ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 389/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 06.08.2020, reclamanta A. a solicitat: - anularea deciziei nr. 23420/08.04.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și înlăturarea efectelor juridice izvorâte din acest act; - constatarea faptului că dreptul de creanță al reclamantei întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331/02.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București nu intră sub incidența termenului administrativ de 90 de zile conținut în art. 14 din Legea nr. 213/2015; - în subsidiar, a solicitat să se constate faptul că procedura de executare demarată în dosarul de executare nr. 114/2018 la B.E.J. B. constituie o manifestare a dreptului la acțiune în interiorul termenului arătat la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 301 din 12 martie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 23420/08.04.2020 emisă de pârât, obligând pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată formulată de către reclamantă, dar și la plata a 50 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și resingerea acesteia ca neîntemeiată. În motivarea recursului s-a arătat că sentința primei instanțe este dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, care impun obligația oricărei persoane care dorește să-și satisfacă o creanță de asigurări din fondurile F.G.A. să formuleze o cerere de plată în termen de 90 de zile de la data data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Deschiderea procedurii de faliment împotriva C. S.A. s-a facut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti, secția a VII-a civilă, devenind definitivă la data de 28.04.2016, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menționate, încheindu-se la data de 28.07.2016, sau 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță - în cazul tezei a doua a art. 14 din Legea nr. 213/2015. In ceea ce o privește pe intimată, aceasta și-a întemeiat cererea de plată pe titlul său de creanță constând în decizia penală nr. 331/A/02.03.2018, hotărâre judecătorescă rămasă definitivă de la data pronunțării ei, respectiv de la 02.03.2018, dată de la care încep să curgă cele 90 de zile stabilite de prevederile exprese și imperative ale Legii nr. 213/2015. Astfel se constată că terrnenul de 90 de zile a fost depășit, intimata depunând cererea de plată abia la data de 06.12.2019, fapt pentru care în mod legal cererea de plată a fost respinsă ca tardivă. Contrar acestei evidențe, instanța de fond a reținut, în mod greșit, că pârâtul ar fi pretins că dreptul de creanță s-a născut la data evenimentului rutier din 11.06.2013, instanța neraportându-se la actul administrativ dedus judecății, astfel că la pronunțarea soluției au fost avute în vedere motive străine de actul dedus judecății. Totodată, instanța de fond a calificat termenul de 90 de zile ca fiind un termen de prescripție și nu unul de decădere, instanța făcând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 C. civ. și considerând că procedurile judiciare având ca rezultat decizia penală nr. 331/2018 și procedurile de executare silită determină întreruperea termenului de "prescripție", motivat de faptul că în decizia penală a fost reținută calitatea de parte responsabilă civilmente a F.G.A. Or, sub acest aspect, practica judiciară a Curții de Apel București dar și a Î.C.C.J. este constantă, în sensul că termenul de 90 de zile este un termen de decădere, nesupus suspendării sau întreruperii, iar nu unul de prescripție. Prin urmare, în cauză nu a avut loc nicio întrerupere a prescripției, cum gresit a susținut instanța de fond, întrucât nu exista un termen de prescripție ce poate fi întrerupt, natura terrnenului de 90 de zile fiind una de decădere și nu de prescripție. Mai mult, prin soluția pronunțată instanța a încălcat principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, considerând greșit că recurgerea la procedura executării silite de către intimată este justificată de existența titlului împotriva F.G.A., iar anularea acestei executări silite de către instanța de executare nu poate fi imputată intimatei, obliterând astfel obligația de a cunoaște legea, respectiv Legea nr. 213/2015 care conține termenul imperativ de 90 de zile și procedura administrativă de plată stabilită ca unică modalitate de a obține despăgubiri/indemnizații de la F.G.A. În opinia recurentului, calificarea termenului de 90 de de zile ca fiind un termen de prescripție a condus și la încălcarea dipozițiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., care stabilesc că nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului subiectiv conduce la pierderea dreptului - în cauza de față a dreptului subiectiv de a mai solicita despăgubiri de le F.G.A.,. dar nu și de la asigurător, având în vedere că procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 se desfășoară în paralel cu procedura de faliment împotriva asigurătorului debitor, iar cele două proceduri pot fi urmate concomitent. Mai mult, în mod gresit instanța de fond a considerat că intimatei nu i se aplică dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și cele ale art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, considerând că aceasta are un titlu de creanță direct împotriva F.G.A. și atunci F.G.A. trebuie să acționeze potrivit oricărui debitor, întrucât dispozițiile menționate nu fac nicio distincție în ceea ce privește procedura administrativă de plată la care creditorii de asigurări pot recurge în cazul falimentului unui asigurător indiferent de titlul lor de creanță. În cauză nu este vorba despre un debit al F.G.A. rezultat din obligația proprie a F.G.A., ci tot despre o creanță de asigurări obținută împotriva asigurătorului de răspundere civilă C.. Astfel, în opinia recurentului, dacă titlul de creanță este ceea ce Legea nr. 213/2015 definește ca fiind o creanță de asigurare, dacă nu există niciun raport de asigurare între F.G.A. și intimată, atunci intimata este un creditor de asigurare subiect al Legii nr. 213/2015, iar procedura administrativă de plată prevăzută de această lege îi este opozabilă. Totodată, a mai arătat recurentul că în privința obligativității urmării procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 există în cauză putere de lucru judecat, respectiv sentința civilă nr. 2782/13.05.2019 pronunțată de Judecătoria Sector 1 în dosar nr. x/2018, prin care s-a dispus anularea actelor de executare, încetarea executării silite și restituirea sumei plătite de F.G.A. în condițiile art. 720 C. proc. civ.

Apărările formulate de intimată Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Demersul judiciar inițiat de reclamanta A. a vizat, astfel cum s-a arătat la punctul 1 al prezentei hotărâri, anularea deciziei nr. 23420/08.04.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și înlăturarea efectelor juridice izvorâte din acest act, în sensul constatării faptului că dreptul de creanță al reclamantei întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331/02.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București nu intră sub incidența termenului administrativ de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de autoritatea pârâtă împotriva soluției de anulare a deciziei contestate și de obligare la analiza pe fond a cererii de plată, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Astfel, este nefondată susținerea recurentului conform căreia instanța nu s-a raportat la decizia contestată și a avut în vedere motive străine de actul dedus judecății, din considerentele hotărârii nerezultând faptul că soluția instanței s-ar întemeia pe împrejurarea unei pretinse nașteri a dreptului de creanță la data evenimentului rutier din 11.06.2013. De asemenea, prima instanță a prezentat motivele reținute în fundamentarea soluției pronunțate asupra actului administrativ dedus judecății, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Astfel, recurentul-pârât a invocat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 și, reluând apărările formulate în fața instanței de fond, a susținut că intimata-reclamantă nu a respectat termenul de 90 de zile prevăzut de legea specială pentru formularea cererii de plată, calculat de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 331/A/02.03.2018. Contrar susținerilor recurentului, din cuprinsul considerentelor sentinței recurate nu reiese împrejurarea că instanța de fond ar fi analizat natura juridică a termenului de 90 de zile și ar fi aplicat eronat dispozițiile art. 2528 C. civ., astfel încât argumentele subsumate acestui aspect nu vor fi avute în vedere. Înalta Curte reține că prin decizia penală definitivă nr. 331/A/02.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat, ca parte responsabilă civilmente pentru asigurătorul de răspundere civilă C., în faliment, la plata sumelor de 15.000 RON, cu titlu de daune materiale și de 20.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, către părțile civile D. și A.; de asemenea, a fost obligat la suma de 5000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, către partea civilă E.. Prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definesc creanțele de asigurări ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare." Conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din același act normativ "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior." Înalta Curte constată că intimata-reclamantă are calitatea de persoană păgubită, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea 213/2015, fiind persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Contrar alegațiilor recurentului, Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că F.G.A. nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, nu este aplicabilă, în condițiile în care, în cauza de față, instanța penală a stabilit definitiv faptul că pârâtul este chemat să răspundă în această calitate, prin Decizia nr. 331/A din 2.03.2018 a Curții de Apel București, secția I penală. Această situație a fost confirmată definitiv și prin Decizia nr. 1559/A din 21.11.2018 a Curții de Apel București, secția I penală, care a respins contestația în anulare formulată de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva deciziei penale nr. 331/A din 2.03.2018 a Curții de Apel București, secția I penală. În soluționarea contestației în anulare, instanța penală a admis că titulatura Fondului de Garantare a Asiguraților de parte responsabilă civilmente nu este cea corectă, însă a apreciat că, în mod indubitabil, obligația din dispozitiv corespunde cu obligația legală stabilită prin art. 13 din Legea nr. 213/2015, iar în cazul în care s-ar înlătura obligarea fondului la plata acestor sume, acesta nu ar fi exonerat de plata despăgubirilor civile, ci doar ar implica plata acelorași sume pe calea unei proceduri separate, administrative. De asemenea, după cum chiar recurentul susține, executarea silită inițiată de intimata-reclamantă pe baza deciziei penale nr. 331 din 2.03.2018 a fost infirmată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2018, prin sentința nr. 4346 din 10.07.2019 reținându-se tocmai faptul că intimata trebuie să urmeze procedura administrativă specială, prevăzută de Legea nr. 213/2015. În același timp, Înalta Curte apreciază că prin procedura de executare anterior menționată, demarată în dosarul de executare nr. 114/2018 la B.E.J. B., luând în considerare data la care s-a comunicat efectiv soluția instanței și data la care se putea obține documentul în formă legalizată, reclamanta a realizat o solicitare de plată echivalentă, în termenul indicat de pârât și prevăzut de art. 14 din legea specială. Astfel, în raport cu circumstanțele cauzei și cu toate demersurile întreprinse de intimata-reclamantă, atât în fața instanțelor penale, cât și a celor civile, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a apreciat că dreptul reclamantei de a solicita despăgubirile s-a născut la momentul la care instanța civilă de executare a stabilit procedura de urmat, intimatei-reclamante neputându-i-se imputa pasivitatea în demersul de valorificare a dreptului său de creanță. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.