ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3872/2022

Ședința publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare de judecată

Prin contestația înregistrată la data de 12.12.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, formulată împotriva Deciziei nr. 21646/18.11.2019, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea deciziei și obligarea pârâtului la a analiza în continuare cererea, respectiv sa fie obligat paratul la admiterea cererii de plata pentru suma de 75.000 Euro.

În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esență, că prin sentința penală nr. 1684/2016 Judecătoria Bistrița a hotărât următoarele:

"Obligă partea responsabilă civilmente - asigurătorul B.. (...) pentru inculpatul C. (...) astfel:

la plata sumei de 150.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând daune morale către partea civilă D. la plata sumei de 150.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând daune morale către partea civilă A. (...);

(...)

la plata sumei de 7060 RON reprezentând daune materiale către partea civilă D. (...)".

Prin decizia penală nr. 626/A/2017, Curtea de Apel Cluj a hotărât că "reduce daunele morale acordate părților civile D. și A. de la câte 150.000 euro la 50.000 euro pentru partea civilă D. și 75.000 euro pentru partea civilă A. și menține restul despăgubirilor acordate de instanța de fond".

O cerere având același obiect, părți și cauză a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16.12.2019, sub nr. x/2019, iar prin încheierea din 20.05.2020 s-a admis excepția litispendenței și a fost înaintat dosarul în vederea atașării la dosarul înregistrat inițial (x/2019).

Hotărârea ce face obiectul recursului

Prin sentința civilă nr. 465 din 22 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 465 din 22 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., și, încadrând criticile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării, să se dispună anularea Deciziei nr. 21646/18.11.2019 și obligarea pârâtului la reanalizarea cererii sale, în sensul admiterii cererii de plată a sumei de 75.000 Euro la care este îndreptățită potrivit sentinței penale nr. 1684/2016 a Judecătoriei Bistrița, rămasă definitivă la data de 19.04.2017 prin decizia penală nr. 626/A/2017 a Curții de Apel Cluj.

În cadrul criticilor de nelegalitate recurenta a susținut în esență că era în plin proces penal la momentul în care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului iar ipoteza numărul doi apreciază ca nu este aplicabilă în speță, atâta vreme cât instanța de judecată a acordat despăgubiri pentru un eveniment anterior și nu ulterior.

In opinia sa, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în cauză nefiind vorba de un termen de decădere, apreciind că ar trebui aplicat dreptul comun în materie, respectiv prescripția extinctivă.

Recurenta menționează că era în plin proces penal la momentul în care a rămas definitiva hotărârea de deschidere a procedurii falimentului iar ipoteza numărul doi apreciază ca nu este la rândul ei aplicabila în speță, atâta vreme cât instanța de judecată a acordat despăgubiri pentru un eveniment anterior și nu ulterior.

In opinia sa există o lacună în acest sens care trebuie interpretată în favoarea sa, cu atât mai mult cu cât legea prevede că dreptul de creanță se prescrie în termen de 5 ani.

Dispozițiile normei nr. 16/2015 ale FGA și respectiv ale art. 14 din L 213/2015 au fos interpretate în mod eronat valorizându-se aceste prevederi legale în sensul decăderii sale din drepturi.

Apreciază ca este inadmisibil ca într-un stat de drept dreptul de a pune în executare o sentință să fie realmente îndepărtat pe calea unui act normativ cu o forța juridica inferioară C. proc. civ. și prin stipularea unui termen interpretat ca fiind de decădere.

Consideră că se realizează o veritabilă disriminare între persoanele care pun în executare sentințele potrivit dreptului comun și cu un termen de prescripție general și persoanele care, conform interpretării, ar avea doar un termen de decădere mult mai scurt. O atare prevedere legală, dacă este înțeleasă așa, nu poate fi decât neconstitutională.

Că, într-adevăr, mai există și procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014 este real însă, independent de aceasta procedură, interpretarea data de instanța fondului termenului de decădere, aprecisză că este nelegală și, de asemenea, nu are suport.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării, să se dispună anularea Deciziei nr. 21646/18.11.2019 și obligarea pârâtei la a analiza în continuare cererea sa, respectiv, obligarea acesteia la admiterea cererii de plata în cuantum de 75.000 Euro, sumă la care este îndreptățită raportat la accidentul de circulație în urma căruia a decedat soțul său, potrivit sentinței penale nr. 1684/2016 a Judecătoriei Bistrița rămasă definitivă la data de 19.04.2017 prin decizia penală nr. 626/A72017 a Curții de Apel Cluj.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanta A. intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a depus întâmpinare, ci doar Note de ședință în cadrul cărora a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 16.12.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 13.09.2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luat act de concluziile formulate de reprezentantul intimatului pe fondul recursului, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare asupra recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de probele administrate, de normele legale incidente și de apărările intimatului, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin acțiunea în contencios administrativ, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 21646 din 18.11.2019, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care s-a respins, ca tardivă, cererea de plată nr. x, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 09.08.2019, prin care aceasta a solicitat plata sumei de 75.000 euro reprezentând daune morale, din disponibilitățile F.G.A., daune stabilite de Judecătoria Bistrița prin sentința penală nr. 1684/29.12.2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 626/A pronunțată la data de 19.04.2017 de către Curtea de Apel Cluj.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantei, ca nefondată, iar o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În speță, chestiunea ce trebuie dezlegată vizează respectarea/nerespectarea unui termen de natură administrativă, reglementat de o lege specială, stabilit în cadrul unei proceduri administrative și nu contencioase, respectiv natura termenului prevăzut de art. 14 din

Înalta Curte nu poate reține criticile recurentei, prin care a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului de creanță și natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 215/2015. Principalul considerent al reclamantei îl reprezintă inaplicabilitatea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care textul art. 14 este lăsat la latitudinea persoanei care pretinde un drept de creanță (" poate).

A susținut faptul că ar fi aplicabile termenele de 3 ani și respectiv 5 ani reglementate de materia prescripției extinctive și nu de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, susținând astfel că a formulat cererea către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în termen legal,

Cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că în literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancțiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanță. Prin urmare, aceasta sancționează neglijența de care a dat dovadă partea care nu și-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil.

Potrivit dispozițiilor art. 185 din C. proc. civ., "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Prin derogare de la aplicarea sancțiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Înalta Curte constată că între intimatul - pârât FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, reține instanța de control judiciar că, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 213/2015:

"Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar art. 13 alin. (3) prevede că. "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale."

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi" iar alin. (2) prevede că:

"Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . ."

Astfel, se constată că legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este, așadar, un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor în vederea exercitării unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Astfel, instanța de control judiciar are în vedere dispozițiile art. 2.548 din C. civ. din 2009, conform cărora:"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situațiile de excepție apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripție de 3 ani nu este aplicabil în cauza de față, întrucât aceste texte de lege se referă la termenele de prescripție pentru introducerea unor acțiuni în instanță pentru ocrotirea unor drepturi materiale.

Or, în cauză, nu este vorba de nerespectarea dreptului material la acțiune, ci de nerespectarea unui termen procedural, instituit prin lege și a cărui necunoaștere nu poate fi invocată, termen în care persoana păgubită în urma accidentului de circulație putea introduce cererea de despăgubire.

Pe de altă parte, acest termen nu poate fi reținut și pentru că modalitatea de despăgubire a asiguraților, victime ale accidentelor de circulație, este reglementată printr-o serie de norme cu caracter special, cum ar fi Legea nr. 132/2017, Legea nr. 236/2017, Legea nr. 237/2015, Legea nr. 246/2015, Legea nr. 95/2006, O.U.G. nr. 54/2016 și Legea nr. 213/2015, care se aplică cu prioritate față de normele cu caracter general, cum ar fi C. civ.

În speță, dată fiind situația excepțională reprezentată de falimentul asiguratorului, cererile de despăgubire, inclusiv în ceea ce privește termenul de depunere al acestora, se supun prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Prin urmare, susținerile recurentului-reclamant referitoare la incidența dispozițiilor C. civ., în condițiile în care procedura de depunere și de soluționare a cererilor de plată este reglementată printr-o normă specială, nu pot fi reținute, întrucât textul de lege la care face referire recurenta-reclamantă se aplică doar în măsura în care legea specială nu conține dispoziții care să reglementeze anumite aspecte, or, în speță, legiuitorul a stabilit reguli procedurale distincte și precise, statuând inclusiv asupra termenelor în care cererile de plată pot fi depuse.

În aceste condiții, nu pot fi aplicate prevederile C. civ., astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, deoarece reglementările cu caracter special, cum este Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, derogă de la orice dispoziții cu caracter general și se aplică cu prioritate în materia pentru care au fost edictate.

Așadar, deși textul de lege nu dispune expres, acest termen de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, fiind un termen procedural, înăuntrul căruia se depune cererea de plată care declanșează procedura administrativă necontencioasă și prealabilă valorificării drepturilor pretinse de persoana îndreptățită. Nerespectarea acestui termen are atât ca efect, cât și ca sancțiune, pierderea dreptului ca urmare a neexercitării sale în termenul legal.

De altfel, natura acestui termen, de decădere, este constant reținută în jurisprudența Înaltei Curți (a se vedea cu titlu de exemplu deciziile nr. 2685/2021, nr. 5825/2021, nr. 1895/2021, nr. 5291/2021) și, totodată, a fost confirmată de legiuitor prin modificarea adusă art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform Legii nr. 102/2021, în sensul menționării exprese a sancțiunii decăderii de drept pentru nerespectarea termenului de 90 de zile. Este de subliniat că această modificare legislativă nu introduce un element de noutate, ci reprezintă doar o confirmare a jurisprudenței și doctrinei în domeniu.

Mai reține instanța de control judiciar, din analiza dispozițiilor anterior enunțate, că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Prin sentința civilă nr. 966/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015 s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asiguratorului B. S.A., această hotărâre rămânând definitivă prin decizia Curții de Apel București din data de 27.04.2016.

Înalta Curte constată că, o condiție esențială pentru formularea cererii de plată este idenficarea asiguratorului în raport de care se poate solicita plata iar această identificare a asiguratorului este strict legată de identificarea persoanei vinovate de producerea evenimentului cauzator de prejudicii, potrivit Legii nr. 136/1995, iar, în cazul de față, reclamanta nu avea deschis un drept de a formula cererea de plată către FGA anterior stabilirii vinovăției conducătorului auto asigurat de S.C. B. S.A., dat fiind că pârâtul FGA putea fi sesizat cu cerere în temeiul Legii nr. 213/2015 doar în ipoteza deschiderii procedurii falimentului asiguratorului RCA, în caz contrar cererea de plată urmând a fi adresată direct asiguratorului.

Deși reclamanta a luat la cunoștință despre producerea prejudiciului la data producerii accidentului - 09.02.2012 - întinderea sa a fost stabilită în mod definitiv prin decizia penală nr. 626/A/2017 pronunțată la data de 19 aprilie 2017 la Curtea de Apel Cluj, prin care s-a modificat sentința penală nr. 1684/2016 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2016 și, fiind vorba despre o creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, termenul de depunere a cererii de plată la FGA, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2915 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a împlinit în a 90-a zi de la data nașterii dreptului de creanță, respectiv de la data pronunțării deciziei penale nr. 626/A/2017 din data de 19 aprilie 2017, ce are caracter defintitiv.

Așadar, identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului și, implicit, a societății de asigurare ținută la plata despăgubirilor, s-a produs la data pronunțării deciziei penale nr. 626/A/2017, respectiv la data de 19 aprilie 2017, acesta fiind, prin urmare, momentul de la care a început să curgă pentru recurenta-reclamantă termenul legal de decădere de 90 de zile pentru introducerea cererii de plată.

Or, raportat la această dată, 19.04.2017, astfel cum și prima instanță a reținut în mod judicios, prin cererea formulată de reclamantă la data de 08.08.2019 termenul legal de 90 de zile a fost cu mult depășit.

Așa fiind, constată intanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu au fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu poate fi reținută, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 21646/18.11.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În atare situație, criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a analizat natura termenului prevăzut de dispozițiile anterior menționate, sunt nefondate, neputându-se reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 465 din 22 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.