce a condus în final la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2210 C. civ. și la pronunțarea unei soluții nelegale.

Cum obiectul asigurării de accidente și boli profesionale este reprezentat de viața, sănătatea și/sau integritatea fizică a persoanei asigurate, este evident că acest tip de asigurare face parte din categoria asigurărilor de persoane.

Art. 2227 C. civ. confirmă faptul că asigurările de persoane sunt acele asigurări care acoperă decesul, ajungerea la o anumită vârstă, invaliditatea permanentă totală sau parțială, ori alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat. Cu alte cuvinte, sunt asigurări de persoane inclusiv asigurările reglementate prin norme speciale, cum ar fi asigurările de boli și accidente profesionale, sau asigurările de sănătate.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002 confirmă faptul că asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale are natura unei asigurări de persoane.

Este adevărat că asigurarea încheiată între A. și D. este supusă dreptului elvețian, iar nu dispozițiilor Legii nr. 346/2002, însă acest aspect, susține recurenta, nu afectează concluzia potrivit căreia ne aflăm în prezența unei asigurări de persoane. Aceasta întrucât, este de natura (dacă nu chiar de esența) asigurărilor de accidente și boli profesionale să fie asigurări de persoane.

Conchizând, solicită instanței de recurs să constate că asigurările de accidente și boli profesionale fac parte din categoria asigurărilor de persoane, și că instanța le-a exclus în mod greșit din conceptul de asigurare reglementat de art. 2227 C. civ.

Totodată, câtă vreme asigurările de accidente și boli profesionale fac parte din sfera asigurărilor de persoane, așa cum acestea sunt reglementate de art. 2227 C. civ., apare ca evident faptul că excepția prevăzută la art. 2210 alin. (1) C. civ. se referă inclusiv la această categorie de asigurări, și că A. nu se poate subroga împotriva B. pentru recuperarea despăgubirilor achitate numitei D. în baza poliței de asigurare încheiată cu aceasta.

În ceea ce privește incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., consideră că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13, art. 248 și art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Astfel, reținând faptul că prin neantamarea excepției prescripției, instanța de fond a pronunțat implicit o soluție de respingere, soluție ce trebuia apelată de B., instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 13 și art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Totodată, arată recurenta, dispozițiile art. 248 C. proc. civ. stabilesc obligația instanței de a se pronunța asupra excepțiilor invocate, fie prin intermediul unei încheieri, fie prin dispozitivul hotărârii, atunci când excepția este unită cu fondul.

Deși B. a reiterat excepția prescripției prin întâmpinarea depusă în apel, dispozitivul deciziei apelate nu cuprinde soluția pronunțată în legătură cu această excepție.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei A. la restituirea sumelor achitate de B. în baza deciziei nr. 2578/2018.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 23 iunie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 15 decembrie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța de recurs subliniază că, potrivit dispozițiilor art. 499 din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), din același cod, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătânu-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Printr-o primă critică formulată de recurentă se susține că decizia instanței de apel ar fi nemotivată. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind clară și concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Împrejurarea că recurenta consideră motivarea insuficientă sub anumite aspecte sau că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii. Așa fiind, se constată că decizia recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. neputând fi reținut.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pvt. 8 din C. proc. civ. recurenta critică încălcarea dispozițiilor art. 10 din C. civ. și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2210 și art. 2227 din C. civ. de către instanța de apel.

Relevant din această perspectivă, sub aspectul situației de fapt, este că instața de apel a reținut, cu privire la contractul de asigurare dintre reclamanta intimată și persoana vătămată în urma accidentului, că "în speță, raportul de asigurare era o formă de asigurare obligatorie (asigurare de sănătate), care nu corespunde conceptului asigurărilor de persoane așa cum este el reglementat de art. 2227 și urm C. civ..".

În raport cu această situație de fapt, în mod corect a concluzionat instanța de apel că "excepția de la art. 2210 alin. (1) C. civ., (...), este de strictă interpretare și nu poate fi extrapolată la alte tipuri de contracte de asigurare (eventual nereglementate de dreptul național român)."

În consecință, față de împrejurarea că în mod cert, contractul dintre reclamantă și D. nu este guvernat de dispozițiile art. 2227 și următoarele din C. civ., ci de Legea Federală Elvețiană privind Asigurarea obligatorie împotriva accidentelor din 20 martie 1981, în mod corect instanța de apel a constatat că în cauză nu se putea reține ca fiind incidentă situația de excepție reglementată de art. 2210 alin. (1) din C. civ.

Pe de altă parte, este adevărat că atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel recurenta pârâtă a invocat faptul că în cauză ar fi incidentă situația de excepție reglementată în cuprinsul art. 2210 din C. civ., însă cu privire la acest aspect s-a mărginit să afirme doar că "din certificatul de asigurare prezentat de reclamantă rezultă că asigurarea era valabilă pentru accidente", fără nicio referire concretă la conținutul contractului sau la legea aplicabilă acestuia, sau la orice împrejurări de natură să susțină și să dovedească incidența excepției în cauză, deși acesteia îi revenea obligația de a face și dovada celor susținute.

De asemenea, se apreciază ca fiind lipsite de relevanță susținerile recurentei referitoare la doctrina și jurisprudența națională vizând asigurările de persoane, câtă vreme, așa cum s-a arătat deja, contractul dintre reclamantă și D. nu este guvernat de legea română.

O ultimă critică, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează încălcarea art. 13, art. 248 și art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta susține că în mod greșit a apreciat instanța de apel că prin soluționarea pricinii pe fond, prima instanță ar fi îndepărtat implicit susținerile recurentei pârâte referitoare la excepția prescripției, și de asemenea că, deși a reiterat excepția prescripției prin întâmpinarea din apel, în mod greșit în dispozitivul deciziei apelate nu se regăsește nicio soluție cu privire la aceasta.

În acord cu instanța de apel, și instanța de recurs constată că în lipsa unui apel propriu al pârâtei, nici pretinsa nesoluționare a excepției prescripției de către prima instanță și nici analiza acestei excepții pentru prima dată în apel nu erau posibile.

Astfel, așa cum arată chiar recurenta, dispoițiile art. 248 din C. proc. civ. stabilesc obligația instanței de a se pronunța asupra excepțiilor invocate. În condițiile în care pârâta a invocat în fața instanței de fond excepția prescripției extinctive, iar instanța nu s-a pronunțat asupra acesteia, pârâta avea posibilitatea de a formula calea de atac a apelului, cu privire la acest aspect.

Considerentele instanței de apel nu sunt în sensul că soluția de "îndepărtare implicită" a susținerilor vizând excepția prescripției de către instanța de fond ar fi fost corectă, ci dimpotrivă, tocmai că această împrejurare ar fi deschis pârâtei calea apelului, pe care însă nu a înțeles să-l exercite.

Cum pârâta nu a formulat un apel propriu, prin care să critice tocmai nesoluționarea excepției de către prima instanță, în limitele judecării impuse de singurul apel declarat în cauză, cel al reclamantei, și cu respectarea dispozițiilor art. 481 din C. proc. civ., vizând neînrăutățirea situației în propria cale de atac, instanța de apel nu putea să analizeze nici pretinsa nesoluționare a excepției de către prima instanță și nici excepția prescripției pentru prima dată, direct în apel.

În consecință, și această critică este nefondată.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2578 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă ca nefondat.

De asemenea, având în vedere soluția de respingere a recursului, ce urmează a fi pronunțată în cauză, instanța nu va mai analiza cererea recurentei referitoare la repunerea părților în situația anterioară.

Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., instanța va obliga recurenta pârâtă B. S.A. la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A., reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor atașate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2578 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2021.