ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5895/2022

Cererea de chemare în judecată. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.04.2021, reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, anularea înscrisurilor cu nr. de ieșire x/02.10.2020 și nr. x/22.12.2020 emise de Direcția Reglementări Tehnice, Autorizații de Construire și Mediu din cadrul pârâtului și obligarea pârâtului la emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată pentru terenurile situate în Municipiul Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, respectiv terenul situat în Municipiul Alba Iulia, județul Alba.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 244 din 6 octombrie 2021, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar C., a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat, în esență următoarele: Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 7 din C. proc. civ.: Prin sentința civilă nr. 244/06.10.2021 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021 s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2457/A/13.11.2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2016*. Prin decizia civilă nr. 2457/A/13.11.2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2016 instanța a "admis apelul declarat de S.C. D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 5425/1.08.2018 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2016, pe care a anulat-o în întregime. În rejudecare, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. D. S.R.L. în contradictoriu cu intimații S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar E. S.R.L. și în consecință: A fost obligată pârâta prin lichidator la efectuarea demersurilor prevăzute de lege în vederea obținerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată asupra următoarelor terenuri: terenul situat în Bistrița, str. x, jud. Bistrița-Năsăud; terenul situat în Alba-Iulia, str. x, jud. Alba; A fost obligată pârâta prin lichidator la încheierea cu reclamanta a unui contract de vânzare cumpărare autentificat cu privire la imobilele situate în Bistrița, str. x, jud. Bistrița Năsăud astfel: a) atelier mecanic, nr. inv. 201, cod clas. nr. 1.1.1; b) atelier mecanic alimentare cu energie electrică, nr. inv. 2082, cod clas. nr. l.7.1.3; c) terenul de sub construcții precum și cel necesar utilizării acestora ce va fi stabilit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate A fost obligată pârâta prin lichidator la încheierea cu reclamanta a unui contract de vânzare cumpărare autentificat cu privire la imobilele situate în Alba-Iulia, str. x, jud. Alba, astfel: a) atelier mecanic, nr. inv. 5001, cod clas. nr. l.3.1; b) depozit carburanți, nr. inv. 5002, cod clas. nr. 1.51, împrejmuire atelier, nr. inv. 5003, cod clas. nr. l.6.3.2; c) terenul de sub construcții precum și cel necesar utilizării acestora ce va fi stabilit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate". În considerentele deciziei civile nr. 2457/A/13.11.2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civila în dosarul nr. x/2016 s-a reținut cu autoritate de lucru judecat următoarele: "(...) Pe fond, tribunalul apreciază că cererea de chemare în judecată este întemeiată. (...) Prin cele două contracte încheiate, pârâta s-a obligat să facă demersurile necesare pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la terenurile pe care sunt situate construcțiile vândute. Potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 137/2002 " 1) Toate societățile comerciale, indiferent de structura capitalului social, cărora nu li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, vor întocmi și vor înainta instituțiilor îndreptățite să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, documentațiile necesare în vederea eliberării acestuia". În pagina 8 a sentinței civile nr. 244/2021, instanța a reținut că decizia nr. 2457/A/2018 nu are autoritate de lucru judecat față de Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, însă nu a sesizat faptul că această decizie are autoritate de lucru judecat față de A. S.A., prin lichidator judiciar, și este opozabilă pârâtului conform dispozițiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. Tot în pagina, 8 a sentinței civile instanța a reținut că prin decizia civilă nr. 2457/A/2018 nu s-a statuat, prin dispozitiv, decât cu privire la obligația contractuală a promitentului-vânzător de a face demersurile necesare în vederea obținerii certificatelor de atestare și cu privire la obligația de a încheia un contract în formă autentică. Instanța de fond a ignorat împrejurarea că nu doar dispozitivul unei hotărâri are autoritate de lucru judecat, ci și considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, așa cum rezultă din prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 244/2021 instanța a contrazis atât dispozitivul, cât și considerentele deciziei civile nr. 2457/A/2018, încălcând în acest mod dispozițiile art. 430 din C. proc. civ., astfel că sunt întrunite condițiile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) punctul 7 din C. proc. civ. Potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", iar conform art. 432 din același cod, "Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată." Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la considerentele cuprinse în paragrafele 34-37 din Decizia nr. 102/2021 a Curții Constituționale a României, cu privire la autoritatea de lucru judecat. Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.: Sentința civilă nr. 244/2021 a fost dată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a următoarelor dispoziții legale: prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora "Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu." Din dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 se desprinde concluzia că construcțiile și terenul de sub construcții, precum și cel necesar desfășurării activității devin proprietatea societăților nou înființate prin reorganizarea fostelor întreprinderi de la data înființării acestor societăți. Societatea comercială A. S.A. a fost înființată prin Hotărârea de Guvern nr 956/27.09.2001, hotărâre publicată în M.Of. nr. 631/09.10.2001. Societatea comercială A. S.A. a fost creată prin reorganizarea și divizarea parțială a Regiei Autonome "Administrația Națională a Drumurilor din România". Dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 conduc la concluzia că, terenurile și construcțiile amplasate pe acestea devin proprietatea regiilor autonome și/sau societăților comerciale încă de la data înființării acestora prin reorganizare, chiar dacă la datele respective nu erau emise certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Dreptul s-a născut prin lege, respectiv într-una din modalitățile prevăzute la art. 644-645 din C. civ. din anul 1864. Certificatul de atestare nu reprezintă dreptul, ci dovada dreptului de proprietate, astfel că, cel puțin sub acest aspect, este irelevant faptul că A. S.A. este în faliment. Din moment ce A. S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în condițiile Legii nr. 15/1990 și la data menționată în aceasta lege, nu prezintă importanta faptul că, în prezent, A. S.A. a solicitat eliberarea certificatului după intrarea sa în faliment, pentru că nu certificatul de atestare a dreptului de proprietate conferă calitatea de proprietar. Prin sentința civilă nr. 244/2021 s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 137/2002: Din examinarea textului art. 12 din Legea nr. 137/2002, reiese că, toate societățile comerciale, indiferent de structura capitalului social, erau obligate să întocmească și să înainteze instituțiilor îndreptățite să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în termen de 60 zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, documentațiile necesare pentru eliberarea acestor acte. Recurenta-reclamantă a arătat că, legea face referire la terenurile aflate în patrimoniul societăților la data înființării acestora și nu la o altă dată ulterioară. Suprafața de teren necesară realizării obiectului de activitate cu privire la care trebuie emise certificatele de atestare nu se raportează la data formulării cererii, ci la data înființării societății, prin reorganizare, aspect care a fost reținut și în considerentele deciziei civile nr. 2457/A/2018, considerente care au autoritate de lucru judecat și cu privire la acest aspect. Sentința civilă nr. 244/2021 a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului nr. x/20.11.2008 și a contractului nr. x/20.11.2008. Sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1170 din noul C. civ., Cod în vigoare la data pronunțării deciziei civile nr. 2457/A/2018. Prin hotărârea pronunțată s-a adus atingere principiului securității raporturilor civile și a fost lipsită de efecte decizia civilă nr. 2457/A/2018 pronunțată de Tribunalul Cluj. Așa cum a arătat mai sus, A. S.A. s-a obligat să transmită către D. S.R.L. dreptul de proprietate asupra construcțiilor si terenurilor descrise în contractele nr. x si 103/2008, inclusiv asupra terenurilor menționate în contracte. Întrucât nu și-a îndeplinit această obligație, prin decizia civila nr. 2457/A/2018 s-a dispus atât obligarea A. S.A. la efectuarea demersurilor prevăzute de lege în vederea obținerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, cât și obligarea A. S.A., prin lichidator, la încheierea cu reclamanta D. S.R.L. a contractelor de vânzare-cumpărare în forma autentică, cu privire la imobilele situate în Bistrița, str. x, jud. Bistrita-Nasaud (construcții și teren), precum și cu privire la imobilele situate în Alba Iulia, str. x, jud. Alba. A. S.A. a inițiat demersurile pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor prevăzute în decizia civilă nr. 2457/A/2018, demersuri care ar fi asigurat, în măsura finalizării, și îndeplinirea obligațiilor asumate prin cele două contracte încheiate în anul 2008. În acest mod, s-ar fi asigurat respectarea, între altele, a dispozițiilor art. 969 din C. civ. din anul 1864, respectiv a dispozițiilor art. 1170 și art. 1270 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009. Prin respingerea cererii de chemare în judecata, A. S.A. este împiedicată să își îndeplinească obligațiile stabilite prin decizia civilă nr. 2457/A/2018, precum și cele cuprinse în contractele nr. x si 103 din anul 2008. În susținerea argumentelor de mai sus, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la decizia nr. 102/2021 a Curții Constituționale a României cu privire la necesitatea respectării principiului securității raporturilor civile, paragrafele 38, 39 și 40. Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.: La pronunțarea sentinței civile nr. 244/2021 instanța nu a ținut seama de prevederile art. 21 din C. proc. civ. având titlul "încercarea de împăcare a părților", dispoziții care se găsesc în Capitolul II intitulat Principiile fundamentale ale procesului civil. Prin adresa nr. x/20.07.2021, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a precizat că sunt necesare o serie de completări și clarificări, care au fost enumerate la punctele nr. 1 si 2 din aceasta adresa, iar, în finalul paginii 2, pârâtul a arătat următoarele: "Având în vedere faptul că litigiul dintre societatea A. S.A. -prin lichidator judiciar B. și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii este în faza de judecată fond, cu termen al următoarei ședințe în data de 22.09.2021, apreciază că este necesară clarificarea situației juridice a terenului situat în municipiul Bistrița, str. x, jud. Bistrița-Năsăud, pentru a se conforma hotărârii instanței judecătorești". Din conținutul acestei adrese rezultă disponibilitatea pârâtului de a soluționa cererea depusă de A. S.A., prin lichidator, pentru a se conforma deciziei civile nr. 2457/A/2018, aspect care este important sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 21 din C. proc. civ. Instanța de judecata nu a luat în considerare această cerere și a dispus soluționarea cauzei, încălcând în acest mod dispozițiile art. 21 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii", iar dispozițiile art. 21 alin. (2) din C. proc. civ. sunt imperative. În drept: - art. 483, art. 486, art, 487, art. 488 alin. (1) punctul 5, punctul 7 și punctul 8, art. 496, 497, art. 453, art. 431 alin. (2), art. 432, art. 20, art. 21, art. 227 din C. proc. civ. - art. 20 din Legea nr. 15/1990; - art. 644, art. 645, art. 969 din C. civ. din anul 1864; - art. 12 din Legea nr. 137/2002; - art. 1170, art. 1270 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor a depus note scrise, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal încălcări ale legii, nefăcând altceva decât să reia argumentele folosite în prima instanță.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.- când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse. În esență, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că, instanța de judecată a dispus soluționarea cauzei, cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii". Constată Înalta Curte că, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., are în vedere neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat". Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Dispozițiile art. 174 C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, sentința recurată nu a fost pronunțată cu încălcarea art. 21 alin. (2) C. proc. civ., întrucât legiuitorul a prevăzut în cadrul acestor dispoziții imperative obligația de "încercare de împăcare" a părților, și nu o obligație de rezultat. Totodată, din cuprinsul sentinței recurate, reiese că, judecătorul fondului a respectat dispozițiile legale referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului și principiile fundamentale ale procesului civil, inclusiv, dreptul la apărare și dreptul de dispoziție al părților. Cu privire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. - când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele considerente: În esență, recurenta-reclamantă a arătat în susținerea acestui motiv de recurs că, prin decizia civilă nr. 2457/A/13.11.2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2016 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că, "dispozițiile art. 12 din Legea nr. 137/2002 instituie o obligație pentru societăți să obțină certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și că aceste dispoziții nu sunt facultative; nu prezintă relevanță faptul că A. S.A. este în procedura falimentului, întrucât caracterul necesar al terenurilor se determină prin raportare la data înființării societăților; decizia civilă nr. 777/2012 nu vizează o situație identică, pentru că, instanța supremă a reținut că nu se justifică mărirea averii debitoarei aflate în faliment, ori în speță se urmărește obținerea certificatului de atestare pentru îndeplinirea unei obligații a debitoarei", iar prin sentința recurată a fost contrazis atât dispozitivul, cât și considerentele deciziei civile amintite. Reține Înalta Curte că, autoritatea de lucru judecat impune ca hotărârile care au devenit definitive să nu mai poată fi repuse în discuție, și astfel să fie garantată stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, precum și buna administrare a justiției. În cauză, deși recurenta-reclamantă nu a precizat în mod expres, din motivarea cererii de recurs, reiese că aceasta avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, câtă vreme, nu există identitate de părți între dosarul de față și dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj, în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 2457/A/2018 din 13 noiembrie 2018, în raport de care a fost invocată excepția autorității de lucru judecat. În dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj au fost părți S.C. D. S.R.L., în calitatea de apelantă și S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar, în calitate de intimată. În prezenta cauză, sunt părți A. S.A., prin lichidator judiciar, în calitate de recurentă-reclamantă și Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, în calitate de intimat-pârât. Așa cum s-a arătat mai sus, intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor nu a fost parte în dosarul dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj, pentru a-i fi opozabilă decizia civ. nr. 2457/A/13.11.2018. În raport de cele reținute mai sus, rezultă că nu este îndeplinită una din cerințele cumulative impuse de prevederile art. 423 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, identitatea de părți, pentru a putea fi valorificat efectul negativ al autorității de lucru judecat, și prin urmare, sentința recurată este legală din această perspectivă. Excepția autorității de lucru judecat la care face referire recurenta în cererea de recurs, nu este întemeiată, nici sub aspectul încălcării efectului pozitiv al primei hotărâri. Recurenta-reclamantă a argumentat că, instanța de fond a ignorat împrejurarea că nu doar dispozitivul unei hotărâri are autoritate de lucru judecat, ci și considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, așa cum rezultă din prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., și prin urmare, prin sentința civilă recurată nr. 244/2021 instanța a contrazis atât dispozitivul, cât și considerentele deciziei civile nr. 2457/A/2018. Totodată, recurenta-reclamantă a invocat faptul că, prin decizia civilă 2457/A/13.11.2018, A. este obligată să încheie în formă autentică un contract de vânzare-cumpărare privind terenurile de sub construcții, în situația în care ele vor fi stabilite printr-un certificat de proprietate. Prin aceeași hotărâre, lichidatorul B. este obligat să facă demersuri pentru obținerea certificatului de proprietate. Susținerile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. În prezenta speță, având ca obiect anulare act administrativ, recurenta-reclamantă a solicitat anularea adresei nr. x/02.10.2020, prin care intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor a refuzat să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate și de a constitui o comisie care să participe la stabilirea și evaluarea terenurilor. Totodată a solicitat anularea adresei nr. x/22.12.2020, prin care a fost soluționată plângerea prealabilă și obligarea pârâtei la emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată pentru terenurile situate în municipiul Bistrița, str. x, jud. Bistrița-Năsăud, respectiv terenul situat în municipiul Alba Iulia, str. x, jud. Alba. Înalta Curte reține că, prin decizia civ. nr. 2457/A/13.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj, instanța a statuat cu privire la obligația contractuală a promitentului-vânzător de a face demersurile necesare, în vederea obținerii certificatelor de atestare, însă este evident că, autoritatea competentă să emită aceste acte administrative, trebuie să analizeze, în virtutea competențelor sale, dacă sunt întrunite toate condițiile impuse de lege în vederea emiterii acestora. Așa fiind, constată Înalta Curte că sentința recurată în prezenta cauză și decizia civilă nr. 2457/A/13.11.2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2016, în raport de care a fost invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, nu tranșează aceeași situație de fapt sau aceeași problematică juridică, astfel că, în mod corect, prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat. Cu privire la criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele considerente: Față de recurenta-reclamantă A. S.A. s-a deschis procedura de insolvență prevăzută de Legea nr. 85/2006, iar prin sentința comercială nr. 3561/10.09.2010 pronunțată în dosarul nr. x/2009, Tribunalul Comercial Cluj a dispus intrarea în faliment a debitoarei, B. fiind numită în calitate de lichidator judiciar. În temeiul prevederilor art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar a formulat cerere de anulare a antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate de A. S.A. cu societatea D. Prin sentința nr. 5491/2011 pronunțată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins cererea de anulare ca neîntemeiată, soluția fiind menținută prin respingerea recursului. În cauză, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de fond, anularea înscrisurilor cu nr. de ieșire x/02.10.2020 și nr. x/22.12.2020 emise de Direcția Reglementări Tehnice, Autorizații de Construire și Mediu din cadrul Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor și obligarea acestuia la emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată pentru terenurile situate în mun. Bistrița, str. x, jud. Bistrița-Năsăud, respectiv terenul situat în mun. Alba Iulia, str. x, jud. Alba. Contrar susținerilor recurentei-reclamante sentința recurată nu contravine dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 137/2002. Potrivit 12 din Legea nr. 137/2002, "Toate societățile comerciale, indiferent de structura capitalului social, cărora nu li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, vor întocmi și vor înainta instituțiilor îndreptățite să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, documentațiile necesare în vederea eliberării acestuia". În conformitate cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, "Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană". Din cuprinsul dispozițiilor legale menționate anterior, reiese că pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, se impune ca terenul să fie necesar "desfășurării activității conform obiectului lor de activitate". O societate aflată în faliment nu se încadrează în condițiile prevăzute de art. art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, întrucât, nu mai poate desfășura decât operațiunile necesare lichidării. Această obligație este prevăzută, în prezent, de art. 85 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenție a insolvenței și de insolvență. Prin urmare, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 în vederea emiterii certificatului de atestare asupra terenurilor, întrucât, terenurile în discuție nu sunt necesare desfășurării activității reclamantei conform obiectului său de activitate. Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse criticile recurentei-reclamante, în sensul că sentința recurată a fost dată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a următoarelor dispoziții: art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990; art. 969 din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului nr. x/20.11.2008 și a contractului nr. x/20.11.2008; art. 1170 din noul C. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei civile nr. 2457/A/2018. Constată Înalta Curte că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă nu a făcut trimitere la aceste dispoziții legale, astfel că, raportat la obiectul acțiunii - anulare act administrativ, și ținând cont de dreptul de dispoziției al părților, prima instanță nu a făcut o interpretare și aplicare a acestora. Aceste prevederi au fost invocate direct în cererea de recurs, astfel că nu pot face obiectul cenzurii instanței de control judiciar. Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.