ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4086/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 22 septembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative - AMPODCA (în prezent Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației), a solicitat:

- anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. SCSN PODCA 2/RPVC703.02.2016, încheiat la data de 03.02.2016 privind Contractul de finanțare nr. x din 21.12.2011 aferent proiectului cu titlul "Creșterea capacității administrației publice de a gestiona procesele de recrutare, selecție și evaluare ale funcționarilor publici în contextul creșterii gradului de responsabilizare a administrației publice privind gestionarea funcției publice", cod SMIS 35032, beneficiar Agenția Națională a Funcționarilor Publici, emis de către Direcția Constatare și Stabilire Nereguli, Serviciul Constatare și Stabilire Nereguli - PODCA - din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice;

- anularea Deciziei nr. 39/18.03.2016 privind soluționarea contestației formulate de Agenția Națională a Funcționarilor Publici;

- restituirea către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în calitate de beneficiară a Contractului de finanțare nr. x din 21.12.2011, a sumei de 9.282 RON, reprezentând creanța bugetară rezultată din neregulile constatate prin Procesul-verbal nr. SCSC PODCA 2/RPVC/03.02.2016.

2.1. În primul ciclu procesual, prin sentința nr. 299 din 3 februarie 2017, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative - AMPODCA, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Agenția Națională a Funcționarilor Publici, iar prin decizia nr. 6007 din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul antereferit, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 februarie 2020, sub dosar nr. x/2020.

2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 327 din 29 mai 2020, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative - AMPODCA, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională a Funcționarilor Publici, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

După o scurtă prezentare a contextului factual al cauzei, a ceea ce a hotărât instanța de fond prin sentința recurată, citând în acest sens din considerentele sentinței, recurenta-reclamantă arată că, deși instanța de fond a reținut susținerea sa referitoare la aplicabilitatea în cauză a pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului ministrului turismului nr. 69/1993 ("Unitățile de cazare vor asigura ziua hotelieră de 24 de ore, începând și terminând, de regulă, cu ora 12:00"), respectiv că prevederea legală menționată nu a fost abrogată ca urmare a emiterii Ordinului ministrului turismului nr. 1/1964 ce a intrat în vigoare la data de 16.02.1994, în mod cu totul arbitrar, nefundamentat pe o prevedere legală, a apreciat că "serviciul specific" de cazare turistică "are ca unitate de măsură ziua calendaristică", contrar prevederilor pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului ministrului turismului nr. 69/1993.

Pentru ca instanța de fond să fi putut interpreta astfel, ar fi trebuit ca aceste dispoziții să reglementeze în concret că unitățile de cazare asigură ziua hotelieră de 24 de ore, începând și terminând cu ora 00:00, nu cu ora 12:00.

Deși instanța de fond a avut în vedere existența unor "standarde fixate de legislația în materie de turism", nu a precizat care sunt textele legale la care se raportează, întrucât acestea nu există.

Nici cu privire la faptul că "reclamanta nu a probat realizarea unor înțelesuri diferite relativ la momentul cazării", instanța de fond nu a făcut trimitere la prevederi legale din care să rezulte obligativitatea A.N.F.P. de a realiza "înțelegeri" cu participanții sau/și cu operatorul de turism sau/și cu unitatea hotelieră, întrucât nici acestea nu există.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, interpretarea instanței de fond, potrivit căreia "cazările efectuate după epuizarea nopții de ședere nu se pot raporta la ziua anterioară, ci doar la data efectivă a sosirii în unitatea de cazare începând cu ora 12:00 a acelei zile", se contrazice cu prevederile pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului ministrului turismului nr. 69/1993, care nu prevede obligativitatea prezentării participantului la unitatea hotelieră în intervalul orar cuprins între orele 12:00 și 00,00 din prima zi, ci face referire la un interval orar cuprins pe perioada a două zile calendaristice, ambele putând fi indicate în raportarea cazării.

Susține, de asemenea, că și reținerile instanței de fond, potrivit cărora "cazarea turistică" este "serviciul specific prin care este pus la dispoziția turistului un spațiu amenajat corespunzător în scopul înnoptării pentru una sau mai multe zile", sunt contrazise de prevederile legale în materie de turism, potrivit cărora, cazarea la o structură de primire turistică reprezintă un cumul de servicii oferite turistului, iar nu unul singur. Face trimitere în acest sens la H.G. nr. 1267/2010 (în forma în vigoare la data încheierii contractului de finanțare), din ale cărei dispoziții rezultă că persoana cazată la o structură de primire turistică poate beneficia de prestarea mai multor servicii din partea acesteia, în funcție de clasificarea structurii, punerea la dispoziție a spațiului de cazare nereprezentând un serviciu exclusiv.

Consideră că nu are relevanță pentru soluționarea speței dacă participantul a beneficiat sau nu de timpul de odihnă, atât timp cât a beneficiat de celelalte servicii aferente cazării turistice pe perioada de referință indicată la pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului ministrului turismului nr. 69/1993.

În fine, citând din considerentele instanței de fond, respectiv:

"Chiar reclamanta recunoaște că prin contractele încheiate cu operatorul de turism se obligă să informeze cu privire la orice modificări survenite cu cel mult 5 zile înainte de debutul fiecărui sejur, or lipsa de coordonare și comunicare cu participanții relativ la momentul sosirii efective în hotel nu poate să fie imputată nici unității hoteliere, nici pârâtului, reclamanta fiind cea ținută să asigure respectarea întocmai a cerințelor impuse pentru finanțarea proiectului sub acest aspect", recurenta-reclamantă menționează, că, în cele 5 zile "înainte de debutul fiecărui sejur", puteau să apară situații neprevăzute care să conducă la diminuarea timpului de 24 de ore prevăzut de pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului ministrului turismului nr. 69/1993 în care se puteau prezenta participanții la unitatea hotelieră, fără ca aceste situații să poată fi rezolvate prin "coordonare și comunicare" cu aceștia, întrucât oricum, acest fapt nu ar fi putut conduce la modificarea clauzelor contractuale (la diminuarea numărului de zile de cazare).

Concluzionând, apreciază că se impune modificarea în tot a hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Intimatul-pârât Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (fost Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative - AMPODCA) a formulat întâmpinare la dosarul instanței de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă vizând împrejurarea că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă Agenția Națională a Funcționarilor Publici a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 39/18.03.2013 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative - AMPODCA, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. SCSN PODCA 2/RPVC/03.02.2016 și restituirea către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în calitate de beneficiară a Contractului de finanțare nr. x din 21.12.2011, a sumei de 9.282 RON, reprezentând creanța bugetară rezultată din neregulile constatate prin Procesul-verbal nr. SCSN PODCA 2/RPVC/03.02.2016.

Instanța de fond a respins cererea reclamantei, confirmând excluderea de la rambursare a unor cheltuieli cu cazarea, reținând, în esență, că respectivele cheltuieli efectuate de reclamantă sunt neeligibile, ele încălcând dispozițiile art. 7 alin. (1) din Ordinul comun al ministrului Administrației și Internelor nr. 712/29.01.2009 și al ministrului Finanțelor Publice nr. 634/03.04.2009 și H.G. nr. 1860/2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității în interesul serviciului, cu modificările și completările ulterioare - acte normative aplicabile în timp față de data raportului juridic supus examinării în speță.

Sistematizând criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, în esență, recursul vizează soluția primei instanțe de menținere a actelor administrative fiscale contestate, în ceea ce privește stabilirea de către Autoritatea de Management pentru PODCA a caracterului neeligibil pentru o categorie de cheltuieli, reținute ca atare și de către judecătorul fondului, respectiv cele aferente unor servicii de cazare pentru care nu există documente justificative.

În susținerea recursului declarat împotriva soluției instanței de fond, reclamanta a indicat, drept motive de casare, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, în sensul indicat de recurenta-reclamantă. În realitate, nemulțumirea părții, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță a aplicat greșit prevederile pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului ministrului turismului nr. 69/1993, din perspectiva noțiunii de zi hotelieră, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Trecând la analiza acestui caz de casare, se observă că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind, așadar, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea față de soluția instanței, fără însă a aduce critici pertinente asupra argumentelor reținute de judecătorul fondului și, în final, asupra soluției asupra căreia s-a oprit curtea de apel, fiind practic reiterate susținerile dezvoltate atât în cuprinsul contestației împotriva titlului de creanță, cât și în motivarea acțiunii introductive.

Astfel, principala critică formulată de recurenta-reclamantă vizează încălcarea dispozițiilor pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului ministrului turismului nr. 69/1993, dispoziții potrivit cărora:

"Unitățile de cazare vor asigura ziua hotelieră de 24 de ore, începând și terminând, de regulă, cu ora 12:00".

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a apreciat că "serviciul specific" de cazare turistică "are ca unitate de măsură ziua calendaristică", contrar dispozițiilor legale antereferite.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte reține că utilizarea sintagmei "unitate de măsură ziua calendaristică" nu contravine în niciun mod prevederilor pct. 6 din Anexa 1 la Ordinul ministrului turismului nr. 69/1993.

Textul invocat de către recurentă nu susține punctul său de vedere, întrucât pct. 6 din Anexa 1 la Ordinul ministrului turismului nr. 69/1993 nu stabilește cu titlu imperativ care este momentul începerii/terminării zilei hoteliere de 24 de ore, ci menționează doar că acesta este "de regulă, ora 12:00".

Din această perspectivă, în mod corect a reținut prima instanță că regula de la pct. 6 este în sensul cazării începute cu ora 12:00 a zilei în care se va valorifica noaptea de ședere.

Cât privește susținerea recurentei că pct. 6 din Anexa 1 la Ordinul ministrului turismului nr. 69/1993 nu prevede obligativitatea prezentării participantului la unitatea hotelieră în intervalul orar cuprins între orele 12:00 și 00.00 din prima zi, ci face referire la un interval orar ce cuprinde două zile calendaristice, ambele putând fi indicate în raportarea cazării, Înalta Curte constată că această susținere nu poate fi primită, de vreme ce textul nu se referă la o astfel de ipoteză, ci reprezintă doar interpretarea pe care recurenta încearcă să o dea textului în discuție.

Totodată, interpretarea instanței de fond, potrivit căreia cazările efectuate după epuizarea nopții de ședere nu se pot raporta la ziua anterioară, ci doar la data efectivă a sosirii la unitatea de cazare începând cu ora 12:00 a acelei zile, nu este de natură a contrazice prevederile pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului ministrului turismului nr. 69/1993, contrar celor susținute de recurentă, ci, dimpotrivă, reprezintă o corectă interpretare și aplicare a acestui text de către judecătorul fondului.

Astfel, se reține în calea controlului judiciar că este evident că orice cazare efectuată în ziua următoare celei stabilite inițial, fără a informa în prealabil operatorul de turism în acest sens, nu mai poate fi valorificată cu titlu de cheltuială aferentă zilei de cazare stabilite inițial, ci reprezintă o majorare nejustificată a numărului de nopți de cazare, astfel fiind și constatările autorității de managent din cadrul POSDRU.

Prin urmare, niciunul dintre argumentele menționate de recurenta-reclamantă pentru justificarea caracterului eligibil al cheltuielilor solicitate la rambursare, aferente unor servicii de cazare pentru care nu există documente justificative, nu este întemeiat, criticile aduse sentinței recurate nefiind de natură a determina reținerea unei alte situații decât cea avută în vedere de judecătorul fondului, la pronunțarea hotărârii ce formează obiectul recursului de față.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională a Funcționarilor Publici împotriva sentinței civile nr. 327 din 29 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2022.