ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1748/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.05.2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 23415/08.04.2020 emise de pârât și, în consecință, înlăturarea efectelor juridice ale acestui act și constatarea faptului că dreptul său de creanță întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331 din 2 martie 2018 emisă de Curtea de Apel București nu intră sub incidența termenului administrativ de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. În subsidiar, a solicitat să se constate că procedura de executare demarată în Dosarul de executare nr. 114/2018 la BEJ B. constituie o manifestare a dreptului la acțiune în interiorul termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1129 din 11 noiembrie 2020, Curtea a admis cererea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 23415/08.04.2020 emisă de pârât și a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, respingerea contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 23415/08.04.2020, cu cheltuieli de judecată. După ce a prezentat situația de fapt, a criticat recurentul cele reținute de prima instanță cu privire la data nașterii dreptului de creanță al intimatei-reclamante. Intimata-reclamantă își întemeiază cererea de plată pe titlul său de creanță constând în decizia penală nr. 331/A/02.03.2018, această hotărâre judecătorească rămânând definitivă de la data pronunțării ei, respectiv de la 02.03.2018, data de la care încep să curgă cele 90 de zile stabilite de prevederile exprese și imperative ale Legii nr. 213/2015. Termenul de 90 de zile a fost depășit, intimata depunând cererea de plată la 06.12.2019, fapt pentru care cererea de plată a fost respinsă ca tardivă. Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu fac nicio distincție în ceea ce privește procedura administrativă de plată la care creditorii de asigurări pot recurge în cazul falimentului unui asigurător, indiferent de titlul lor de creanță. În cauză nu este vorba despre un debit al FGA, rezultând din obligație proprie a FGA, pentru că, potrivit Deciziei nr. 26/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, FGA nu poate avea calitate de parte responsabilă civilmente. Deci, este vorba tot despre o creanță de asigurări obținută împotriva asigurătorului de răspundere civilă C., și nu de o creanță oarecare, rezultând dintr-un raport juridic propriu al FGA cu intimata. Intimata-reclamantă este un creditor de asigurare subiect al Legii nr. 213/2015, fiindu-i opozabilă procedura de plată prevăzută de această lege. În privința obligativității urmării procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015, există putere de lucru judecat, respectiv sentința civilă nr. 4346 din 10 iulie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 din Dosarul nr. x/2018, prin care executarea silită pornită în baza deciziei penale nr. 331 din 2 martie 2018 a fost infirmată, actele de executare au fost anulate, iar executorul judecătoresc a dispus încetarea executării silite și restituirea sumei plătite de FGA în condițiile art. 720 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimata-reclamantă, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015 definesc creanțele de asigurări ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015 stabilesc: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior." Înalta Curte constată că intimata-reclamantă are calitatea de persoană păgubită, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea 213/2015, fiind persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Contrar alegațiilor recurentului, Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că FGA nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, nu este aplicabilă, în condițiile în care, în cauza de față, instanța penală a stabilit definitiv faptul că pârâtul este chemat să răspundă în această calitate, prin Decizia nr. 331/A din 2 martie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală. Această situație a fost confirmată, definitiv, și prin Decizia nr. 1559/A din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, care a respins contestația în anulare formulată de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva deciziei penale nr. 331/A din 2 martie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală. În soluționarea contestației în anulare, instanța penală a reținut că titulatura Fondului de Garantare a Asiguraților, de parte responsabilă civilmente, nu este cea corectă, însă a apreciat că, în mod indubitabil, obligația din dispozitiv corespunde cu obligația legală stabilită prin art. 13 din Legea nr. 213/2015 și că în cazul în care s-ar înlătura obligarea fondului la plata acestor sume, acesta nu ar fi exonerat de plata despăgubirilor civile, ci doar ar implica plata acelorași sume pe calea unei proceduri separate, administrative. De altfel, după cum chiar recurentul susține, executarea silită inițiată de intimata-reclamantă pe baza deciziei penale nr. 331 din 2 martie 2018 a fost infirmată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2018, prin sentința nr. 4346 din 10 iulie 2019 reținându-se tocmai faptul că intimata trebuie să urmeze procedura administrativă specială, prevăzută de Legea nr. 213/2015. Astfel, în raport cu circumstanțele cauzei și cu toate demersurile întreprinse de intimata-reclamantă, atât în fața instanțelor penale, cât și a celor civile, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a apreciat că dreptul reclamantei de a solicita despăgubirile s-a născut la momentul la care instanța civilă de executare a stabilit procedura de urmat, neputând fi sancționată intimata-reclamantă, în privința căreia nu se poate reține, nicidecum, faptul că ar fi dat dovadă de pasivitate în ceea ce privește valorificarea dreptului său de creanță. 5.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, reținând că soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.