ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4132/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 29.04.2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților:

- anularea deciziei F.G.A. nr. 23413/08.04.2020;

- constatarea nelegalității acestei decizii și în consecință înlăturarea efectelor juridice izvorâte din acest act;

- constatarea că dreptul de creanță al reclamantului, întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331/02.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București nu intră sub incidența termenului administrativ de 90 de zile conținut în art. 14 din Legea nr. 213/2015;

- în subsidiar să se constate că procedura de executare demarată în dosarul de executare nr. 114/2018 la BEJ B. constituie o manifestare a dreptului la acțiune în interiorul termenului arătat la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 735 din 31 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A fost anulată Decizia FGA nr. 23413/8.04.2020.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune materiale și de 20.000 euro în echivalent RON, la cursul BNR la data efectuării plății cu titlu de daune morale.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea contestației.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, art. 431 din C. proc. civ.

A arătat recurentul că intimatul își întemeiază cererea de plată pe titlul său de creanță constând în decizia penală nr. 331/A/02.03.2018, această hotărâre rămânând definitivă la data pronunțării ei, 02.03.2018, dată de la care încep să curgă cele 90 de zile stabilite de prevederile exprese și imperative ale Legii nr. 213/2015. Astfel, termenul de 90 de zile a fost depășit, fapt pentru care în mod legal cererea de plată a fost respinsă ca tardivă.

A menționat recurentul că dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu fac nicio distincție în ceea ce privește procedura administrativă de plată la care creditorii de asigurări pot recurge în cazul falimentului unui asigurător indiferent de titlul lor de creanță.

În cauză nu este vorba despre un debit al FGA, rezultând din obligația proprie a FGA, este vorba tot despre o creanță de asigurări obținută împotriva asigurătorului de răspundere civilă C..

Astfel, în opinia recurentului, dacă titlul de creanță este ceea ce Legea nr. 213/2015 definește ca fiind o creanță de asigurare, dacă nu există niciun raport de asigurare între FGA și intimat, atunci intimatul este un creditor de asigurare subiect al Legii nr. 213/2018, iar procedura administrativă de plată prevăzută de această lege îi este opozabilă.

Totodată, a arătat recurentul, în privința obligativității urmării procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 există în cauză putere de lucru judecat, respectiv sentința civilă nr. 2782/13.05.2019 pronunțată de Judecătoria Sector 1 în dosar nr. x/2018.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei F.G.A. nr. 23413/08.04.2020, constatarea nelegalității acestei decizii și, în consecință, înlăturarea efectelor juridice izvorâte din acest act, constatarea că dreptul de creanță al reclamantului, întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331/02.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București nu intră sub incidența termenului administrativ de 90 de zile conținut în art. 14 din Legea nr. 213/2015; în subsidiar să se constate că procedura de executare demarată în dosarul de executare nr. 114/2018 la BEJ B. constituie o manifestare a dreptului la acțiune în interiorul termenului arătat la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Soluția primei instanțe de admitere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurentul-pârât a formulat critici subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și pe cele ale art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

A arătat recurentul că intimatul avea obligația de a formula o cerere de plată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Astfel, în speță, cererea de plată din 06.12.2019 a fost respinsă întrucât a fost depusă după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul C. S.A..

Înalta Curte reține că prin decizia penală definitivă nr. 331/A/02.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat, ca parte responsabilă civilmente pentru asigurătorul de răspundere civilă C., în faliment, la plata sumelor de 15.000 RON, cu titlu de daune materiale și de 20.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, către partea civilă A.. La aceleași sume a fost obligat FGA și către partea civilă D.; de asemenea, a fost obligat la suma de 5000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, către partea civilă E..

Recurentul susține că termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, respectiv 02.03.2018, astfel că în mod legal cererea de plată înregistrată la 06.12.2019 a fost respinsă ca tardivă.

Aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât în speță intimatul este titularul unui drept de creanță stabilit deja împotriva Fondului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, calitatea de debitor a Fondului fiind stabilită în mod cert și definitiv.

Cum a remarcat instanța de fond, în această etapă, recurentul-pârât nu mai procedează la "verificarea dosarelor de daună" (conform art. 13 alin. (2), nu mai decide cu privire la acceptarea la plată (conform art. 12 alin. (4) sau "aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți" (conform art. 13 alin. (4) prin comisia specială, în procedura administrativă specială a Legii nr. 213/2015.

Contrar susținerilor recurentului, Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că FGA nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, nu este aplicabilă, în condițiile în care, în cauza de față, instanța penală a stabilit definitiv faptul că pârâtul este chemat să răspundă în această calitate, prin Decizia nr. 331/A din 2 martie 2018 a Curții de Apel București – secția I penală.

Această situație a fost confirmată, definitiv, și prin Decizia nr. 1559/A din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel București – secția I penală, care a respins contestația în anulare formulată de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva deciziei penale nr. 331/A din 2 martie 2018 a Curții de Apel București – secția I penală.

În soluționarea contestației în anulare, instanța penală a admis că titulatura Fondului de Garantare a Asiguraților, de parte responsabilă civilmente, nu este cea corectă, însă a apreciat că, în mod indubitabil, obligația din dispozitiv corespunde cu obligația legală stabilită prin art. 13 din Legea nr. 213/2015 și că în cazul în care s-ar înlătura obligarea fondului la plata acestor sume, acesta nu ar fi exonerat de plata despăgubirilor civile, ci doar ar implica plata acelorași sume pe calea unei proceduri separate, administrative. Or, a reținut instanța penală, nu poate fi pus în sarcina creditorilor mecanismul greoi creat de stat pentru a se ajunge la plata despăgubirilor, astfel încât, după un proces de cinci ani, aceștia să fie obligați să suporte trecerea unei perioade incerte de timp, până la recuperarea prejudiciului.

A mai susținut recurentul că, prin sentința civilă nr. 2782/13.05.2019 pronunțată de Judecătoria Sector 1 în dosar nr. x/2018, executarea silită inițiată în baza titlului de creanță constând în decizia penală nr. 331/2018 ar fi fost infirmată, iar actele de executare anulate, sentința confirmând tocmai procedura administrativă de plată obligatorie pentru toți creditorii de asigurări, precum și intimatul din prezenta cauză.

Înalta Curte observă că prin decizia nr. 649/2022, Tribunalul București – secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2782/13.05.2019, a anulat sentința atacată și, în rejudecare, a respins contestația la executare ca neîntemeiată. În cadrul dosarului de recurs, recurentul-pârât a depus la dosar decizia nr. x/19.12.2019 prin care a fost admis apelul declarat de FGA în contradictoriu cu D., iar nu cu A., reclamantul din prezenta cauză.

Prin urmare, toate argumentele recurentului Fondul de Garantare a Asiguraților sunt neîntemeiate, instanța de fond reținând în mod corect că cererea adresată acestuia este o cerere de plată formulată de un creditor căruia nu îi este opozabil termenul de decădere de 90 de zile, dreptul reclamantului la obținerea despăgubirilor fiind stabilit cu titlu definitiv.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 735 din 31 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 735 din 31 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 22 septembrie 2022.