ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 436/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

Examinând actele de la dosar și decizia atacată, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul C., obligarea pârâtei la plata sumei de 131.161,41 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul și recuperarea medicală a asiguratului D. și contravaloarea indemnizației de accident plătită acestuia pe perioada incapacității de muncă, ca urmare a accidentului de circulație produs la 20.07.2014, la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, de la 15.08.2015 până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. j), art. 95 pct. 1, art. 107, art. 192, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387, art. 2199, art. 2210 și art. 2223 C. civ., art. 1

1

pct. 3, art. 49, art. 50 și art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 64 din Normele la Ordinul CSA nr. 14/2011; art. 93 din Regulamentul CEE nr. 1408/1971/14.06.1971; art. 85 din Regulamentul CEE nr. 883/2004/29.04.2004; Legea elvețiană privind asigurarea împotriva accidentelor nr. 832.20; Legea elvețiană cu privire la partea generală a drepturilor asigurărilor sociale nr. 830.1.

Prin încheierea din 20.09.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 3167 din 18 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 66.471,7 CHF cu titlu de despăgubiri, la plata penalităților de 0,1%/zi de întârziere aferente sumei arătate, cu începere de la 15.08.2015 până la data plății efective și la plata sumei de 16.395,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea sentinței atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte și la plata sumei de 61.363.36 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul și spitalizarea asiguratului, D., precum și în contravaloarea indemnizației de accident plătită acestuia pe perioada incapacității de muncă, ca urmare a accidentului de circulație din 20.07.2014 în care a fost vătămat; a penalităților aferente acestei sume în valoare de 0,1%/zi de întârziere, începând cu 15.08.2015 și până la data plății efective a debitului principal; a cheltuielilor de judecată efectuate la fond și constând în costurile de traducere, precum și taxa de timbru și onorariul de avocat aferente sumei solicitate prin apel, la care se adaugă cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 20.09.2018 a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând desființarea încheierii, sub aspectul soluției pronunțate pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.; rejudecarea cauzei, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii în tot a pretențiilor formulate prin acțiune.

Prin decizia civilă nr. 488A din 11 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 20.09.2018 și împotriva sentinței civile nr. 3167/18.10.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3167/18.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 48.545,65 CHF cheltuieli de spitalizare; a respins cererea de acordare a penalităților de întârziere la aceste sume ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamantă și a sumei de 5.007 RON cheltuieli de judecată în fond; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8.559 RON cheltuieli de judecată în apel.

La 29 ianuarie 2021, pârâta B. S.A.. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 488A din 11 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; în subsidiar, casarea hotărârii recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea apelului formulat de B. S.A., cu consecința respingerii apelului și a cererii de chemare în judecata formulată de reclamantă; obligarea intimatei-reclamante A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată (onorariu avocat și taxă de timbru) pentru faza procesuală a apelului și a recursului; pentru eventualitatea admiterii recursului, repunerea părților în situația anterioară prin obligarea intimatei A. la restituirea tuturor sumelor plătite de recurenta-pârâtă în temeiul deciziei nr. 488A/11.06.2020.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia este parțial nemotivată, fiind pronunțată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Arată recurenta că decizia din apel este nemotivată sub aspectul considerentului prin care s-a reținut că asigurarea încheiată între A. și D. nu este o asigurare de persoane.

După ce a evocat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, arată că, în speță, a prezentat, în cadrul apelului, o analiză a diferitelor criterii în funcție de care pot fi clasificate contractele de asigurare și a dezvoltat o serie de argumente doctrinare în raport de care a susținut faptul că asigurarea încheiată între intimata-reclamantă și asiguratul D. este o asigurare de persoane.

Arată recurenta că, analizând acest aspect, prin considerentul expus în paragraful final de la pagina 13 din decizie, instanța a reținut că "în speță nu suntem în prezența unui contract de asigurare de persoane, fără a arăta raționamentul care stă la baza acestei concluzii. Recurenta a redat un extras din decizia atacată și a conchis că, deși instanța de apel menționează că "a reținut mai sus", în realitate nu există niciun paragraf în cadrul căruia să se facă o analiză care să concluzioneze în sensul că asigurarea încheiată între A. și D. nu ar fi o asigurare de persoane.

Precizează autoarea căii de atac că lipsa de motivare privește un aspect relevant din perspectiva aplicării excepției pe care o conține art. 2210 C. civ., în sensul că, în dreptul român, asigurătorul este subrogat în drepturile persoanei despăgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane.

Apreciază recurenta că, procedând în această manieră, instanța de apel a pronunțat o hotărâre parțial nemotivată, prin care s-a provocat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 19 din Regulamentul CEE nr. 864/2007 (Roma II).

Pentru început, recurenta apreciază că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este admisibil și în situația încălcării unei norme obligatorii ce face parte din dreptul Uniunii Europene, raportat la art. 148 alin. (2) din Constituția României, art. 4 și art. 5 din C. proc. civ. și art. 288 din TFUE.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că hotărârea din apel este nelegală întrucât instanța de apel nu a observat faptul că art. 19 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II) se referă strict la legea aplicabilă regresului exercitat de terț împotriva debitorului (persoană responsabilă), iar nu și la regresul exercitat împotriva asigurătorului debitorului.

Instanța nu a făcut distincția dintre regresul împotriva debitorului (persoană responsabilă), acțiune întemeiată pe răspunderea delictuală și regresul împotriva asigurătorului debitorului, acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală.

Instanța a luat un text din materia răspunderii delictuale (art. 19 din Regulamentul Roma II privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale) și 1-a aplicat prin extrapolare unei acțiuni în răspundere contractuală, răspundere care este reglementată prin Regulamentul Roma I.

Concluzionează recurenta că, procedând în această manieră, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că posibilitatea și limitele regresului exercitat de reclamantă împotriva recurentei se determină potrivit legii elvețiene.

În continuare, recurenta redă o serie de extrase din decizia atacată, cu privire la considerentele instanței de apel în soluționarea căii de atac împotriva încheierii din 20.09.2018 și concluzionează că, pe baza acelor considerente, instanța de apel a reținut că legea aplicabilă dreptului terțului A. de a se regresa împotriva asigurătorului de răspundere civilă B. este legea elvețiană, lege care permite regresul în mod necondiționat (spre deosebire de legea română).

Recurenta, deși apreciază corecte considerentele instanței de apel, la care a făcut referire, consideră eronată concluzia trasă pe baza acestor considerente, concluzie care are la bază o greșită aplicare a art. 19 din Regulamentul CEE nr. 864/2007 (Roma II).

Susține aceasta că, greșeala comisă de instanță constă în aceea că, deși art. 19 din Regulamentul Roma II se referă strict la determinarea legii aplicabile regresului față de debitor (persoană responsabilă), instanța a extrapolat nepermis norma, aplicând-o și pentru regresul împotriva asigurătorului debitorului (persoană responsabilă).

Faptul că art. 19 din Regulamentul Roma II determină exclusiv regresul terțului A. împotriva debitorului (C.), iar nu și regresul împotriva B. (care este asigurătorul debitorului), rezultă, în opinia recurentei, din următoarele argumente:

- așa cum s-a reținut și prin decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauzele "C-359/14 și C-475/14, persoana responsabilă de producerea unui prejudiciu răspunde pe plan delictual, în timp ce asigurătorul persoanei responsabile răspunde întotdeauna pe plan contractual (el neavând o culpă în producerea prejudiciului).

Arată autoarea căii de atac că diferența dintre cele două planuri ale răspunderii prezintă relevanță inclusiv sub aspectul identificării legii aplicabile regresului, respectiv legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (adică răspunderii delictuale) se determină potrivit Regulamentului Roma II privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, în timp ce legea aplicabilă răspunderii contractuale se determină potrivit Regulamentului Roma I privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale.

În acest sens, recurenta evocă considerentul nr. 54 din Decizia CJUE pronunțată în cauzele C-359/14 și C-475/14:

"în al doilea rând, trebuie amintit că obligația unui asigurător de a acoperi prejudiciul cauzat unei victime nu rezultă din prejudiciul cauzat acesteia din urmă, ci din contractul dintre aceasta și asiguratul responsabil. O astfel de obligație își are deci originea într-o obligație contractuală, legea aplicabilă unei astfel de obligații trebuind să fie determinată în conformitate cu dispozițiile Regulamentului Roma I".

Prin urmare, apreciază greșită concluzia instanței de apel potrivit căreia legea aplicabilă regresului împotriva debitorului (persoana responsabilă) ar fi aceeași sau determinată după aceleași reguli, ca și regresul împotriva asigurătorului persoanei responsabile. Totodată, arată că instanța a procedat greșit când a luat un text din materia obligațiilor necontractuale, pe care 1-a aplicat unui caz de răspundere contractuală, răspunderea asigurătorului de răspundere civilă care intră sub incidența Regulamentului Roma I.

Mai arată recurenta că art. 19 nu se referă și la asigurătorul persoanei responsabile, deci nu se poate reține că acest text poate fi aplicat în vederea determinării legii aplicabile regresului împotrivă asigurătorului persoanei responsabile.

Se mai arată că, așa cum a reținut și CJUE în decizia pronunțată în cauzele conexate C-359/14 și C-475/14, legea care stabilește posibilitatea și limitele regresului exercitat de terțul care 1-a despăgubit pe creditor, este diferită după cum regresul este exercitat împotriva persoanei responsabile (care răspunde pe plan delictual) sau împotriva asigurătorului persoanei responsabile (care răspunde pe plan contractual).

În cazul regresului exercitat împotriva debitorului (persoană responsabilă), răspunderea este delictuală, iar posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 19 din Regulamentul Roma II privind obligațiile necontractuale.

În cazul regresului exercitat împotriva asigurătorului debitorului, răspunderea este contractuală, iar posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I - adică prin raportare la legea aplicabilă contractului de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, apreciază că, întrucât, în speță, regresul a fost exercitat direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, iar nu împotriva debitorului (persoană responsabilă), rezultă că legea care determină posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I și este legea română.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2227 și 2210 C. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002, dar și a clasificării din Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul că asigurarea încheiată între A. și D. nu este o asigurare de persoane, înlăturând de la aplicare excepția instituită de art. 2210 C. civ.

Astfel, se arată că instanța de apel a reținut, în principal, că regresul exercitat de A. împotriva B. este supus condițiilor prevăzute de legea elvețiană, dar, în subsidiar, a reținut și că regresul este permis inclusiv prin raportare la legea romană. Susține recurenta că, pentru a ajunge la această concluzie, instanța a făcut trimitere la dispozițiile art. 2210 C. civ. și a afirmat că asigurarea încheiată între A. și D. nu este o asigurare de persoane.

Recurenta consideră că reținerea este nelegală, întrucât contravine atât prevederilor art. 2227 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002, cât și clasificării făcute prin Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015, ale căror dispoziții le evocă pentru a concluziona că o asigurare ce are ca obiect un atribut al persoanei fizice (viața, sănătatea sau integritatea corporală), indiferent dacă este obligatorie sau facultativă și indiferent dacă este cu sau fără capitalizare (componentă de economisire), respectiva asigurare este o asigurare de persoane.

În continuare, recurenta evocă aprecieri doctrinare, care îi susțin punctul de vedere exprimat în memoriul de recurs.

Susține că argumentul prin care reclamanta afirmă că asigurările de persoane sunt doar acele asigurări care au o componentă de economisire, este nefondat. La fel ca și obligativitatea, capitalizarea reprezintă doar un criteriu de clasificare al asigurărilor.

Concluzionând, solicită să se rețină că asigurarea încheiată între A. și D. este o asigurare de persoane și că instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 2227, art. 2210 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002.

În ce privește solicitarea privind repunerea părților în situația anterioară, arată că reclamanta a adresat o cerere către recurentă privind plata imediată a tuturor sumelor acordate prin sentința civilă nr. 3167/2018 și prin Decizia nr. 488A/2020, B. dând curs acestei cereri și achitând suma de 1.087.406,39 RON către reclamantă.

Prin urmare, în eventualitatea casării deciziei atacate, solicită, în aplicarea dispozițiilor art. 724 C. proc. civ., să se dispună repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea intimatei-reclamante A. la restituirea sumei de 1.087.406,39 RON.

Recurenta nu a menționat dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 4 martie 2021, iar intimatului-intervenient la 5 martie 2021.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 5 aprilie 2021, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă nu a menționat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 22 aprilie 2021 și intimatului-intervenient la 28 aprilie 2021.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea 14.12.2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru a facilita înțelegerea prezentei decizii, situația de fapt, așa cum a fost stabilită în etapele anterioare, este dată de producerea unui accident de circulație în care au fost implicate autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, condus de numitul C. și autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, condus de numita E..

Din cercetările efectuate de organele judiciare a rezultat că accidentul s-a produs din vina șoferului C., asigurat RCA al recurentei B..

Relevant pentru cauza dedusă spre soluționare este faptul că, în urma accidentului, s-a produs vătămarea corporală a numitului D., persoană care era asigurat în Elveția pentru accidente de muncă și accidente în afara muncii, asigurător fiind intimata-reclamantă A.. În temeiul contractului de asigurare încheiat conform Legii asigurărilor de sănătate din Elveția, între orașul Bulach, în calitate de angajator, instituție la care era angajat persoana vătămată și asigurătorul A., acesta din urmă l-a despăgubit pe D. în legătură cu contravaloarea tratamentelor medicale și de recuperare efectuate în Elveția ca urmare a vătămărilor suferite și a achitat acestuia o serie de indemnizații pentru incapacitatea de muncă apărută pe durata recuperării.

Ca urmare a plății acestor despăgubiri, asigurătorul A., prevalându-se de subrogarea în drepturile asiguratului său, a chemat în judecată asigurătorul de răspundere civilă auto al persoanei vinovate de producerea accidentului, B. și a solicitat plata despăgubirilor pe care a pretins că le-a achitat persoanei vătămate D..

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. a motivat că instanța de apel a identificat greșit legea aplicabilă regresului exercitat de reclamantă împotriva asigurătorului de răspundere civilă a debitorului (persoană responsabilă, de producerea prejudiciului), întrucât nu s-a făcut distincția dintre regresul împotriva debitorului (persoana responsabilă), "acțiune întemeiată pe răspunderea delictuală" și regresul împotriva asigurătorului debitorului, "acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală". Recurenta-pârâtă susține că legea aplicabilă pentru exercitarea acțiunii în regres formulate de asigurătorul care a despăgubit victima unui accident, împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea accidentului, este legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat între asigurătorul RCA și persoana responsabilă de producerea accidentului, lege care se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, în cauză fiind legea română.

În analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la greșita aplicare a art. 19 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II), instanța de recurs pornește de la premisa corectă, reținută de instanțele devolutive și acceptată de recurenta-pârâtă, aceea că legea aplicabilă raportului de asigurare dintre A. și asiguratul D. (persoana vătămată) este legea elvețiană, iar legea aplicabilă raportului de asigurare dintre B. si C. (persoana responsabilă de producerea accidentului) este legea română.

Așadar, în cauză există două raporturi contractuale de asigurare încheiate:

- primul, între intimata-reclamanta, A., în calitate de asigurător și asiguratul D., victima accidentului, contract guvernat de legea elvețiană a asigurărilor de sănătate;

- al doilea, între recurenta-pârâtă, B. și D., persoana vinovată de producerea accidentului, guvernat de legea română privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

După cum se poate observa, nu există raporturi contractuale între cei doi asigurători, respectiv între intimata-reclamantă, asigurătorul persoanei vătămate în urma accidentului rutier și asigurătorul persoanei responsabile de producerea accidentului și nici raporturi delictuale.

În cauză raportul juridic este unul complex, grefat pe efectele contractului de asigurare RCA, generate de producerea riscului asigurat, la care se adaugă efectele unui contract de asigurare pentru accidente de muncă și pentru alte accidente decât cele de muncă, în temeiul căruia victima accidentului a fost îndemnizată de asigurătorul elvețian, care s-a subrogat în locul acesteia pentru a acționa împotriva asigurătorului RCA, prin transmiterea dreptului de creanță născut în patrimoniul victimei. Este lipsită de suport legal disocierea pe care recurenta-pârâtă o face, pentru a susține că regresul împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului este guvernat de Regulamentul Roma II, iar regresul împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea accidentului este guvernat de legea aplicabilă contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, care se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, în cauză fiind legea română.

Răspunderea asigurătorului RCA nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat față de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligație, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală, există și în sarcina conducătorului auto vinovat. Practic, prin această formă de asigurare, asiguratul, debitor în raport cu victima transferă către societatea de asigurări obligația de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligație care în lipsa contractului de asigurare, i-ar reveni celui vinovat de producerea accidentului. În această situație, asigurătorul răspunde pentru asiguratul său în limitele stabilite prin contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, spre deosebire de asiguratul responsabil de producerea accidentului, care este ținut să repare integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

Trebuie subliniat că art. 19 din Regulamentul Roma II face o distincție în privința aspectelor care intră sub incidența regimului delictual și a celor care intră sub incidența regimului contractual. Articolul 19 din cuprinsul acestui regulament, intitulat "Subrogarea", are următorul cuprins:

"În cazul în care o persoană («creditorul») are o creanță față de altă persoană («debitorul»), iar un terț are obligația de a-l despăgubi pe creditor sau l-a despăgubit în fapt pe creditor, ducând la stingerea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a-l despăgubi pe creditor determină dacă și în ce măsură terțul are dreptul de a-și exercita, față de debitor, drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor și creditor."

Aplicând aceste prevederi legale în cauză rezultă că, în situația în care un terț, și anume asigurătorul A. a despăgubit victima unui accident (D.), creditor al unei obligații delictuale de despăgubire împotriva conducătorului unui vehicul auto, chestiunea subrogării în drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligației terțului de a despăgubi această victimă. Mai exact, articolul 19 din Regulamentul Roma II prevede că, în această ipoteză, subrogarea în drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligației terțului de a-l despăgubi pe D., creditorul obligației de despăgubire, respectiv legea elvețiană aplicabilă raportului de asigurare, în temeiul căreia A. l-a despăgubit pe D., victima accidentului și s-a subrogat în drepturile acestuia.

Așa fiind, în mod greșit susține recurenta-pârâtă că legea aplicabilă regresului față de debitor sau față de asigurătorul care răspunde în locul debitorului este legea română, aplicabilă raportului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. Este real că legea aplicabilă obligației asigurătorului B. de a acoperi răspunderea civilă a persoanei asigurate (responsabilă de producerea accidentului) față de victimă sau față de persoana care s-a subrogat în drepturile victimei rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată și intră sub incidența dreptului național care reglementează acest contract de asigurare. Însă, contrar susținerilor recurentei-pârâte, această lege nu reglementează condițiile și limitele în care terțul, care a despăgubit victima unui accident de circulație, se subrogă în locul acesteia pentru a acționa împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto. Legea aplicabilă în acest caz este legea care guvernează obligația terțului solvens de a despăgubi această victimă, în locul căreia s-a subrogat, în cauză legea Elvețiană.

În acest cadru, se constată că celelalte critici formulate de reclamantă pornesc de la premisa greșită că legea română se aplică regresului exercitat de intimata-reclamantă, pentru a susține că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2227 și art. 2210 C. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002 și a clasificării făcute prin anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel, în principal, a reținut că regresul exercitat de A. împotriva B. este supus condițiilor prevăzute de legea elvețiană, iar, în subsidiar, a reținut că regresul este permis inclusiv prin raportare la legea română, făcând trimitere la dispozițiile art. 2210 C. civ., însă, a apreciat greșit că asigurarea încheiată între A. și D. nu este o asigurare de persoane.

Verificând considerentele care fundamentează decizia atacată, se constată că are caracter supraabundent mențiunea din considerente potrivit căreia "și legea română permite regresul, reglementând subrogarea asigurătorului în drepturile persoanei prejudiciate, căreia i-a achitat despăgubirile", cu trimitere la prevederile art. 2210 C. civ. și art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Instanța de apel a reținut fără echivoc aspectul "că raportul dintre persoana prejudiciată D. și apelanta reclamantă A. S.A., respectiv dreptul acesteia din urmă de a se subroga în drepturile asiguratului său pentru sumele plătite cu titlul de despăgubire sunt guvernate de legea acestui contract de asigurare, care este legea elvețiană". În acest context, instanța de recurs notează că recurenta-pârâtă nu a criticat considerentele din cuprinsul deciziei recurate referitoare la legea aplicabilă raportului de asigurare dintre A. și asiguratul D. (persoana vătămată), prin memoriul de recurs apreciind corectă această statuare. Așadar, subrogarea asigurătorului elvețian în drepturile creditorului, asiguratul său se supune legii elvețiene aplicabile relației lor, iar nu prevederilor art. 2210 C. civ. referitoare la subrogarea asigurătorului din dreptul național. Prin urmare, dreptul de regres se exercită potrivit legii elvețiene, situație în care nici excepția pe care o instituie art. 2210 C. civ. nu este operabilă în prezenta cauză. Așadar, este lipsită de relevanță susținerea recurentei-pârâte referitoare la clasificarea contractului de asigurare dintre A. și D., ca fiind o asigurare de persoane, prin raportare la art. 2227 C. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002 și la clasificarea făcută prin Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015. Acest contract de asigurare nu poate fi clasificat ca fiind o asigurare de persoane, exceptată de la exercitarea dreptului de regres prin raportare la criteriile prevăzute de legea română, întrucât nu se poate admite că legea elvețiană guvernează contractul de asigurare, iar clasificarea acestuia se determină potrivit distincțiilor regăsite în legea română, neputându-se extrapola prin aplicarea criteriilor de clasificare din legea română unui contract de asigurare guvernat de o lege străină.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că legea elvețiană permite expres regresul, potrivit art. 72 alin. (1) din Legea federală elvețiană cu privire la Partea generală a dreptului asigurărilor sociale (ATSG), depusă în extras la filele x și urm. dosar fond, vol. 1. Potrivit acestei prevederi "în fața unui terț care răspunde pentru cazul asigurat, în momentul în care are loc incidentul, instituția care acordă prestațiile sociale intervine în dreptul persoanei asigurate și a urmașilor acestora până la nivelul prestațiilor legale".

Același drept de regres este recunoscut și de prevederile art. 85 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, potrivit cu care, "(1)în cazul în care, în temeiul legislației unui stat membru, o persoană beneficiază de prestații ca urmare a unui prejudiciu rezultat din fapte desfășurate într-un alt stat membru, toate drepturile instituției debitoare față de o parte terță care are obligația să furnizeze compensații pentru repararea prejudiciului sunt reglementate de următoarele reguli:a) în cazul în care instituția responsabilă de furnizarea prestațiilor este, în temeiul legislației pe care o aplică, subrogată în drepturile pe care beneficiarul le are împotriva părții terțe, această subrogare se recunoaște de fiecare stat membru".

Or, în privința dispozițiilor legale din dreptul elvețian aplicabile regresului exercitat de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate din perspectiva condițiilor și a limitelor în care acest drept se poate exercita, iar considerentele care fundamentează decizia, din această perspectivă, au intrat în puterea de lucru judecat.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este parțial nemotivată, fiind pronunțată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sub aspectul considerentului prin care s-a reținut că asigurarea încheiată între A. și D. nu este o asigurare de persoane. A motivat că acest aspect este relevant din perspectiva excepției prevăzute de art. 2210 C. civ., aceea că, în cazul asigurărilor de persoane, nu este permisă subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

Instanța de recurs reține, în concordanță cu considerentele precedente, că legea aplicabilă dreptului de regres este legea străină, fiind exclus argumentul recurentei referitor la aplicarea prevederilor art. 2210 C. civ. român. Așadar, nu prezintă relevanță aspectul dacă asigurarea încheiată între A. și D. este o asigurare de persoane clasificată astfel după criteriile prevăzute de legea română, întrucât acest raport juridic nu este guvernat de legea română. Considerentele care fundamentează decizia atacată rețin incidența legii elvețiene în privința dreptului intimatei-reclamante de a se subroga în drepturile asiguratului său pentru sumele plătite cu titlu de despăgubire, astfel că stabilirea naturii contractului de asigurare guvernat de legea elvețiană prin prisma criteriilor de clasificare prevăzute de legea română nu este posibilă și este lipsită de relevanță. Prin urmare, vor fi înlăturate și aceste motive de recurs.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 488A din 11 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 1 martie 2022.