ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 213, alin. (13) și următoarele Codul de procedură fiscală coroborate cu 40 prevederile art. 8 și următoarele din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a formulat contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. MBS2AIF 2874/19.10.2020 emisă de către Administrația Sectorului 2 a Finanțelor Publice (în continuare, AFP Sector 2), vizând impozit pe salarii și contribuții sociale obligatorii estimate suplimentar, în sumă totală de 50 14.308.300 RON, prin care a solicitat admiterea contestației și anularea în tot a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, precum și a tuturor actelor subsecvente, cu consecința ridicării de urgență a măsurilor asigurătorii dispuse, pentru sumele care urmează a fi prezentate mai jos și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 542 din 13 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice. S-a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. MBS2-AIF 2874/19.10.2020 emisă de pârâta AFPS2. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5050 RON, reprezentând onorariu de avocat redus și taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 2 a Finanțelor Publice criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate: - organele de inspecție fiscală au verificat situația fiscală a S.C. A. S.R.L., în conformitate cu art. 7 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare; - în perioada verificată, S.C. A. S.R.L. a avut personal angajat care a desfășurat activități în principal în domeniul transportului rutier de mărfuri, în statele UE și în afara UE, cărora contribuabilul i-a achitat sume cu titlul de "diurna", sume care nu au fost incluse în baza de calcul a contribuției asigurătorii pentru muncă; - pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018, organele de inspecție fiscală au estimat suplimentar contribuția individuală de asigurări sociale și contribuția pentru asigurări de sănătate reținută de la asigurați, estimând obligații fiscale datorate bugetului de stat consolidat pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018 în sumă totală de 14.309.400 RON; - urmare a controlului efectuat s-a întocmit Procesul-verbal nr. x/08.10.2020. în temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin Decizia nr. MBS-AIF 2874/19.10.2020 Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Juridice II a dispus luarea măsurilor asigurătorii care au avut la bază sumele stabilite prin procesul-verbal nr. x/08.10.2020; - organele de control au apreciat că emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se impune raportat la situația de fapt existentă, respectiv la cele ce au constatat ca urmare a efectuării acestui control, respectiv faptul că: intimata a achitat sume cu titlu de "diurne" sume care-nu au fost incluse în baza de calcul a contribuțiilor individuale de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat; - prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii organele de inspecție fiscală au urmărit protejarea creanței pe care au estimat-o în sarcina intimatei. Pericolul rezultă tocmai din comportamentul fiscal al contestatorului care nu a declarat impozitul pe salarii și pe veniturile asimilate acestora, inclusiv contribuțiile sociale datorate către bugetul consolidat al statului prin cumularea diurnelor încasate de șoferi cu salariul încasat conform statelor de plată. Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, in temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea motivelor formulate in cazurile de casare, excepție respinsă în ședință publică. În subsidiar, s-a invocat excepția lipsei de obiect a recursului, completată prin concluziile orale și cu excepția lipsei de interes in susținerea recursului, in raport de împrejurarea că decizia de impunere care a stat la baza emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a fost anulată de organul fiscal, care a dispus, totodată, refacerea inspecției fiscale. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, prima instanță apreciind, în mod corect, in raport de dispozițiile art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală asupra nemotivării actului atacat.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. MBS2AIF 2874/19.10.2020 emisă de către Administrația Sectorului 2 a Finanțelor Publice s-au dispus în privința reclamantei măsuri asigurătorii, estimându-se impozit pe salarii și contribuții sociale obligatorii datorate bugetului general consolidat în sumă totală de 14.308.300 RON. Prin sentința recurată, curtea de apel a reținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuia motivată în sensul înscrierii indiciilor referitoare la pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, aspect care reprezintă un element distinct de prezentarea stării fiscale de fapt a debitoarei, pronunțând, pentru aceste motive, o soluție în sensul anulării actului atacat. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este nefondat. Având în vedere cuprinsul deciziei, instanța de fond a constatat, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reținând generic existența pericolului ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispozițiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepționale avute în vedere. Potrivit dispozițiilor alin. (2), în cazuri excepționale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Cazurile excepționale sunt indicate de legiuitor, așadar, ca fiind situațiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Simpla menționare a acestor situații, indicate generic, nu constituie, însă, motivarea deciziei de instituie a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, prezentarea situației de fapt care a condus la stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina contribuabilului, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, cuantumul creanțelor fiscale, nu sunt suficiente. Starea de pericol ar putea rezulta din activitatea ce a generat creanțele fiscale, însă în condițiile în care din aceasta rezultă împrejurări relevante în acest sens, care să afecteze recuperarea obligațiilor fiscale datorate de contribuabil și care trebuie evidențiate. Pericolul avut în vedere de legiuitor nu este constituit, așadar, de operațiunile care au format obiectul controlului fiscal și au determinat obligațiile fiscale, de stabilirea acestora, întrucât, în această situație, orice inspecție fiscală în urma căreia au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată ar fi însoțită de aplicarea unei măsuri asiguratorii. Or, nu aceasta este voința legiuitorului. Pericolul de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, trebuie să rezulte din anumite elemente, împrejurări, acțiuni sau inacțiuni în acest sens. Însă recurenta-pârâtă nu a argumentat în niciun fel un asemenea comportament al reclamantei și nu a arătat care sunt acțiunile sau inacțiunile acesteia care ar putea dovedi intenția de a se sustrage de la plata eventualelor obligații stabilite cu titlu definitiv în sarcina sa, ori de a-și micșora patrimoniul în scopul zădărnicirii executării, apreciind doar că măsura se justifică prin vechimea și cuantumul obligațiilor, care depășesc posibilitatea de plată a debitorului. Constată Înalta Curte că actul administrativ contestat nu răspunde cerințelor privind motivarea, nu indică niciun aspect, niciun indiciu rezonabil din care să rezulte concret starea de pericol la care fac referire dispozițiile legale invocate, fiind corect raționamentul primei instanțe privind faptul că nu sunt evidențiate aspectele care fundamentează concluzia existenței pericolului ca reclamanta să se sustragă de la obligația de plată, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul și care a condus la anularea deciziei de instituire a măsurii asiguratorii. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate. Constatând viciul de formă a actului atacat, Înalta Curte constată că nu poate proceda la analiza raportului de drept fiscal care a generat luarea măsurii, implicit, nici a apărărilor formulate de intimata - reclamantă din perspectiva inexistenței titlului de creanță, respectiv, a excepțiilor lipsei de interes sau a lipsei de obiect a recursului în raport de desființarea deciziei de impunere. Totodată, este evident nu poate fi vorba despre o lipsă de obiect sau de interes, în condițiile în care actul desființat de organul de soluționare a contestației este decizia de impunere, iar nu decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, verificarea legalității emiterii acesteia realizându-se în raport de dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.