ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 51/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 17034/24.09.2018, prin care s-a admis în parte cererea de plată, respectiv pentru suma de 35.265,23 Euro, reprezentând 1/2 din suma de 70.530,47 euro și s-a respins cererea de plată pentru suma de 35.265,23 euro. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1035 din 18 martie 2019, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, și, în concluzie, a anulat în parte decizia nr. 17034/24.09.2018, cu consecința obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 29.720,085 euro. Totodată, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva senținței pronunțate de Curtea de Apel București a promovat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile art. 483 C. proc. civ. proc.civ., reiterând aceleași susțineri, ce au fost înlăturate ca nefondate. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul - pârât a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive: -instanța de fond a interpretat greșit legislația aplicabila în speța de fata, soluția instanței fiind contradictorie, neexistand o analiza temeinică a contestației și, în principal a corectitudinii solicitărilor intimatului reclamant. Arată în acest sens că, instanța de fond în mod nelegal a reținut că fiind lipsita de orice fundament juridic susținerea pârâtului, în sensul că poate fi obligat la plata a doar jumătate din suma solicitată de reclamant. Raportat la prevederile art. 13 din Legea nr. 213/2016, F.G.A. este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale. Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător (CAP.l. art. 2.(l) din Legea nr. 213/2015). - în mod nelegal, instanța de fond motivează obligarea recurentului prin raportare la dispozițiile art. 52 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările în România, potrivit cărora: "în cazul în care, pentru același proprietar de vehicul, la data producerii accidentului, existau mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părți egale de către top asigurătorii. Despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând cu ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalți asigurători pentru recuperarea părții de despăgubire, plătită în numele acestora; - ca atare, deși retine în mod corect faptul ca, pârâtul F.G.A. nu are calitatea de garant al asigurătorului în faliment, în speța S.C. B. S.A., concluzionează nelegal, ca, recurentul în temeiul dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 136/1995 suntem obligați la plata integrala a despăgubirii (fără dobânda legala si cheltuielile de judecata) urmând ca după caz, sa ne putem îndrepta împotriva celeilalte societăți de asigurare, respectiv C. S.A. -al doilea aspect pentru care recurentul a înțeles să critice soluția primei instanțe se refera la obligarea directa la plata a F.G.A. către reclamanta a sumei de 29.720,085 Euro în raport de inadmisibilitatea prevederilor art. 18 din Legea 554/2004. Arată că sentința primei instanțe este criticabilă., având în vedere că, prin sentința civila recurata, judecătorul de fond a obligat instituția noastră direct la plata despăgubirilor solicitate, înțelegând sa înlăture susținerile pârâtului în acest sens. - în opinia recurentului, instanța de judecată nu se poate subroga în atribuțiile și competențele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015. F.G.A. este o persoana juridica de drept public (art. 32 din Legea 213/2015) ce vine in sprijinul asiguraților si este parte in schema de garantare a asigurărilor din tara noastră. Scopul instituției pârâte este acela de a sprijini asigurații, în ipoteza declanșării procedurii de faliment a unui asigurător. Față de cele menționate anterior recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului și, în consecință, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca legală și temeinic motivată. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 6 noiembrie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 12 ianuarie 2022, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Astfel, în motivarea recursului, recurentul-pârât nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care nu este motivată și care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de fond sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei și care au condus la soluția contestată. Așa cum s-a menționat la pct. 1.3. al prezentei decizii, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este motivată necorespunzător, conținând considerente contradictorii și/sau străine cauzei, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat. Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. În prezenta cauză, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. civ., republicat, întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu materialul probator administrat în cauză. Prin urmare, nu se poate reține existența unor considerente contradictorii, în condițiile în care instanța și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în măsura în care Fondul de Garantare a Asiguraților își va exercita dreptul de regres împotriva C. S.A., pârâtul va suporta doar jumătate din suma, în această primă fază a recuperării prejudiciului, textul 52 din Legea nr. 136/1995 prevede extrem de limpede că reclamantul se poate adresa oricăruia dintre asigurători, deci, implicit, Fondului, pentru recuperarea sumei. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu alte cuvinte, motivarea soluției s-a făcut în concret, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză și la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei și actul administrativ atacat. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susținând că judecătorul fondului a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile legale incidente în cauză, nelegalitatea acesteia fiind dată pe o parte de o interpretare greșită a legislației aplicabilă și pe de altă parte că nu putea fi obligată direct la plata despăgubirii către subsemnatul. Prin această critică recurentul nu a susținut motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât toate argumentele sale au fost analizate de curtea de apel, din perspectiva dispozițiilor legale incidente. Criticile sunt neîntemeiate, Curtea de apel considerând, în mod corect, că potrivit art. 52 din legea nr. 136/1995 (dispoziții similare regăsidu-se și în art. 9 din legea nr. 132/2017, care a abrogat Legea nr. 136/1995), în această primă fază a recuperării prejudiciului, textul prevede extrem de limpede că reclamantul se poate adresa oricăruia dintre asigurători, deci, implicit, Fondului, pentru recuperarea sumei. Cu caracter preliminar, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, în data de 24.06.2012, reclamantul a fost implicat într-un accident de circulație produs din cupla conducătorului autovehiculului cu nr. de x, care la data evenimentului rutier avea dubla asigurare, respectiv atât la B. cât și la C. S.A.. Întrucât nu au fost achitate despăgubirile datorate în urma producerii accidentului, reclamantul a sesizat Tribunalul Civil din Viena cu acțiune în pretenții, pentru recuperarea prejudiciului, acțiune care a fost admisă, asigurătorul fiind obligat sa achite reclamantului despăgubirile în suma de 59.440,17 euro, dobânda aferenta de 4% începând cu data de 08.04.2014, precum si cheltuielile de judecata in valoare de 3.957,48 euro (filele x). Mai este de precizat că, nici după pronunțarea acestei sentințe, S.C. B. S.A. nu si-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, astfel că reclamantul a învestit Tribunalul Sibiu cu pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere în România a hotărârii Tribunalului din Viena, solicitarea fiind admisă prin încheierea nr. 3/CC/12.01.2017 din dosarul nr. x/2016, având ca obiect exequator, rămasa definitiva la data de 11.04.2017 prin neapelare (fila x). Prin decizia nr. 17034/24.09.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de despăgubire, respectiv pentru jumătate din valoarea totală solicitată (35.265,23 euro, adică 1/2 din 70.530,47 euro), respingând cererea pentru restul sumei, cu motivarea că, la data producerii accidentului, autoturismul care a cauzat accidentul avea o dubă asigurare, respectiv atât la B. cat si la C. S.A.. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Practic, instanța de fond nu a obligat recurentul -pârât să achite despăgubirea în temeiul prevederilor art. 52 din Legea nr. 136/1995, ci a reținut că, în condițiile în care pentru recuperarea prejudiciului, reclamantul s-a adresat asigurătorului B. S.A., iar acesta a intrat în procedura de faliment și având în vedere prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015, care reglementează subrogarea fondului în toate drepturile creditorilor de asigurători, Fondul de garantare urmează să se subroge în dreptul asigurătorului la care reclamantul s-a adresat, și anume B. S.A. și să se îndrepte împotriva D. pentru recuperarea părții de despăgubire plătită de acesta. Legat de acest aspect, prevederile Legii nr. 213/2015 coroborate cu cele ale Legii nr. 136/1995, duc la concluzia că, despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând ca ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalți asigurători pentru recuperarea părții de despăgubire, plătită în numele acestora. Înalta Curte mai reține că, prin încheierea nr. 3/CC din 12 ianuarie 2017, definitivă la 11.04.2017, a fost recunoscută în România sentința civilă pronunțată de Tribunalul din Viena din data de 15.03.2016, prin care debitoarea B. S.A. a fost obligată la plata sumei de 59 440,17 euro plus dobânzi de 4% începând cu 08.04.2014, precum și la plata costurilor procesuale în valoare de 3 957,48 Euro. Aceste sume sunt datorate ca urmare a unui accident de circulație și reprezintă despăgubiri civile pentru prejudiciile cauzate de acesta. Cu privire justificarea acordării sumei de 29.720.085 euro, reprezentând debitul principal, instanța de fond a concluzionat corect, în sensul că ambele creanțe își au izvorul în dispoziții legale (art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 și, respectiv, art. 453 din C. proc. civ.) care reprezintă aplicări în cazuri concrete a principiilor răspunderii civile delictuale (extracontractuale) fiind, astfel "sancțiuni" pentru conduita culpabilă a asigurătorului - întârzierea în îndeplinirea unei obligații legale. Totodată, instanța de fond, în mod corect a înlăturat apărarea pârâtului cu privire la faptul că nu poate fi obligat doar la reanalizarea cererii, precizând, pe de o parte, că reclamantul a mai parcurs o procedură judiciară, finalizată cu obligarea pârâtului la soluționarea cererii iar, pe de altă parte, aspectele care pot face obiectul verificării sunt limitate, dată fiind situația particulară din cauză (existența unei hotărâri prin care s-a tranșat valoarea sumei datorate). Aceasta, în condițiile în care, în cadrul considerentelor deciziei nr. 5901 din 11 noiembrie 2020, Înalta Curte, respingând recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2053 din 30 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2917, a reținut cu autoritate de lucru judecat că, prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, în mod corect prima instanță a constatat că, din data de 31.07.2017, când reclamantul a completat cererea în despăgubire cu documentele solicitate, pârâtul nu a efectuat nicio operațiune administrativă concretă în scopul rezolvării cererii litigioase, limita rezonabilității în soluționarea cererii reclamantei fiind depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului se impune a fi păstrată. De asemenea, s-a precizat că modalitatea în care persoana păgubită a înțeles să-și probeze pretențiile nu poate fi analizată decât prin emiterea unei decizii de soluționare a cererii de plată. Cum în etapa recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului sumei despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ.,din analiza eventualei nesocotire a criteriilor legale cum susține recurentul, Înalta Curte va înlătura ca nefondată susținerea recurentului reținând că, în speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect curtea de apel a avut în vedere criteriile mai sus-arătate. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse în prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.