ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4173/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 25.06.2019, pe rolul Curții de Apel București, reclamanții A., B., C. și D. prin reprezentant legal C. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat anularea deciziei nr. 20033/29.05.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților .

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 886 din data de 28 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A., B., C., D. prin reprezentant legal C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, având în vedere faptul că, deși instanța face trimitere la dispozițiile art. 183 C. proc. civ. vizând doar actele de procedură, (pag. 4 alin. (6) hotărâre) în final la pag. 5 apreciază despre cererea de plată că nu este act de procedură și nu i se aplică regulile prevăzute pentru acesta. De asemenea, instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia." Art. 14 alin. (2) din Legea specială nr. 213/2015 trebuie coroborat și cu art. 7 din Legea nr. 188/2000, care prevede: "Executorul judecătoresc are următoarele atribuții: … b) notificarea actelor judiciare și extrajudiciare". Raportat la dispozițiile legale arătate, instanța a reținut că deschiderea procedurii de faliment împotriva E. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, dată de la care se calculează termenul de 90 de zile pentru creanțele născute anterior declarării falimentului. De asemenea, s-a reținut că solicitarea reclamanților a ajuns la pârâtă la 10.07.2017 (iar la oficiul postal la 07.07.2017), după împlinirea termenului arătat, astfel că în mod legal cererea de plată a fost respinsă ca tardivă, însă în mod greșit nu a fost avut în vedere faptul că cererea de plată a fost depusă de către reclamanți la un executor judecătoresc, care i-a dat dată certă la 15.06.2017, dar care a depus-o la oficiul poștal abia la 07.07.2017, încadrându-se astfel în prevederile art. 14 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/2014 care dau posibilitatea titularului comunicării prin "orice alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia". Recurenții consideră că instanța de fond a statuat eronat că executorul judecătoresc nu poate fi asimilat uneia dintre persoanele enumerate la art. 14 alin. (2) din legea specială și nici vreunui serviciu de curierat sau specializat de comunicare, dintre cele prevăzute de art. 183 C. proc. civ., astfel că în mod nelegal a constatat că cererea de plată a fost formulată după împlinirea termenului legal de decădere la 16.06.2017. Or, așa cum s-a arătat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 executorul judecătoresc este abilitat și cu notificarea actelor extrajudicare, care se încadrează în prevederile art. 14 alin. (2) teza finală, din Legea nr. 213/2015 respectiv "orice alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia", motiv pentru care consideră cererea formulată în termen.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu solicitarea de anulare a deciziei nr. 20033/29.05.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, urmată, pe fond, de admitere a cererii de plată adresate pârâtului. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că în mod corect cererea de plată formulată de reclamanți (depusă la data de 07.07.2017) a fost respinsă ca tardivă deoarece a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și de art. 14 din Legea nr. 213/2015, (împlinit la data de 16.06.2017), iar executorul judecătoresc nu poate fi asimilat uneia dintre persoanele enumerate la art. 14 alin. (2) din legea specială și nici vreunui serviciu de curierat sau specializat de comunicare, dintre cele prevăzute de art. 183 C. proc. civ. Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, Înalta Curte reține că primul caz de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. În aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425 anterior enunțat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamanți în contextul faptic dat, astfel încât motivul de recurs invocat este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - cel de al doilea motiv de recurs invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Analizând dispozițiile aplicabile în prezenta cauză, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.". De asemenea, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților statuează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări". Într-adevăr, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție și care începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, însă în cazul recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că aceștia s-au adresat BEJ F. la data de 15.06.2017, astfel cum rezultă din rezoluția aplicată pe cererea de plată înregistrată sub nr. x/2017, iar în raport de această dată cererea de plată apare ca fiind formulată cu respectarea termenului de 90 de zile instituit de dispozițiile legale sus-citate. De asemenea, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea 213/2015 menționează că: "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia" iar aceste dispoziții pot fi coroborate cu cele prevăzute de art. 7 lit. b) din Legea 188/2000, conform cărora: "Executorul judecătoresc are următoarele atribuții: b) notificarea actelor judiciare și extrajudiciare". Din interpretarea dispozițiilor sus-citate rezultă că, printre atribuțiile executorului judecătoresc este enumerată și notificarea/comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare și atât timp cât acesta este abilitat să execute o astfel de activitate, nu poate fi primit raționamentul primei instanțe că activitatea de comunicare se poate raporta numai la actele de procedură reglementate de normele de procedură civilă, așa cum menționează dispozițiile art. 154 din C. proc. civ. referitoare la modalitățile de comunicare a citațiilor și a altor acte de procedură în procesul civil, după cum urmează: prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul; prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în plic închis, la care se atașează dovada de primire/procesul-verbal și înștiințarea prevăzută de lege; prin executori judecătorești, la solicitarea părții și pe cheltuiala acesteia; prin servicii de curierat rapid și prin telefax, poștă electronică, dacă partea a indicat datele corespunzătoare în acest scop, sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea actului și confirmarea primirii acestuia. Într-adevăr, în cazul de față, cererea de plată se adresează unei autorități, însă atâta timp cât între atribuțiile executorului judecătoresc se regăsește și cea de notificare a actelor extrajudiciare, Înalta Curte concluzionează că înregistrarea cererii de plată la data de 15.06.2017, sub nr. x/2017, s-a realizat cu respectarea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Prin urmare, reținând că soluția primei instanțe este rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a dispozițiilor anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și rejudecând, va anula decizia nr. 20033/29.05.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligând pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/2017.