ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 614/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 03.04.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 9504/10.10.2017 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să analizeze fondul și să admită cererea de plată nr. x/12.12.2016.

Prin sentința civilă nr. 587 din 14.10.2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, ca nefondată și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 587 din 14.10.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a reținut prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, apreciind că cererea de plată a fost depusă la FGA după expirarea termenului legal de depunere.

Consideră hotărârea recurată ca fiind nelegală și netemeinică, întrucât articolele invocate sunt de strictă interpretare, iar instanța nu a indicat temeiul legal al termenului de 90 de zile și nici nu a ținut cont de termenele de prescripție de 3 ani prevăzute de art. 2517 C. civ. și art. 3 coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ.

Susține că hotărârea de deschidere a falimentului B. S.A. a rămas definitivă la data de 28.04.2016; că a depus la FGA o cerere pentru încasarea contravalorii reparației autovehiculului, în baza căreia s-a deschis dosarul de daună nr. x, iar prin decizia 9504/10.10.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cererea de plată a fost respinsă ca fiind tardiv formulată, fără a se intra pe fondul acesteia.

Apreciază că Decizia FGA de respingere a cererii de plată este nelegală, sens în care invocă prevederile art. 13 din Legea nr. 213/2015, în raport cu care susține că termenul în care FGA poate fi acționat în justiție, în vederea plății indemnizației de asigurare, este termenul de 5 ani de la data nașterii dreptului, iar cum dreptul la acțiune s-a născut la data producerii evenimentului rutier, respectiv la data de 19.07.2016, rezultă că termenul de prescripție se împlinește la data de 19.07.2021.

Recurentul-reclamant consideră că FGA era obligat să analizeze cererea de plată pe fond, iar în condițiile în care unitatea service recomandată de FGA i-a emis factura de reparație în data de 31.10.2016, cererea de plată nu putea fi depusă decât după această dată, când s-a definitivat reparația și valoarea reparației era certă și lichidă.

Consideră că nu-i poate fi imputată nicio culpă în privința depunerii cererii de plată cu depășirea datei de 19.10.2016, având în vedere că factura de reparație a fost emisă la data de 31.10.2016, iar reparațiile au fost finalizate în decembrie 2016. Mai arată că termenul de 90 zile nu poate curge decât de la data la care a cunoscut valoarea prejudiciului cauzat; dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015, conform cărora cererea de plată se depune în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, sunt de strictă interpretare.

Susține că împrejurarea că reparația autovehiculului a durat foarte mult și a fost depășit termenul de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, nu este de natură să exonereze FGA de răspundere pentru plata despăgubirii în cuantum de 9.360,61 RON.

Mai arată că prin respingerea cererii de plată, pârâtul a încălcat principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, respectiv legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei și nu în sensul neaplicării acesteia și că, în vederea garantării și protejării creditorilor de asigurări, FGA era obligat la efectuarea plății, conform art. 12 din Legea nr. 213/2015 și art. 15 din Norma FGA, de care instanța de judecată nu a ținut seama.

Critică faptul că pârâtul a emis decizia atacată în data de 10.10.2017 și i-a comunicat-o doar după depunerea a două cereri de către recurent, respectiv la data de 25.02.2019.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

Consideră că prima instanță a respins în mod corect cererea de chemare în judecată, având în vedere că cererea de plată a fost formulată cu depășirea termenului de 90 de zile de la data producerii evenimentului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 9504/10.10.2017 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să analizeze fondul, respectiv să admită cererea de plată nr. x/12.12.2016.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, în condițiile în care prin cererea de recurs nu au fost formulate critici cu privire la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel că, în lipsa unor critici concrete, instanța de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că singura critică formulată de către recurentul - reclamant vizează faptul că prima instanță nu a ținut cont de termenele de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 2519 alin. (1) C. civ. și de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., Înalta Curte urmând a analiza doar acest aspect, restul susținerilor reprezentând o redare fidelă a cererii de chemare în judecată, ce au făcut obiectul analizei instanței de fond.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În speță, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data nașterii dreptului de creanță, respectiv cu producerea evenimentului asigurat ce a determinat nașterea dreptului la despăgubire, în condițiile în care acest eveniment a avut loc ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cum dreptul de creanță s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, recurentul-reclamant avea la dispoziție, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, 90 de zile de la momentul evenimentului ce a dat naștere dreptului la despăgubire.

În aceste condiții, întrucât evenimentul rutier s-a produs la data de 19.07.2016, deci ulterior deschiderii procedurii de faliment a asiguratorului B. S.A., termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de despăgubire s-a împlinit la data de 19.10.2016, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Or, recurentul-reclamant nu a depus cererea de despăgubire din disponibilitățile Fondului de Garantare al Asiguraților cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, ci abia la data de 12.12.2016, aspect sesizat în mod corect de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 9504/10.10.2017 cererea de plată, ca tardivă.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situațiile de excepție apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripție de 3 ani și art. 2519 alin. (1) C. civ. privind termenul de prescripție de 2 ani în materia raporturilor de asigurare sau reasigurare, nu sunt aplicabile în cauza de față, întrucât aceste texte de lege se referă la termenele de prescripție pentru introducerea unor acțiuni în instanță pentru ocrotirea unor drepturi materiale.

Or, în cauză, nu este vorba de nerespectarea dreptului material la acțiune, ci de nerespectarea unui termen procedural, instituit prin lege și a cărui necunoaștere nu poate fi invocată, termen în care persoana păgubită în urma accidentului de circulație putea introduce cererea de despăgubire.

Pe de altă parte, această critică nu poate fi primită și pentru că modalitatea de despăgubire a asiguraților, victime ale accidentelor de circulație, este reglementată printr-o serie de norme cu caracter special, cum ar fi Legea nr. 132/2017, Legea nr. 236/2017, Legea nr. 237/2015, Legea nr. 246/2015, Legea nr. 95/2006, O.U.G. nr. 54/2016 și Legea nr. 213/2015, care se aplică cu prioritate față de normele cu caracter general, cum ar fi C. civ.

În speță, dată fiind situația excepțională reprezentată de falimentul asiguratorului, cererile de despăgubire, inclusiv în ceea ce privește termenul de depunere al acestora, se supun prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Așadar, susținerile recurentului-reclamant referitoare la incidența dispozițiilor C. civ., în condițiile în care procedura de depunere și de soluționare a cererilor de plată este reglementată printr-o normă specială, nu pot fi reținute, întrucât textul de lege la care face referire recurentul-reclamant se aplică doar în măsura în care legea specială nu conține dispoziții care să reglementeze anumite aspecte, or, în speță, legiuitorul a stabilit reguli procedurale distincte și precise, statuând inclusiv asupra termenelor în care cererile de plată pot fi depuse.

În aceste condiții, nu pot fi aplicate prevederile C. civ., astfel cum a susținut recurentul-reclamant, deoarece reglementările cu caracter special, cum este Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, derogă de la orice dispoziții cu caracter general și se aplică cu prioritate în materia pentru care au fost edictate.

De asemenea, Înalta Curte constată că este nefondată și susținerea că instanța de fond nu a indicat temeiul legal al termenului de 90 de zile, instanța redând conținutul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și al art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, ce constituie temeiul legal al respectivului termen, și dezvoltând argumentele juridice cu privire la modalitatea de calcul a acestui termen în paragrafele 4, 5 și 6 ale paginii 5 din hotărârea recurată.

Celelalte aspecte arătate prin cererea de recurs reprezintă o redare fidelă a cererii de chemare în judecată depuse la instanța de fond, aspectele invocate făcând obiectul analizei primei instanțe, prin cererea de recurs nefiind adus niciun argument suplimentar care să se circumscrie motivelor de nelegalitate apte să conducă la casarea hotărârii recurate.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 587 din 14.10.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 587 din 14.10.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 februarie 2022.