ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2172/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat în principal, anularea Deciziei nr. 20593/04.07.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în sensul obligării intimatei la plata sumelor astfel cum au fost indicate în cererea de plată nr. x/07.11.2017, precum si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, anularea Deciziei nr. 20593/04.07.2019 si obligarea intimatei Fondul de Garantare a Asiguraților la analizarea pe fond a cererii, respectiv emiterea unei noi Decizii, prin care să admită cererea de plată nr. x/07.11.2017, astfel cum a fost formulată, precum și repunerea în termenul de formulare a cererii de plată în temeiul art. 186 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 134 din 03 martie 2020, a respins capătul de cerere principal, ca inadmisibil și, totodată, a respins acțiunea în rest privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") . După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat sentința, aplicând/interpretând greșit normele de drept material incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 213/2015, art. 23 din Legea nr. 503/2004, art. 2 din Legea nr. 554/2004. Cu privire la excepția inadmisibilității, se arată că în mod eronat, instanța de fond a apreciat că este întemeiată, interpretând și aplicând greșit dispozițiile art. 3 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 care instituie dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor. Scopul reglementării căii de atac a contestației este tocmai acela de a asigura îndreptarea aprecierii subiective a intimatei - pârâte, din etapa administrativă, pe care instanța o poate realiza prin analizarea fondului cauzei. De asemenea, pe fond, instanța a apreciat, în mod eronat, că "cererea de plată a fost depusă (...) cu depășirea termenului de 90 de zile care a început să curgă de la rămânerii definitive a hotărârii". Recurentul precizează că deși a formulat cerere de plată la data de 7 noiembrie 2017, cu toate acestea, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a răspuns la această cerere în termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ (termen aplicabil prin raportare la inexistența reglementării, sub acest aspect, în legea specială), Decizia nr. 20593/2019 fiind emisă la data de 4 iulie 2019, la aproape doi ani de la momentul formulării cererii de plată. Cu alte cuvinte, deși instanța a reținut o eventuală nerespectare a termenului de depunere a cererii de plată, nesocotește faptul că intimatul a încălcat flagrant dispozițiile legale, procedând la soluționarea cererii după doi ani de zile, cu nesocotirea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004. Conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015: "dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment." În opinia recurentului, îi este recunoscut dreptul de a formula acțiune împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților pentru obținerea despăgubirilor, în termen de 5 ani de la data producerii evenimentului rutier, respectiv 24.06.2015, acesta fiind momentul nașterii dreptului său de creanță, motiv pentru care, termenul limită pentru formularea unei astfel de acțiuni este 24.06.2020 și nicidecum termenul menționat în decizia contestată și apreciat de instanța de fond ca fiind de decădere. Pentru egalitate de tratament, cu atât mai mult, în sarcina creditorului de asigurare, și așa aflat într-o poziție de inferioritate, nu poate fi instituit un termen pentru depunerea cererii de plată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a-și recupera prejudiciul suferit. Se mai arată că la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societății B., respectiv 17.03.2017, avea înregistrată pe rolul Tribunalul Dolj, încă din data de 7 iulie 2016, o acțiune având ca obiect pretenții formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A., acțiune care, în prima instanță, a fost admisă, însă, în apel, s-a dispus suspendarea judecării în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. În cauza pendinte, nedepunerea cererii de plată la FGA în termenul de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societății B. este justificată și de existența litigiului înregistrat la Tribunalul Dolj. Recurentul mai precizează că a fost deschis la societatea B. S.A Dosarul de daună nr. x la data de 30.03.2016, astfel cum rezultă chiar din înscrisurile pe care intimata le-a anexat. După cum este lesne de observat, nu există nicio dovadă a înaintării dosarului de daună către Fondul de Garantare a Asiguraților, nici a publicării listei potențialilor creditori de asigurare printre care să se regăsească, astfel cum impun dispozițiile art. 23 din Legea nr. 503/2004. De asemenea, nu există o dovadă a încunoștiințării sale cu privire la preluarea dosarului de către Fond și a demersurilor pe care trebuie să le întreprindă, motiv pentru care nu i se poate reproșa faptul că a depus cererea de plată tardiv, în lipsa neexecutării propriilor obligații de către Fondul de Garantare a Asiguraților. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a depus cererea de plată nr. x la data de 07.11.2017, fiind deschis dosarul de daună nr. x. Prin decizia nr. 20593/04.07.2019 Fondul de Garantare a Asiguraților a dispus respingerea integrală a cererii de plată, ca tardiv formulată. Deschiderea procedurii de faliment împotriva B.. S.A. s-a realizat prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017. Referitor la situația asigurătorului B. S.A., prin Decizia A.S.F. nr. 1498/27.07.2016 s-a decis închiderea procedurii de redresare a B. S.A. și s-a constatat starea de insolvență a acestei societăți de asigurare. Prin încheierea de ședință din data de 16.02.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A.. și desemnarea lichidatorului judiciar Casa de Insolvență Transilvania - Filiala Cluj, cu sediul în Cluj Napoca, iar la data de 17.03.2017 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A., termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), iar conform prevederilor de la teza a II-a din art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "In vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile (...) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.". Înalta Curte constată că în mod legal instanța de fond a stabilit că, în cauză, creanța reclamantului s-a născut anterior rămânerii definitive a încheierii prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului debitoarei S.C. B. S.A. Prin urmare, în cazul său, termenul de 90 de zile a început să curgă la data de 17.03.2017. Prin urmare, în mod corect s-a constatat că cererea de plată a fost depusă la data de 07.11.2017, cu depășirea termenului de 90 de zile care a început să curgă de la rămânerii definitive a hotărârii. Recurentul nu a contestat data transmiterii cererii de plată - 07.11.2017, ci a reluat aceleași susțineri din contestație și a apreciat în continuare faptul că are dreptul de formula acțiune împotriva FGA pentru obținerea despăgubirilor în termen de 5 ani, precum și faptul că acesta nu a putut depune cererea de plată deoarece exista litigiul înregistrat la Tribunalul Dolj. Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme." Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată. Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menționat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment. Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative, deoarece, Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic. În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, situat în Capitolul III al Legii care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, stipulează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment". Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurentul îi atribuie semnificația de posibilitate, și nu de obligație de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, procedura administrativă și una de drept comun, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor și termenelor stabilite, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor. Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, și care nu au fost respectate. Împrejurarea că recurentul-reclamat a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea și procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană. Astfel, din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile. Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări. Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile recurentului- reclamant, în sensul că, în speță, ne aflăm înlăuntrul termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015. Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar: "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.". Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, și vizează reguli de desfășurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripție a dreptului la acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor și, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor. Termenul de 5 ani de la data nașterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseși, și nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor, cum greșit pretind recurenții, și în nici un caz nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil. Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraților. Având în vedere textele de lege sus menționate, Înalta Curte constată că temeinic și legal a fost respinsă cererea de plată, ca tardiv formulată. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.