ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3996/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în data de 08.07.2022 sub nr. x/2022 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea cererii de despăgubire înregistrată sub nr. x/20.05.2022 recepționată de aceasta instituție la 01.04.2022 în baza confirmării de primire; cu cheltuieli de judecată conform art. 451 C. proc. civ.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 451 din data de 06.10.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii a unei decizii prin care să soluționeze cererea reclamantului de despăgubire, cerere înregistrată la pârât sub nr. x/20.05.2022. A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamantul A. a cheltuielilor de judecată, în sumă de 62,30 de RON.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 451 din data de 06.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Conform acestui text de lege: "Pe măsura înregistrării și analizării cererilor de plată ale petenților, împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului, precum și lista cererilor de plată care urmează să fie respinse parțial sau total; listele se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare sau respingere la plată a sumelor solicitate, iar după aprobarea acestor liste de către comisia specială se efectuează plățile creanțelor de asigurări către creditorii de asigurări." Astfel, dispoziția instanței, de obligare a recurentului-pârât la emiterea unei decizii prin care să se soluționeze cererea intimatului-reclamant, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitive a hotărârii, încalcă dispozițiile textului anterior menționat, deoarece nu ține cont de ordinea de prioritate stabilită de lege. Textul de lege stabilește că lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite se întocmește pe măsura înregistrării și analizării cererilor de plată. Soluționarea cererilor de plată trebuie să se realizeze cu respectarea ordinii stabilite de lege, a principiului nediscriminării și a principiului egalității de tratament, iar instanța nu are un temei legal de a obliga pârâta să soluționeze, cu prioritate, cererea reclamantului. Soluția instanței de fond reprezintă, în principiu, o imixtiune a instanței în ordinea de soluționare a cererilor fixată de legea specială, care conduce la încălcarea dreptului altor titulari de cereri, înregistrate anterior celei formulate de reclamant, de a obține soluționarea acestora cu prioritate față de a reclamantului, conform criteriului datei înregistrării. În altă ordine de idei, sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală, existând contradicții clare între considerentele și dispozitivul acesteia, împrejurare care se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Concret, dispoziția instanței, conținută în dispozitivul hotărârii atacate, constând în obligarea recurentei-pârâte la emiterea unei decizii în soluționarea cererii, constituie o aplicație a textului art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015: "în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată (...)", în ciuda faptului că reclamantul nu a solicitat emiterea unei decizii (de respingere) în soluționarea plângerii, ci a solicitat obligarea recurentului-pârât la soluționarea cererii de plată a despăgubirilor, iar considerentele instanței de la fila x a sentinței nu analizează și nu susțin, în niciun mod, soluția pronunțată, prin care recurenta e obligată, practic, să respingă cererea intimatului-reclamant, ci analizează și susțin obligația recurentului-pârât de a soluționa cererea de plată. Ca atare, hotărârea instanței cuprinde motive contradictorii, în raport cu soluția pronunțată. Totodată, obligarea recurentului-pârât la soluționarea într-un mod anume a cererii de plată, prin emiterea unei decizii, deci prin respingerea totală sau parțială a pretențiilor formulate de reclamantă prin cererea de plată, nu poate fi dispusă de instanța de judecată, ci doar de Fondul de Garantare a Asiguraților, urmare analizei efectuate de Comisia prevăzută de textul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, aspect care conduce la concluzia că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea depusă, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea cererii de despăgubire înregistrată sub nr. x/20.05.2022 recepționată de aceasta instituție la 01.04.2022 în baza confirmării de primire, precum și plata cheltuielilor de judecată. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a obligat pârâtul la emiterea, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii a unei decizii prin care să soluționeze cererea reclamantului de despăgubire, cerere înregistrată la pârât sub nr. x/20.05.2022. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Sub acest aspect se arată că, obligarea recurentului-pârât la emiterea unei decizii prin care să se soluționeze cererea intimatului-reclamant, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitive a hotărârii, încalcă dispozițiile textului anterior menționat, deoarece nu ține cont de ordinea de prioritate stabilită de lege. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Conform dispozițiilor art. 13 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/2015: (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12^3; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte constată că, dispozițiile legale sus-citate reglementează atribuțiile comisiei speciale constituită în cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților, respectiv competența de aprobare/respingere a sumelor pretinse de petenți sau posibilitatea suspendării soluționării cererii de plată. Potrivit art. 15 alin. (1) din același act normativ: "(1) Pe măsura înregistrării și analizării cererilor de plată ale petenților, împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului, precum și lista cererilor de plată care urmează să fie respinse parțial sau total; listele se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare sau respingere la plată a sumelor solicitate, iar după aprobarea acestor liste de către comisia specială se efectuează plățile creanțelor de asigurări către creditorii de asigurări." Din curpinsul acestor dispoziții rezultă procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, respectiv întocmirea listei creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului, precum și lista cererilor de plată care urmează să fie respinse parțial sau total. Or, obligarea recurentului-pârât la emiterea unei decizii prin care să se soluționeze cererea intimatului-reclamant, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitive a hotărârii, nu încalcă dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că, în mod corect a reținut prima instanță că, Legea nr. 213/2015 reglementează procedura de urmat pentru creditorii de asigurări în vederea obținerii despăgubirilor de la pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților, însă nu prevede un termen imperativ de soluționare a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări, context în care devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care arată că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri semnifică faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. În speță, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, aspect ce ar rezulta din împrejurarea că, dispoziția instanței, conținută în dispozitivul hotărârii atacate, constând în obligarea recurentului-pârât la emiterea unei decizii în soluționarea cererii, constituie o aplicație a textului art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015: "în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată (...)", în ciuda faptului că reclamantul nu a solicitat emiterea unei decizii (de respingere) în soluționarea plângerii, ci a solicitat obligarea recurentului-pârât la soluționarea cererii de plată a despăgubirilor, iar considerentele instanței de la fila x a sentinței nu analizează și nu susțin, în niciun mod, soluția pronunțată, prin care recurenta e obligată, practic, să respingă cererea intimatului-reclamant, ci analizează și susțin obligația recurentului-pârât de a soluționa cererea de plată. Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată. Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, iar împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la dispoziții contradictorii Faptul că recurentul-pârât apreciază că doar în cazul în care cererea de plată este respinsă de către comisia specială se poate emite o decizie nu poate constitui motiv de casare a hotărârii primei instanțe atât timp cât, prin hotărârea dată, instanța de fond a dispus emiterea unei decizii în soluționarea cererii de plată fără a arăta în mod concret modalitatea în care trebuie emisă această decizie. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurentul-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate. Ultimul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cerere când "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești". Prin această sintagmă se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separației puterilor în stat. Instanța săvârșește un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale. În cauza dedusă judecății, recurentul-pârât susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece, respingerea totală sau parțială a pretențiilor formulate de intimatul-reclamant prin cererea de plată, nu poate fi dispusă de instanța de judecată, ci doar de Fondul de Garantare a Asiguraților, urmare analizei efectuate de Comisia prevăzută de textul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că într-adevăr, prima instanță a dispus obligarea recurentului-pârât la soluționarea cererii de plată, având în vedere că de la depunerea cererii înregistrată la pârât sub nr. x/20.05.2022 și până la pronunțarea instanței au trecut 7 luni de zile fără a se emite un răspuns, însă nu a dispus în mod concret modalitatea de soluționare a cererii, context în care motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat. Așa fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.