ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 448/2023

Ședința publică din data de 1 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 08.07.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/12.02.2020, emis de aceasta din urmă.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 228 din 26 octombrie 2020, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, având ca obiect anulare raport evaluare ANI, ca nefondată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței civile nr. 228 din 26 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a promovat recurs reclamanta A., prevalându-se de ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

A criticat recurenta-reclamantă sentința atacată, în esență, sub următoarele aspecte:

Sentința recurată a fost pronunțata cu nerespectarea standardelor impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță la pronunțarea sentinței în cauza dedusă judecății, nu a procedat la o analiză efectivă a apărărilor recurentei-reclamante.

Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care recurenta-reclamantă le-a invocat, judecătorul fondului avea obligația să ceară explicații, să pună în dezbaterea părților toate împrejurările de fapt sau de drept menționate în cererea introductivă și în cele două cereri precizatoare introduse în temeiul art. 204 C. proc. civ., să dispună administrarea probelor necesare, ceea ce nu a făcut, creând astfel o aparență a faptului ca aceste argumente ar fi fost analizate, nu a adus niciun argument in combaterea acestora.

Totodată, instanța de fond a înțeles în mod greșit natura pricinii, confundând noțiunea de "coordonator" (sau îndrumător) al activității casierului cu "raporturile ierarhice" directe, ajungându-se la concluzia greșită că fiica reclamantei ar fi fost subordonată ierarhic, acest raport juridic neexistând în fapt și în drept, după cum se poate observa din organigrama instituției, din cadrul căreia reiese că cele două compartimente erau în subordinea Primarului și nu a recurentei.

Instanța de fond a tras în mod greșit această concluzie, de vreme ce nu au fost demonstrate sarcini pe care recurenta să le fi atribuit fiicei sale, nu a fost demonstrată existența unor acte întocmite de fiica acesteia care să fi fost avizate de recurenta și nici acte de numerar întocmite de fiica mea și semnate de recurenta.

Aspectele evidențiate au consecințe nefaste asupra justei soluționări a cauzei și pronunțării unei hotărâri judecătorești legale, ca act final al dezbaterii judiciare, acestea trebuiau clarificate de instanța de fond, deoarece țineau de fondul cauzei.

Apreciază recurenta că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii, precum și motive străine de natura cauzei, fără să analizeze motivele invocate de către aceasta prin contestația formulată, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sentința recurată a fost pronunțata cu încălcarea normelor de drept materiale aplicabile in cauza, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, în raport de dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, instanța de fond a reținut în mod greșit că funcția deținută de fiica sa s-ar fi aflat în cazul de incompatibilitate prevăzut de dispoziția menționată cu toate că cele două compartimente în care își desfășurau activitatea erau trecute în organigramă ca fiind în subordinea directă a Primarului.

În mod greșit, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că recurenta, având suspiciuni privind o încălcare a regimului conflictului de interese și incompatibilității ca urmare a aplicării vizei de control financiar pe documente a refuzat, în scris și motivat, îndeplinirea respectivei dispoziții. Dat fiind că o perioadă de timp angajatorul intimat a ignorat solicitarea sa scrisă, reclamanta a executat actul administrativ privind acordarea vizei de control financiar preventiv, conform legii.

Se mai susține de către recurentă că separarea atribuțiilor astfel încât persoana care exercită CFP să nu fie implicată prin sarcinile de serviciu în efectuarea operațiunii supuse CFP, este apanajul exclusiv al conducătorului entității publice, recurenta refuzând în scris, motivat, efectuarea sarcinilor de serviciu cu privire la care exista suspiciunea unui conflict de interese și al incompatibilității.

Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, nefiind incidente cazurile de casare invocate și prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. Hotărârea a fost pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind analizate toate argumentele prezentate de părți și administrat probatoriul pertinent și util cauzei, conform art. 255 din C. proc. civ.

De asemenea, judecătorul fondului a reținut în mod corect că recurenta efectua controlul periodic asupra casei și verificarea trimestrială a casierului, exercita controlul financiar preventiv și ținea evidența tuturor actelor verificare, aflându-se astfel în raporturi ierarhice directe cu fiica acesteia, fiind încălcate dispozițiile art. 95 din Legea nr. 161/2003 privind regimul juridic al incompatibilităților.

La rândul său, recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

1.5 Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 12 octombrie 2022, respectiv 1 februarie 2023, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumită de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Criticile referitoare la nemotivarea/contrarietatea sentinței, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

În esență, prin această critica, recurenta-reclamantă a reproșat instanței, în raport de dispozițiile precitate, obligația acesteia se a arăta, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

În litigiul dedus judecății, instanța de fond, prin argumente de fapt și de drept, a demonstrat că a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri.

Raportându-se atât la documentele existente la dosar, instanța de fond a arătat motivat care este raționamentul care a condus la soluția pronunțată în cauză, cu întemeierea acesteia în fapt și în drept.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, contradictorie, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Hotărârea judecătorească recurată explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a respins acțiunea.

În concluzie, în mod incontestabil, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o justă expunere argumentelor care au condus la respingerea acțiunii, astfel că nu poate fi primită critica recurentei în sensul că hotărârea din fond nu răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. astfel că, vor fi înlăturate ca nefondate criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia instanța de fond nu a analizat toate înscrisurile administrate în cauză, iar pe cele analizate nu le-a interpretat corect sau judecătorul să trebuia să dispună administrarea probelor necesare să se observă că în argumentarea acestora, se tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză pentru a se ajunge la demonstrarea unei alte situații de fapt decât cea reținută de către instanța de fond prin aplicarea art. 264 C. proc. civ., privind aprecierea probelor.

Mai mult decât atât, din dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. Prin urmare, probele trebuie să fie concludente și pertinente, ceea ce presupune verificarea relației existente între pretențiile formulate și faptul susceptibil de probare, și dacă probele solicitate poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei.

Dispozițiile art. 258 C. proc. civ., prevăd de asemenea că probele se vor încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 C. proc. civ.

Prin urmare, raportând cele expuse și dispozițiile legale enunțate la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat că față de înscrisurile existente la dosar cererea în probațiune formulată de reclamantă privind efectuarea unei adrese către UAT Braloștița este inutilă cauzei.

Din perspectiva dispozițiilor legale sus- enunțate, Înalta Curte reține că aprecierea asupra necesității administrării unei probe pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv al instanței de fond.

Or, un astfel de motiv vizează temeinicia hotărârii iar nu legalitatea acesteia și ca atare nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând face obiectul analizei instanței de recurs.

Subsumat motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă tinde a convinge instanța de control judiciar că sentința a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a cadrului de reglementare incident în cauză.

Procedând la analizarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punct 8 C. proc. civ., conform căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Curtea reține că acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept substanțial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe forme: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită.

Înalta Curte apreciază, că soluția instanței de fond dată în judecarea fondului și care face obiectul criticilor din recurs, anume cea de respingere a acțiunii reclamantei este în deplin acord cu dispozițiile legale incidente, astfel cum au fost acestea analizate și reținute în considerentele prezentului control judiciar.

Raportul juridic dedus judecății în prezenta cauză impunea analiza și aplicarea coroborată a normelor de drept care reglementează regimul incompatibilităților, respectiv art. 49 din Legea nr. 188/1999 (forma in vigoare în perioada supusă evaluării)" conform căruia funcționarii publici au obligația să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii", iar conform prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, " nu sunt permise raporturi ierarhice directe in cazul în care funcționarii publici respectivi sunt soți sau rude de gradul I".

Sub aspectul circumstanțelor cauzei, Înalta Curte reține că, prin Raportul de Evaluare nr. x/12.02.2020 s-a constatat că, în perioada 06.05.2016-04.10.2017, reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate, motivat de faptul că, în acest interval în care a exercitat funcția publică de execuție, consilier superior, în cadrul Primăriei com. Braloștița, jud. Dolj, în calitate de funcționar public coordonator al activității casierului între aceasta și fiica, B., funcționar public cu atribuții și responsabilități de casier, au existat raporturi ierarhice directe, fiind astfel incidente dispozițiile art. 95 alin. (1) și (3) din Legea nr. 161/2003.

Importanța analizării contextului este cu atât mai necesară cu cât, astfel cum rezultă din fișa postului nr. 782/23.02.2011(f. x ds. fond), recurenta-reclamantă a fost desemnată să controleze activitatea casierului și a inspectorului fiscal din cadrul Primăriei Com Braloștița, având relații ierarhice de superioritate față de aceștia.

De altfel, potrivit aceleiași fișe de post, printre atribuții, reclamanta a avut stabilite și pe acelea de a efectua controlul periodic asupra casei, precum și verificarea trimestrială a casierului și inspectorului fiscal, respectiv de a exercita controlul financiar preventiv conform normelor în vigoare și de a ține evidența tuturor actelor verificate pe care s-a pus viza de control financiar preventiv.

În speță, se constată că instanța de fond, în cadrul verificărilor aspectelor de fapt ale litigiului, a reținut că, prin Dispoziția nr. 188/05.05.2016 emisă de Primarul com. Braloștița, fiica reclamantei, B. a fost delegată cu atribuții și responsabilități de casier, consilier asistent în cadrul aparatului de specialitate al Primarului comunei, urmând ca fișa postului aferentă funcției publice ocupate de aceasta urmând a fi completată cu atribuții specifice funcției de casier (f. xds. fond).

Instanța de fond descrie în considerentele hotărârii, aspectele care au fundamentat concluzia expusă, referitoare la susținerea reclamantei, cum că, potrivit fișei postului era doar subordonată și nu avea subordonați, situație în care nu a avut vreun raport juridic de subordonare cu fiica sa, B., care, la rândul ei a fost subordonată direct Primarului, reținând că potrivit, organigramei pentru anul 2016 (la f. x ds fond) cele două compartimente în care și-au desfășurat activitatea reclamanta și fiica sa în perioada supusă evaluării au fost, ambele subordonate Primarului.

Din considerentele expuse în cuprinsul hotărârii recurate, rezultă că instanța de fond a făcut trimitere la faptul că această organigramă stabilește, în general, relațiile de subordonare a compartimentelor în sine, iar nu a fiecărui funcționar public in parte.

Or, întregul context factual, separat de existența acestor relații de subordonare a compartimentelor, Primarul, în calitate de conducător al instituției are posibilitatea, ca prin fișa posturilor, să stabilească, în sarcina funcționarilor publici, atribuții din care să rezulte efectiv relațiile de subordonare dintre aceștia prin prisma acestor atribuții.

În concluzie, în mod corect instanța de fond a apreciat că reclamanta s-a aflat în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 95 din Legea nr. 161/2003, câtă vreme recurenta a fost desemnată să controleze activitatea casierului, iar fiica recurentei a fost cea care a îndeplinit atribuțiile casierului, rezultând, fără dubiu că, aceasta din urmă a fost subordonată ierarhic reclamantei, mama sa, rudă de gradul I.

Or, în contextul circumstanțial expus, nu se poate susține cu temei că recurenta A. (funcționar public coordonator al activității casierului din cadrul Primăriei com. Braloștița) nu a încălcat regimul juridic al incompatibilităților aplicabil funcționarilor publici conform prevederilor art. 95 alin. (1) din legea nr. 161/2003, având în vedere că in perioada 6 mai 2016- 4 octombrie 2017 s-a aflat în raporturi ierarhice directe cu fiica sa B. (funcționar public cu atribuții și responsabilități de casier în cadrul aceleiași primării), împrejurările cauzei evidențiind, fără echivoc întrunirea ipotezei normei legale amintite.

Nu în ultimul rând este de menționat că reclamanta avea obligații profesionale clare impuse de dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu modificările si completările ulterioare și, cu toate acestea, nu a acționat în termenul legal prevăzut de alin. (3) al aceluiași articol de lege pentru a pune capăt acestei stări de incompatibilitate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 228 din 26 octombrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 februarie 2023.