ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3656/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data 21 decembrie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 225/15.10.2019, prin care s-a hotărât aprobarea Raportului Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorității judecătorești, în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție, vizând magistrați sau în legătură cu acestea" și a Raportului Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorității judecătorești în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție, vizând magistrați sau în legătură cu acestea", în partea care analizează legalitatea și temeinicia efectuării actelor de urmărire penală de către Direcția Națională Anticorupție în cauzele cu magistrați (Capitolul III și Capitolul V pct. V.1.2 din raport).

Prin sentința civilă nr. 570 din data de 9 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și a respins capetele de cerere privind anularea hotărârii plenului CSM nr. 225/15.10.2019 și anularea Raportului Inspecție Judiciară nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 ca fiind prescrise. De asemenea, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la capătul de cerere, precizat, referitor la anularea răspunsului pârâtului CSM la plângerea prealabilă, înregistrat sub nr. x/2020 din 06.01.2021 și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea soluționării fondului acesteia.

Prin Decizia nr. 6144 din 7 decembrie 2021, Înalta Curte, a respins recursul declarat de reclamantul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 570 din data de 9 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 6144 din 7 decembrie 2021a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat contestație în anulare în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 6 și 9 și art. 13 C. proc. civ.

După ce sunt redate de către contestator dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., susține că în alcătuirea completului care a judecat cauza a intrat un judecător incompatibil, care nu a formulat cerere de abținere, judecător aflat în una din situațiile expuse de art. 42 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cea de la pct. 6, respectiv "dacă între el, soțul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, și una dintre părți a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainate de a fi desemnat să judece pricina".

Astfel, menționează că unul din judecătorii completului de judecată ce a soluționat dosarul nr. x/2018 constituit la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost el însuși citat ca martor în dosarul penal nr. x/2013 al Direcției Naționale Anticorupție, dosar în care a fost cercetat și trimis în judecată fratele acestuia (rudă până la gradul al patrulea în sensul art. 42), dosar penal nr. x/2013 în care a semnat declarația de martor din data de 3 iulie 2014.

Susține, totodată, că acest judecător a avut calitatea de persoană interesată în dosarul penal nr. x/2014 al Direcției Naționale Anticorupție, dosar penal în care a fost emisă Ordonanța de clasare nr. 313/P/2014 din 9 octombrie 2018, din conținutul căreia rezultă că și împrejurarea că aceasta a fost interceptată de către organele de urmărire penală.

În atare situație, este evident faptul că acest judecător avea cunoștință de aceste împrejurări, și ca atare aceasta se află într-o vădită situație de incompatibilitate în ceea ce privește soluționarea unui dosar în care figurează ca parte contestatoarea Direcția Națională Anticorupție și ar fi trebuit să formuleze cerere de abținere, ceea ce nu s-a întâmplat, fiind invocate dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, arată contestatorul că dincolo de motivele de incompatibilitate vădită prevăzute în art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coexistă acestora și motivele de incompatibilitate reținute în art. 42 alin. (1) pct. 9 (el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv), dat fiind soluția de clasare pronunțată de DNA față de judecătorul care a intrat în alcătuirea completului de judecată la soluționarea dosarului nr. x/2020 prin care acesteia i-a fost adusă la cunoștință inclusiv împrejurarea că a fost interceptată în dosarul penal nr. x/2013

Susține și faptul că premisele dispoziției legale anterior arătate sunt complinite și prin aceea că există pe rolul instanțelor judecătorești dosarul cu nr. x/2020 dosar ce are ca obiect acțiune în răspundere delictuală.

Afirmă contestatorul că principiul independenței judecătorului creează premisele unui alt principiu - imparțialitatea judecătorului, iar între obligațiile pe care aceste principiu le stabilește în sarcina judecătorului se regăsește și aceea de evitare a conflictelor de interese.

Dat fiind ca imparțialitatea justiției reflectă imparțialitatea judecătorului atât cea interioară, cât și cea percepută de un observator străin se poate afirma că în materia judiciară noțiunea de conflict de interese sunt incluse atât conflictele reale dintre interesul personal al judecătorului și obligația de a judeca imparțial, cât și împrejurările exterioare în care un observator rezonabil ar percepe sau ar putea să perceapă un astfel de conflict.

În concluzie, se susține că sunt îndeplinite și condițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. respectiv în cauză există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocate excepția inadmisibilității contestației în anulare, iar, pe fond a solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anulare.

În susținerea acestei excepții arată că din interpretarea dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. rezultă că incompatibilitatea unui judecător din completul de recurs nu poate constitui motiv de contestație în anulare având în vedere faptul că incompatibilitatea nu este reglementată de normele de organizare judecătorească referitoare la compunerea și alcătuirea instanței ci de normele referitoare la participanții la procesul civil, motiv pentru care nici nu poate fi invocată pe calea excepției, așa cum prevede teza finală a textului de lege menționat.

Singura cale procesuală prin care se poate invoca imcompatibilitatea unui judecător din completul de recurs este formularea unei cereri de recuzare în termenele și condițiile stipulate la art. 44-47 C. proc. civ. și nicidecum prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare indiferent dacă completul competent să judece cererea de recuzare s-a pronunțat sau nu pe aceasta.

În atare situație, prezenta contestație în anulare prin care contestatorul invocă incompatibilitatea unui judecător din completul de recurs ce a pronunțat decizia civilă nr. 6144/07.12.2021 este inadmisibilă.

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru considerentele ce urmează.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare, Înalta Curte constată că inadmisibilitatea contestației în anulare, care împiedică orice analiză a criticilor formulate, intervine exclusiv în acele situații în care motivele pe care se întemeiază sunt în mod evident plasate în afara cadrului conturat de art. 503 C. proc. civ.

Analizând cererea contestatorului, Înalta Curte constată că acesta înțelege să invoce motivele de contestație în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărîrea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, a omis să se pronunțe asupra acesteia.

Înalta Curte va respinge această excepție ca neîntemeiată, reținând că argumentele invocate în susținerea ei țin de fondul contestației în anulare, motiv pentru care va analiza motivele invocate de către contestator pentru a stabili în ce măsură acestea pot conduce la retractarea hotărârii atacate. Apreciază că, în această cale de atac, constatarea existenței sau inexistenței unei erori materiale ține de analiza în fond a contestației în anulare și nu constituie un aspect de inadmisibilitate a cererii, care să tindă la respingerea acesteia, fără antamarea fondului contestației în anulare.

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare de drept comun poate fi exercitată numai în situația în care partea nu a fost legal citată și nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

Contestația în anulare specială, reglementată de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., poate fi introdusă în patru cazuri distincte, respectiv atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

A doua ipoteză a acestui motiv de contestație în anulare vizează, în primul rând, încălcări ale normelor referitoare la alcătuirea instanței, produse în fața instanței de recurs, iar în al doilea rând, pentru ca acest motiv să fie invocat, este necesar ca în fața instanței de recurs excepția referitoare la alcătuirea greșită a instanței să fi fost invocată, iar instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției respective.

Prin urmare, neinvocarea excepției sau respingerea ei de către instanța de recurs reprezintă situații care conduc la depășirea limitelor acestui motiv de contestație în anulare.

Prin contestația în anulare formulată, contestatorul invocă o pretinsă stare de incompatibilitate a unui judecător ce a făcut parte din completul de judecată ce a pronunțat decizia nr. 6144 din data de 7 decembrie 2021 în dosarul nr. x/2020 atacată cu prezenta cale de atac, în sensul că judecătorul respectiv se afla în situația reglementată de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., el însuși fiind citat ca martor în dosarul penal nr. x/2013 al Direcției Naționale Anticorupție, dosar în care a fost cercetat și trimis în judecată fratele acestuia (rudă până la gradul al patrulea în sensul art. 42).

Înalta Curte reține că față de dispozițiile art. 44 raportate la art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., pretinsul motiv de incompatibilitate trebuia invocat până la închiderea dezbaterilor în fața instanței de recurs, iar nu ulterior pronunțării deciziei atacate, cum este cazul în speță.

Verificând înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că în fața instanței de recurs nu s-a invocat de către contestator excepția referitoare la alcătuirea greșită a instanței, condiție sine qua non pentru admisibilitatea contestației în anulare.

Reține Înalta Curte că la momentul soluționării recursului, contestatorul avea cunoștință atât de compunerea completului de judecată cât și de existența cauzelor penale menționate prin contestația în anulare astfel încât avea posibilitatea de a invoca excepția referitoare la nelegala alcătuire a instanței de recurs.

Totodată, se reține și faptul că nu a fost invocată de către contestator nici starea de incompatibilitate a vreunuia dintre judecătorii investiți cu soluționarea dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici nu s-a formulat cerere de recuzare deși contestatorul avea cunoștință de prevederile art. 44 C. proc. civ. care reglementează instituția recuzării.

Prin urmare, aspectele invocate de contestator nu prefigurează în cauză incidența motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care această cale de atac urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Temeiul legal al soluției adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei nr. 6144 din data de 7 decembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității.

Respinge contestația în anulare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei nr. 6144 din data de 7 decembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 iunie 2022.