ÎCCJ, Decizia nr. 65/2023

Ședința publică din data de 25 septembrie 2023

Asupra contestațiilor de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 14 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 250

2

Cod procedură penală, a menținut măsurile asigurătorii dispuse în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, astfel cum au fost menținute prin încheierea de cameră preliminară din data de 20 aprilie 2022, după cum urmează:

- imobilul înscris în CF nr. x, număr cadastral x, reprezentat de un apartament în suprafață din acte de 165.38 mp, situat în Mun. București, strada x. AVERESCU nr. 7A, bl. Corp B, fără date privind cota parte deținută.

- imobilul înscris în CF nr. x, număr cadastral x, reprezentat de teren în suprafață din acte de 69 mp și suprafață măsurată de 69 mp, situat în Mun. București, strada x. AVERESCU nr. 7A, fără date privind cota parte deținută.

- 30 părți sociale aferente unei cote de participare la beneficii și pierderi de 20% deținute la G. S.R.L., capital social subscris: 1500 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 300 RON.

- 25 părți sociale aferente unei cote de participare la beneficii și pierderi de 25% deținute la G. S.R.L., capital social subscris: 1000 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 250 RON.

- 6 părți sociale aferente unei cote de participare la beneficii și pierderi de 30% deținute la H. S.R.L., capital social subscris: 200 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 60 RON.

- 2 părți sociale aferente unei cote de participare la beneficii și pierderi de 8% deținute la I. S.R.L., capital social subscris: 250 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 20 RON

- 60 părți sociale aferente unei cote de participare la beneficii și pierderi de 15% deținute la J. S.R.L., capital social subscris: 4000 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 600 RON.

- 5. măsura asigurătorie a popririi până la concurența sumei de 3.904.511,61 RON, la dispoziția Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, asupra:

- tuturor sumelor de bani prezente și viitoare din conturile bancare de depozit deschise la A., B. S.A. și C. S.A. ce au ca titular pe inculpatul F.;

- asupra unei cote de o treime din sumele de bani prezente și viitoare din conturile bancare curente deschise la A., B. S.A. și C. S.A. ce au ca titular pe inculpatul F., instituite prin ordonanța emisă în data de 29.10.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.

- G. S.R.L.,

- G. S.R.L.,

- H. S.R.L.,

- I. S.R.L.,

- J. S.R.L.,

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 250

2

din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 167/18.02.2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și art. 250

1

din C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.

Conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a stabilit că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."

Prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanța supremă a reținut că: "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)".

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menținută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura, prin durata și scopul urmărit, să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008).

În raport cu dispozițiile legale menționate, precum și în raport cu considerațiile de ordin teoretic expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că în cauză sunt întrunite exigențele legale pentru menținerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut că cerința proporționalității măsurii asigurătorii cu scopul urmărit, care constă în garantarea executării pedepsei amenzii, a măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a reparării pagubei, denotă o legătură între temeiurile care stau la baza instituirii acestora și premisele angajării răspunderii penale sau delictual civile ale persoanei acuzate. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atât la luarea măsurii sechestrului, cât și în perioada în care acesta este menținut, trebuie respectată exigența de proporționalitate a măsurii asigurătorii cu scopul urmărit pentru ca măsura procesuală restrictivă de proprietate să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate. În acest sens, s-a apreciat că este relevantă cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut necesitatea aplicării testului de proporționalitate și încălcarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană față de durata excesivă a măsurilor asigurătorii.

De asemenea, proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că măsurile asigurătorii dispuse cu privire la inculpații F. si E. sunt în continuare proporționale cu scopul urmărit la momentul instituirii lor, respectiv confiscarea specială. Intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri nu pare a fi de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive având în vedere complexitatea cauzei xi natura acuzațiilor aduse inculpaților, iar consecințele pe care le produc asupra acestora nu depăsesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea obiectului infracțiunilor de corupție reținut în sarcina fiecărui inculpat.

În ceea ce privește menținerea măsurii asigurătorii instituite asupra apartamentului situat în Spania, Marbella, proprietatea martorului L., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că subzistă temeiurile care au determinat luarea și menținerea măsurii asigurătorii, atât prin raportare la natura și cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracțiunilor de corupție urmărite penal, dar și prin raportare la natura acuzației penale formulate împotriva inculpatului și la dispozițiile art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., care permit luarea măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, precum și la dispozițiile art. 112 alin. (5) C. pen., referitoare la confiscarea specială prin echivalent, în condițiile concrete din cauză, instituirea sechestrului asigurătoriu asupra bunului aflat formal în proprietatea altei persoane este legală și proporțională.

S-a reținut că, în vederea confiscării speciale prin echivalent a sumelor obținute de inculpat prin infracțiunile de corupție, este legală luarea sechestrului asigurătoriu asupra apartamentului proprietatea martorului, în situația în care din probe rezultă presupusa implicare a suspectului în achiziționarea imobilului sechestrat și poziția martorului de simplu interpus ca proprietar scriptic al imobilului, fiind evident riscul de înstrăinare sau sustragere de la urmărire penală a bunului imobil respectiv (Înalta Curte, încheierea penală nr. 526 din 18 octombrie 2021).

Dată fiind ingerința majoră asupra dreptului de proprietate al persoanei care nu face obiectul procedurilor judiciare, s-a reținut că sunt întrunite și cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție care impune existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino). Astfel, inculpatul este cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție justifică ope legis luarea măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unor astfel de infracțiuni.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut că, într-adevăr, bunul care a făcut obiectul infracțiunii de corupție nu a constat în apartamentul anterior menționat, însă sumele de bani despre care se pretinde că au fost date cu titlu de mită în cadrul acuzației formulate împotriva inculpatului, în situația în care nu se găsesc, pot fi supuse confiscării prin echivalent, în condițiile legale prevăzute de art. 112 alin. (5) din C. pen.

Măsura sechestrului asiguratoriu se dispune în vederea confiscării prin echivalent a sumelor de bani care au făcut obiectul infracțiunilor de corupție și care nu s-au găsit la niciunul dintre cei doi inculpați. În concluzie, în contextul factual al cauzei, s-a constatat că a fost justificat caracterul necesar al măsurii asiguratorii în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

În acord cu jurisprudența C.E.D.O., s-a considerat că sunt respectate exigențele de proporționalitate a măsurii asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanțiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Din această perspectivă, Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerințele interesului general și interesele persoanelor în cauză (cauza Silickiene contra Lituaniei).

Prin urmare, prin raportare și la cele statuate de Curtea Europeană în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că măsurile asiguratorii instituite în cursul urmăririi penale sunt justificate.

Cât privește solicitarea apărătorilor desemnați din oficiu ai inculpaților, de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, întrucât subzistența temeiurilor care au determinat luarea și menținerea măsurilor asigurătorii nu a fost verificată în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut că termenul a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte și măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz.

Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale și termenele substanțiale.

Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina și sistematiza activitățile procesual penale.

Pe de altă parte, termenele substanțiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extraprocesual, preexistent și independent de procesul penal. Aceste termene nu-și găsesc rațiunea în nevoia de a disciplina desfășurarea activității ce conduce la realizarea justiției penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acțiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă.

La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancțiune pentru depășirea acestuia), termene imperative, numite și peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancțiunea decăderii urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) și termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp).

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a apreciat că termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen.. sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea și sistematizarea activității procesuale ce privește măsurile asigurătorii.

Procedura penală nu prevede, însă, vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 1 an în care instanța de judecată trebuie să procedeze potrivit art. 250

2

din C. proc. pen.

În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancțiune nu poate fi presupusă și, pe cale de consecință, nici constatată a fi intervenit.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancțiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situația măsurilor preventive. Or, în lipsa unei atare dispoziții exprese sancționatorii, nu se poate face o analogie cu sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive.

Ca un argument în plus, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres două cazuri de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală și cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit cărora măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției de clasare, respectiv de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., dacă persoana vătămată nu a introdus acțiune la instanța civilă.

Ca atare, în situațiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancțiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres. Dreptul penal material și procedura penală sunt de strictă reglementare, iar această caracteristică a legislației penale constituie o garanție de natură să înlăture abuzul ori arbitrariul.

În cazul verificării periodice a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, în cazul neefectuării verificării în intervalul de timp prevăzut, așa cum este cazul măsurilor preventive, care cunosc un alt regim de reglementare, pe principii și raționamente juridice diferite.

Referitor la consecințele nerespectării acestor termene, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabilește în mod expres situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală în privința măsurilor asigurătorii.

Instanța de fond a reținut că, deși sunt enumerate soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, art. 250

2

din C. proc. pen. nu face trimitere și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Având în vedere cele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut că aplicarea unei atare sancțiuni pentru neverificarea măsurilor asigurătorii în termenul prevăzut de art. 250

2

din C. proc. pen., ar reprezenta o adăugare la lege, care aduce atingere tuturor principiilor care guvernează materia penalului, dând posibilitate arbitrariului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a dispus, în baza art. 250

2

din C. proc. pen., menținerea măsurilor asigurătorii dispuse în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, astfel cum au fost menținute prin încheierea de cameră preliminară din data de 20 aprilie 2022.

Împotriva acestei încheieri contestatorii L. și M. au formulat contestații, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători Penal 2 - 2023 sub nr. x/2023, primul termen de judecată fiind fixat în mod aleatoriu la data de 25 septembrie 2023, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile apărătorului ales al contestatorilor, respectiv ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Prin contestațiile formulate, contestatorii L. și M. au criticat soluția instanței de fond atât sub aspectul nelegalității cât și sub aspectul netemeiniciei.

Sub aspectul criticii de nelegalitate, contestatorii L. și M. au invocat încălcarea principiului ce garantează dublul grad de jurisdicție și încălcarea dreptului la apărare.

În ceea ce privește criticile de netemeinicie, contestatorul L. a precizat că în mod greșit instanța de fond a dispus menținerea măsurii asigurătorii instituite asupra apartamentului nr. x, situat în blocul C, Spania, referencia catastral x, inscrita en el Registro de la Propiedad x+anexele apartamentului și cota parte din spațiile comune, în contextul în care a făcut dovada provenienței sumei de bani folosită pentru achiziționarea acestuia, în acest sens fiind depus un contract de împrumut, iar contestatoarea M. a precizat că apartamentul în suprafață de 165.38 mp, situat în Mun. București, și terenul în suprafață de 69 mp, situat în Mun. București, înscrise în CF nr. x, număr cadastral x, respectiv în CF nr. x, număr cadastral x, sunt bunuri proprii, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar încheiat la data de 26.10.2020, astfel încât, în mod greșit instanța de fond a dispus menținerea măsurii asigurătorii instituite asupra acestor imobile.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, examinând contestațiile formulate de contestatorii L. și M., constată următoarele:

Referitor la contestația formulată de contestatorul L., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că aceasta a fost exercitată în data de 16 iunie 2023, cu respectarea termenului de 48 de ore prevăzut de art. 250

2

raportat la art. 250

1

din C. proc. pen.

În ceea ce privește contestația formulată de contestatoarea M., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, deși imobilul asupra căruia a fost menținută măsura asigurătorie a sechestrului este în proprietatea acesteia, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei (actul de partaj voluntar), instanța de fond nu a comunicat contestatoarei minuta încheierii prin care a fost menținută măsura asigurătorie, context în care contestația a fost exercitată cu respectarea termenului prevăzut de art. 250

2

raportat la art. 250

1

din C. proc. pen.

2.1. Nerespectarea dublului grad de jurisdicție

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că dublul grad de jurisdicție este garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia "Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege."

După cum se poate observa, această dispoziție vizează asigurarea dublului grad de jurisdicție doar în situația examinării vinovăției în materie penală, respectiv când, într-o cauză penală instanța se pronunță asupra fondului acuzației.

Or, în speța de față nu ne aflăm într-o astfel de situație, întrucât, prin încheierea atacată, instanța s-a pronunțat asupra legalității și temeiniciei unei măsuri asigurătorii.

În acest sens este și Decizia nr. 242 din 16 aprilie 2019 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 568 din 10 iulie 2019, prin care a statuat:

"30. Cât privește dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție doar în situația examinării vinovăției în materie penală. Garantarea existenței unui dublu grad de jurisdicție în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei "acuzații penale" formulate împotriva unei persoane a fost analizată la nivelul unui prim grad de jurisdicție (...)."

2.2. Criticile privind nulitatea absolută a încheierii atacate

Tot cu privire la solicitarea de trimitere a cauzei la prima instanță în vederea rejudecării cauzei, din perspectiva nulității absolute a încheierii contestate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, potrivit art. 281 alin. (1) din C. proc. pen., nulitatea absolută intervine atunci când sunt încălcate dispozițiile privind:

a) compunerea completului de judecată;

b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

b

1

) competența materială și competența după calitatea persoanei a organului de urmărire penală;

c) publicitatea ședinței de judecată;

d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

f) asistarea de către avocat a suspectului sau inculpatului, a celorlalte părți, precum și a persoanei vătămate, atunci când asistența este obligatorie.

În situația în care o hotărâre ar fi pronunțată cu încălcarea cel puțin a uneia dintre dispoziții legale enumerate limitativ de textul de lege mai sus menționat, ar fi lovită de nulitate absolută, consecința fiind desființarea cu trimitere spre rejudecare.

În acest context, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, analizând încheierea atacată, constată că prin aceasta nu a fost încălcată niciuna dintre dispozițiile legale enumerate limitativ de art. 281 alin. (1) din C. proc. pen., astfel încât nu se poate reține existența unei cauze de natură a atrage nulitatea absolută.

În atare situație, solicitarea contestatorilor de trimitere a cauzei spre rejudecare apare ca fiind neîntemeiată.

2.3. Încălcarea dreptului la apărare

Această critică se impune a fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 282 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora "Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului."

În raport cu aceste dispoziții legale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că, în cauză, nu s-a produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea încheierii cu trimitere spre rejudecare, apreciind că dreptul la apărare nu a fost încălcat în condițiile în care, în fața instanței de control judiciar, contestatorii persoane interesate au fost asistate de apărător ales. Pe de altă parte, instanța de control judiciar analizând contestația, în situația în care s-ar aprecia că aceasta este întemeiată și că măsura asigurătorie ar fi excesivă sau nu ar mai îndeplini toate condițiile pentru a fi menținută, ar avea posibilitatea să dispună restrângerea ori ridicarea acestei măsuri.

Totodată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că, pe durata existenței măsurii asigurătorii, contestatorii persoane interesate au posibilitatea să formuleze, oricând, o cerere distinctă de ridicare a măsurii asigurătorii dacă ar aprecia că aceasta este excesivă sau nu mai îndeplinește condițiile legale privind necesitatea și scopul pentru care a fost instituită.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că prin ordonanța din data de 09.09.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, s-a instituit măsura sechestrului asigurătoriu până la concurența sumei de 3.904.511,61 RON, asupra imobilului reprezentat de apartamentul nr. x, Spania, referencia catastral x, inscrita en el Registro de la Propiedad x+anexele apartamentului și cota parte din spațiile comune, proprietatea martorului L., posesor al pașaportului numărul 14517455, eliberat de România în 15.12.2008, imobil ce a fost identificat de organele judiciare din Spania cu ocazia punerii în executare a ordinului european de anchetă, emis în data de 02.12.2020 în dosarul nr. x/2019.

De asemenea, prin ordonanța emisă în data de 29.10.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, printre altele, s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului până la concurența sumei de 3.904.511,61 RON, asupra următoarelor bunuri imobile având ca titular pe inculpatul F.:

-imobilul înscris în CF nr. x, număr cadastral x, reprezentat de un apartament în suprafață din acte de 165.38 mp, situat în Mun. București, strada x. Averescu, nr. 7A, bl. Corp B, fără date privind cota parte deținută.

- imobilul înscris în CF nr. x, număr cadastral x, reprezentat de teren în suprafață din acte de 69 mp și suprafață măsurată de 69 mp, situat în Mun. București, strada x, nr. 7A, fără date privind cota parte deținută.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, reține că, în conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Totodată, se reține că potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

De asemenea, instanța de control judiciar reține că potrivit jurisprudenței constate a Curții Europene a Drepturilor Omului instituirea sechestrului nu reprezintă o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece, atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate. (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).

Mai mult decât atât, se reține că prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituțională a reținut că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv."

În continuare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, notează faptul că potrivit art. 250

2

din C. proc. pen. "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător."

În conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., "Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune."

În raport cu normele legale anterior menționate, se constată că acestea reglementează scopul instituirii de măsuri asigurătorii într-o anumită cauză penală, respectiv evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

De asemenea, din analiza modului de redactare al art. 249 din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată, ca regulă generală, că luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Prin excepție, legiuitorul a înțeles să reglementeze și situații derogatorii, în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. O situație în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie este prevăzută în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, respectiv în Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (în vigoare de la 21 iulie 2019). Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002, respectiv art. 50 din Legea nr. 129/2019, în cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, se aplică dispozițiile din C. pen. privind confiscarea bunurilor, iar pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.

Indiferent de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, prin noile dispoziții procesual penale legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea respectivelor măsuri, putându-se dispune, în raport cu particularitățile fiecărei cauze, menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse. În cadrul acestui examen, instanța trebuie să se raporteze atât la dispozițiile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, la jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și justiției (Decizia nr. 19/2017 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii), dar și la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

Jurisprudența europeană în materia drepturilor omului a statuat că orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei. Referitor la proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 7 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 9 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 și 87).

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 250

2

din C. proc. pen. îl reprezintă proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului (decurgând din lege ori fiind lăsată la aprecierea organului judiciar), având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În acest context, indiferent dacă instituirea măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanța de judecată în considerarea art. 250

2

din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporționalități între restrângerea dreptului de proprietate și scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii, respectiv înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

Cerința proporționalității măsurii asigurătorii cu scopul urmărit, care constă în garantarea executării pedepsei amenzii, a măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a reparării pagubei, denotă o legătură între temeiurile care stau la baza instituirii acestora și premisele angajării răspunderii penale sau delictual civile ale persoanei acuzate.

Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate, sau altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În raport cu aceste aspecte, se constată că măsurile asigurătorii dispuse cu privire la inculpatul F. și martorul L. sunt în continuare proporționale cu scopul urmărit la momentul instituirii lor, respectiv confiscarea specială. Intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri nu este, cel puțin la acest moment procesual, de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive având în vedere complexitatea cauzei și natura acuzațiilor aduse inculpaților, iar consecințele pe care le produc asupra acestora nu depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea obiectului infracțiunilor de corupție reținut în sarcina fiecărui inculpat.

Referitor la apărarea potrivit căreia apartamentul situat în Spania, Marbella, nu poate face obiectul măsurii sechestrului asigurător întrucât se află în proprietatea martorului L., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, o apreciază ca fiind nefondată prin raportare la natura acuzației penale formulate împotriva inculpatului F. și la dispozițiile art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., care permit luarea măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, precum și la dispozițiile art. 112 alin. (5) C. pen., referitoare la confiscarea specială prin echivalent, în condițiile concrete din cauză, se constată că instituirea măsurii asigurătorii asupra bunului aflat formal în proprietatea altei persoane este legală și proporțională prin raportare la natura și cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracțiunilor de corupție urmărite penal.

În vederea confiscării speciale prin echivalent a sumelor obținute de inculpat prin infracțiunile de corupție, este legală luarea sechestrului asigurator asupra apartamentului proprietatea martorului, în situația în care din probe rezultă presupusa implicare a inculpatului F. în achiziționarea imobilului sechestrat și poziția martorului L. de simplu interpus ca proprietar scriptic al imobilului, fiind evident riscul de înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunului imobil respectiv.

Dată fiind ingerința majoră asupra dreptului de proprietate al persoanei care nu face obiectul procedurilor judiciare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, apreciază că sunt întrunite și cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție care impune existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino). Astfel, inculpatul este cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție justifică ope legis luarea măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unor astfel de infracțiuni.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că bunul care a făcut obiectul infracțiunii de corupție nu este apartamentul anterior menționat, însă sumele de bani despre care se pretinde că au fost date cu titlu de mită în cadrul acuzației formulate împotriva inculpatului F., în situația în care nu se găsesc, pot fi supuse confiscării prin echivalent, în condițiile legale prevăzute de art. 112 alin. (5) C. pen.

În concluzie, în contextul factual al cauzei, se constată că a fost justificat caracterul necesar al măsurii asiguratorii în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

În ceea ce privește apărarea formulată de contestatoarea M., potrivit căreia apartamentul în suprafață de 165.38 mp, situat în Mun. București, strada x. Averescu, nr. 7A, bl. Corp B, sector 1și terenul în suprafață de 69 mp, situat în Mun. București, strada x, nr. 7A, înscrise în CF nr. x, număr cadastral x, respectiv în CF nr. x, număr cadastral x, sunt bunuri proprii, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar încheiat la data de 26.10.2020, astfel încât nu pot face obiectul măsurii sechestrului asigurător, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, o apreciază ca nefondată în contextul în care actul de partaj voluntar a fost încheiat, în cursul procedurii de ridicare a imunității parlamentare a inculpatului F., în scopul sustragerii bunului de la o eventuală confiscare.

În raport cu considerentele expuse anterior, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de contestatorii L. și M. împotriva încheierii din data de 14 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală, în dosarul nr. x/2021, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de contestatorii L. și M. împotriva încheierii din data de 14 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală, obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2023.

Opinie Separata

Cu opinie separată a doamnelor judecător N. și O. în sensul admiterii contestațiilor formulate și trimiterea acestora spre rejudecare la instanța de fond.

Contestatorii nu au fost citați pentru termenul de judecată la care au fost puse în discuție măsurile asigurătorii prin încheierea atacată, iar analizarea măsurilor asigurătorii de către instanța de control judiciar, în contextul în care contestatorii nu au fost citați, încalcă dublul grad de jurisdicție, garantat prin norme procesual penale.

Prin încheierea atacată pronunțată în data de 14 iunie 2023, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 250

2

C. proc. pen., a menținut măsurile asigurătorii dispuse în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, astfel cum au fost menținute prin încheierea de cameră preliminară din data de 20 aprilie 2022.

În cauză, măsurile asigurătorii erau dispuse și menținute în faze procesuale anterioare, iar termenul de 1 an, în care urma a se efectua verificarea subzistenței temeiurile ce determinaseră luarea și menținerea acestora, are natura juridică a unui termen de recomandare.

În aceste condiții, soluția opiniei separate are exclusiv în vedere o chestiune de procedură, respectiv necesitatea respectării dublului grad de jurisdicție în materia măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal. Chestiunea dublului grad de jurisdicție în cazul examinării acuzației în materie penală, astfel cum aceasta a fost decelată din studiu jurisprudenței CEDO, și a fost antamată de opinia majoritară, nu este contestată.

Relevante pentru rezolvarea chestiunii de drept vizate de opinia separată sunt chiar dispozițiile ce reglementează calea de atac a contestației în cazul încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri asigurătorii de către instanța de judecată sau de instanța de apel, ce poate fi exer