ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6144/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data 21 decembrie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 225/15.10.2019, prin care s-a hotărât aprobarea Raportului Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorității judecătorești, în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție, vizând magistrați sau în legătură cu acestea" și a Raportului Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorității judecătorești în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție, vizând magistrați sau în legătură cu acestea", în partea care analizează legalitatea și temeinicia efectuării actelor de urmărire penală de către Direcția Națională Anticorupție în cauzele cu magistrați (Capitolul III și Capitolul V pct. V.1.2 din raport).

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 570 din data de 9 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și a respins capetele de cerere privind anularea hotărârii plenului CSM nr. 225/15.10.2019 și anularea Raportului Inspecție Judiciară nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 ca fiind prescrise. De asemenea, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la capătul de cerere, precizat, referitor la anularea răspunsului pârâtului CSM la plângerea prealabilă, înregistrat sub nr. x/2020 din 06.01.2021 și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2.1 de mai sus, a declarat recurs reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea soluționării fondului acesteia. Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurentul arată că, instanța de fond, în considerentele sentinței atacate, extrem de sumare, nu a indicat nici un argument de natură a înlătura apărările pe care le-a formulat cu privire la incidența în speță a art. 11 alin. (1) lit. a) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respective, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Consideră că instanța de fond s-a rezumat a prelua din apărarea pârâtului în susținerile excepțiilor invocate, limitându-se strict la acestea și a eludat complet orice apreciere cu privire la înlăturarea motivelor pe larg dezvoltate de Direcția Națională Anticorupție în răspunsul la întâmpinare. De asemenea, recurentul apreciază că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respective însă, considerentele sentinței civile recurate fac abstracție complet de răspunsul la întâmpinare al Direcției Naționale Anticorupție. Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul arată că excepțiile invocate de intimatul Consiliului Superior al Magistraturii și admise de instanța de fond, sunt neîntemeiate. Astfel, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta a fost admisă de instanța de fond reținându-se că în speță termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004 a început să curgă la data de 21.02.2020, incident fiind în cauză art. 11 alin. (1) lit. c) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, respectiv data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii. Consideră că soluția instanței de fond nu se susține atât timp cât contestația ce face obiectul prezentului dosar s-a încadrat în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, respectiv cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă. De altfel, instanța de fond, în considerentele hotărârii, nu a arătat de ce în speță nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) atât timp cât Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns plângerii prealabile formulate de D.N.A. la data de 20 ianuarie 2020, în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat Plenului Consiliului Superior al Magistraturii revocarea Hotărârii nr. 225/15.10.2019, publicată la data de 08.01.2020 pe site-ul instituției prin răspunsul comunicat DNA la data de 7 ianuarie 2021, pe calea poștei electronice. Apreciază conduita procesuală a Direcției Naționale Anticorupție ca fiind una diligentă, înscriindu-se în termenele procedurale prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, formulând acțiune în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 21.12.2020, imediat după afișarea pe site-ul CSM a ordinii de zi soluționate a ședinței din data de 15.12.2020. Ulterior, după primirea în scris a răspunsului autorității administrative la data de 7 ianuarie 2021, a formulat precizări la data de 21.01.2021 în sensul în care a înțeles să conteste și acest răspuns, în baza art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, solicitând instanței, în consecință, și anularea acestuia ca fiind neîntemeiat. Ca atare, în opinia recurentului, termenul de prescripție curge în cauză, de la momentul în care Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns la plângerea sa prealabilă, în speță nefiind în ipoteza invocată de intimat prin întâmpinare, respectiv cea prevăzută de art. 11 alin. (1) lit. c), de vreme ce Plenul C.S.M. s-a reunit și a soluționat plângerea prealabilă, prin respingerea acesteia și au și comunicat răspunsul către D.N.A. Circumstanțele avute în vedere de CSM ar fi condus la o eventuală prescripție a dreptului material la acțiune doar în împrejurarea în care autoritatea administrativă nu ar fi pus pe ordinea de zi plângerea prealabilă și nici nu ar fi răspuns acesteia. De asemenea, instanța de fond a eludat orice referire la incidența art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, chiar dacă, în subsidiar, D.N.A. a arătat că, și dacă s-ar lua în calcul premisa invocată instanței de pârâtul C.S.M, părțile s-ar găsi măcar în ipoteza de la art. 11 alin. (8), din Legea nr. 554/2004, față de care, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Astfel, art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de termene în ceea ce privește sesizarea instanței de contencios administrativ: un termen de prescripție de 6 luni, care are ca efect stingerea dreptului la acțiune și un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare. Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sunt suspuse termenului de prescripție de 6 luni, iar termenul de decădere de un an este reglementat ca situație de excepție de la regula prescriptibilității acțiunii în termenul de 6 luni și devine incident numai dacă acțiunea nu a fost introdusă în termenul de prescripție, din motive temeinice. Astfel, termenul de un an începe să curgă de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. În cauză, Hotărârea nr. 225 din data de 15 octombrie 2019 a cărei anulare se solicită, a fost publicată pe site-ul http://old.csml909.ro la data de 08.01.2020, simpla publicare a acesteia neputând constitui o comunicare în sensul Legii nr. 554/2004. Având în vedere că în cuprinsul legii nu există nicio normă specială privind forma de comunicare a actelor administrative ce fac obiectul cererilor de anulare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 154 C. proc. civ. Hotărârea nr. 225 din data de 15.10.2019 nu a fost comunicată în mod legal Direcției Naționale Anticorupție, nefiind incident în cauză momentul comunicării actului pentru calcularea termenului de decădere în lipsa comunicării Hotărârii nr. 225/15.10.2019. Momentul de la care începe să curgă termenul de decădere de 1 an este momentul introducerii plângerii prealabile, respectiv 20.01.2020, conform vizei de primire aplicate pe adresa de înaintare a cererii către Consiliul Superior al Magistraturii, acesta împlinindu-se la data de 20.01.2021. În ceea ce privește motivele temeinice care permit introducerea cererii de anulare a hotărârii menționate cu depășirea termenului de prescripție arătă faptul că Direcția Națională Anticorupție, în concordanță cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, a formulat plângere prealabilă prin care a solicitat autorității emitente a Hotărârii nr. 225/2019 revocarea acesteia. Raportat la specificul funcționării Consiliului Superior al Magistraturii, conform dispozițiilor art. 14 și 15 din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1073 din 03.12.2018, modalitatea prin care se putea soluționa plângerea prealabilă presupune emiterea unei hotărâri de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre ce putea fi emisă doar în ședința convocată în mod legal, în prezența a cel puțin 15 membri. Prima ședință a plenului Consiliului Superior al Magistraturii, convocată la o dată ulterioară depunerii plângerii prealabile, a fost în data de 11.02.2020 însă dezbaterea plângerii prealabile nu a figurat pe ordinea de zi. În mod formal la data de 20.02.2020 s-a împlinit termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nefiind soluționată în termen legal, de la acest moment destinatarul actului atacat având dreptul de a ataca actul nelegal la instanța de contencios administrativ, în termen de 6 luni. Motivul pentru care Direcția Națională Anticorupție nu a sesizat instanța s-a datorat în primul rând faptului că, în interiorul termenului de prescripție, în ședința din data de 30.04.2020 la punctul 5 pe ordinea de zi s-a pus în discuție plângerea prealabilă formulată de Direcția Națională Anticorupție împotriva Hotărârii nr. 225/15.10.2019 astfel încât din acel moment s-a considerat în mod rezonabil și cu bună credință că plenul Consiliului Superior al Magistraturii analizează argumentele existente în plângere iar cauza este în curs de soluționare de către autoritatea competentă. La aceeași data s-a dispus amânarea discutării plângerii prealabile având în vedere că în cauză existau mai multe solicitări ale asociațiilor profesionale și o solicitare din partea procurorului general al PÎCCJ de a lua la cunoștință aspectele în dezbatere în vederea exercitării dreptului de vot cu privire la cererea de revocare. Cererea a fost repusă pe rol în ședința din 28.05.2020 când au fost respinse cererile de amânare și s-a stabilit trimiterea plângerii prealabile la comisia de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii care, conform regulamentului indicat anterior, are ca atribuții analizarea punctelor înscrise pe ordinea de zi și solicitările din partea membrilor consiliului. Raportat la dispozițiile plenului Consiliului Superior al Magistraturii plângerea prealabilă era în curs de soluționare, trimiterea la comisia de specialitate având ca scop verificarea aspectelor invocate în cererea de revocare. După încheierea verificărilor de către comisia de specialitate, la data de 15.12.2020, cererea a fost din nou pusă pe ordinea de zi a plenului Consiliului Superior al Magistraturii, fiind respinsă. Raportat la succesiunea în timp a activităților din cadrul plenului CSM consideră că de la momentul depunerii plângerii prealabile și până la momentul respingerii acesteia cauza a fost în dezbatere, existând motive temeinice pentru ca Direcția Națională Anticorupție să nu introducă o acțiunea de anulare a Hotărârii nr. 225/2019 la instanța de contencios administrativ competentă înainte de a cunoaște decizia Consiliului Superior al Magistraturii. Procedura plângerii prealabile are ca scop evitarea unor litigii prin posibilitatea acordată emitentului actului de a-l revoca, dacă va considera că este nelegal, iar pentru destinatarul actului de a aprecia, după ce primește răspuns de la autoritatea publică respectivă, dacă se mai impune promovarea unei acțiuni în justiție. În cauză nu a existat niciun refuz formal de soluționare a plângerii prealabile, percepția pe întreaga perioadă fiind că emitentul actului analizează motivele invocate în plângerea prealabilă, în vederea luării unei decizii cu privire la revocarea actului. Astfel, în data de 30.04.2020 când a fost amânată discutarea plângerii, motivele care au stat la baza acestei amânări au fost strâns legate de soluționarea legală și temeinică a acesteia. Asociațiile profesionale ale magistraților au formulat cereri ce vizau hotărârea nr. 225/2019 și plângerea formulată de Direcția Națională Anticorupție iar unul dintre membri CSM a solicitat termen pentru studierea actelor, ceea ce constituie un motiv de a considera, cu bună credință, că perioada de amânare nu reprezintă o tergiversare a răspunsului și că este o etapă de analiză a temeiniciei cererii de revocare, în cadrul organismului colegial. La data de 28.05.2020 plângerea a fost trimisă la comisia de specialitatea tot în vederea analizării aspectelor invocate în cererea de revocare, comisia asigurând suportul tehnic de specialitate pentru membrii CSM în vederea soluționării punctelor de pe ordinea de zi astfel încât o introducerea a cererii la instanța de judecată în perioada efectuării de verificări ar fi fost contrară însuși scopului instituirii unei proceduri prealabile necontencioase. Din momentul punerii pe ordinea de zi nu exista nicio posibilitate legală ca plângerea prealabilă să nu fie soluționată de către C.S.M., astfel încât până la momentul respingerii destinatarul actului avea certitudinea că emitentul poate fie să revoce actul, în acest caz o acțiune în contencios administrativ fiind lipsită de interes pentru Direcția Națională Anticorupție, fie să furnizeze argumente care ar fi putut duce la o reevaluare a oportunității promovării unei acțiuni în justiție, în orice caz finalizarea procedurii în fața plenului Consiliului Superior al Magistraturii fiind necesară pentru determinarea atitudinii procesuale a Direcției Naționale Anticorupție, toate aspectele expuse anterior constituind motive temeinice pentru promovarea acțiunii ulterior emiterii hotărârii CSM cu privire la cererea de revocare a Hotărârii nr. 225/2019. Apreciază că niciunul din argumentele mai sus arătate nu au fost avute în vedere de instanța de fond, nefiind înlăturate în niciun mod, considerentele hotărârii necuprinzând nicio analiză a acestora ori un argument de natură a fi îndepărtată incidența acestora. În ceea ce privește admiterea de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii în anularea răspunsului pârâtului CSM la plângerea prealabilă, înregistrat sub nr. x/2020 din 6.01.2021, recurentul arată că în motivare, instanța de fond a apreciat că răspunsul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv al autorității administrative, comunicat DNA la data de 7 ianuarie 2021, nu poate constitui un act administrativ pentru a fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ. Apreciază că motivarea Curții de Apel București ignoră prevederile art. 8 ale Legii nr. 554/2004, respective, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. Or, prin contestația formulată în fața instanței de contencios administrativ la 18.12.2021, reclamantul a arătat că înțelege a contesta un act administrativ unilateral, cauzator de prejudicii, solicitând: - Anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 225/15.10.2019 prin care s-a hotărât aprobarea Raportului Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorității judecătorești în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție vizând magistrați sau în legătură cu acestea "; - Anularea Raportului Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorității judecătorești în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție vizând magistrați sau în legătură cu acestea", în partea care analizează legalitatea și temeinicia efectuării actelor de urmărire penală de către Direcția Națională Anticorupție în cauzele cu magistrați (Capitolul III și Capitolul V pct. V.1.2 din raport). Ulterior, după comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă înregistrată la CSM cu numărul x/2020, Direcția Națională Anticorupție și-a întregit contestația prin precizările din 21 ianuarie 2021, arătând că înțelege a contesta și acest răspuns, în condițiile în care către D.N.A. nu a fost comunicată niciodată, procedural, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 15.12.2020 prin care Plenul C.S.M. a hotărât, cu majoritate de voturi, respingerea plângerii prealabile formulate de Direcția Națională Anticorupție împotriva Hotărârii nr. 225/15.10.2019. Așadar, instanța de fond a omis, practic, să analizeze excepția admisibilității prin prisma principalelor capete ale cererii de chemare în judecată, respectiv anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 225/15.10.2019 și - implicit a Raportului Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018, care reprezintă actele administrative cauzatoare de prejudiciu. Răspunsul Consiliului Superior al Magistraturii a fost contestat în completarea cererii de chemare în judecată, doar sub aspectul incidenței art. 8 din Legea 554/2004, respectiv a marcării momentului comunicării modului de soluționare a plângerii prealabile, actele administrative contestate rămânând Hotărârea Plenului CSM nr. 225/15.10.2019 și Raportul Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018, față de care instanța de fond nu a făcut nici o referire. De altfel, a arătat atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și în cuprinsul răspunsului la întâmpinare faptul că "Hotărârea nr. 225/2019 este, neîndoielnic un act administrativ, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii în baza prerogativelor sale. Ca atare, apreciază ca fiind neîntemeiată hotărârea instanței de fond și cu privire la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, așa încât solicităm admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și sub acest aspect.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimatul arată că, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât, motivarea hotărârilor judecătorești constituie o premisă indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Observând hotărârea recurată, se constată că aceasta este motivată, cuprinzând argumentele instanței cu privire la soluția adoptată, fără a cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Admiterea excepțiilor invocate prin întâmpinare a fost argumentată coerent, raționamentul logico -juridic al instanței fiind ușor de decelat. Împrejurarea susținută de recurent în sensul că prima instanță nu ar fi analizat și răspuns tuturor argumentelor invocate în susținerea cererii formulate nu poate fi primită deoarece obligația instanței în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. este de a analiza și a răspunde tuturor cererilor și motivelor invocate de părți, iar nicidecum de a răspunde fiecărui argument ce ar susține, în opinia părții, motivele pe care se întemeiază solicitările sale. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la argumentele fundamentale, la acelea care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Argumentele instanței de fond nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei, iar ele sunt expuse într-un mod clar și precis, explicitând inteligibil hotărârea luată. Precizează că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. Intimatul arată că, contrar criticilor recurentuluei, prima instanță a argumentat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ceea ce presupune, în mod implicit, neaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a) deoarece situațiile reglementate de cele două texte de lege nu pot fi incidente concomitent. Această argumentație are la bază și dispozițiile art. 7 alin. (4) și art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași lege, dispoziții din interpretarea cărora prima instanță a reținut în mod corect și legal că termenul de soluționare a plângerii prealabile este de 30 de zile, iar în cauză acesta a expirat la data de 20.02.2020. Coroborând aceste dispoziții legale cu cele cuprinse în art. 11 din Legea nr. 554/2004, prima instanță în mod corect și legal a reținut ca fiind incidentă în speță situația reglementată de art. 11 alin. (1) lit. c) și nicidecum situația reglementată de art. 11 alin. (1) lit. a), acest din urmă text de lege fiind incident în ipoteza în care răspunsul la plângerea prealabilă se comunică petentului într-un termen mai scurt decât termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Precizează că recurentul nu a invocat motive temeinice care să justifice eventuala aplicabilitate a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, amânarea soluționării plângerii prealabile fiind un aspect ce ține de însăși instituția plângerii prealabile, neputând fi analizat ca și motiv temeinic în accepțiunea dispozițiilor art. 11 alin. (2). Prin urmare, în lipsa invocării unor motive ce ar fi putut fi în concret analizate din perspectiva dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond nu avea asupra căror astfel de argumente să răspundă. Apreciază că instanța de fond a argumentat corect soluția adoptată, caracterul legal al hotărârii neputând fi afectat de o pretinsă lipsă de motivare cu privire la alte posibile variante de soluționare a excepției invocate. De asemenea, nu se pot reține nici argumentele referitoare la o pretinsă nemotivare a hotărârii din perspectiva ignorării de către instanța de fond a prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, cu referire la soluția privind excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea răspunsului la plângerea prealabilă. Astfel, instanța de fond a motivat corespunzător admiterea acestei excepții, raportat la natura juridică a actului atacat, argumentele recurentei neavând legătură cu acest aspect. În concluzie, apreciază că nu poate fi reținut motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimatul consideră că nu pot fi reținute criticile recurentului, hotărârea atacată fiind legală și temeinică deoarece, soluția de admitere a celor două excepții a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material. În ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, se arată că, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 225/15.10.2019 a fost publicată pe site-ul instituției la data de 08.01.2020, iar plângerea prealabilă a fost formulată în termen, la data de 20.01.2020. Plângerea a fost soluționată, din motive obiective, la data de 15.12.2020. Prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 21.12.2020. Din interpretarea prevederilor art. 11, art. 7 alin. (4) și art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, reiese că plângerea prealabilă formulată se soluționează de către autoritatea publică în termen de 30 de zile, termenul de soluționare a plângerii prealabile expirând în cauză la data de 20.02.2020. Atâta vreme cât comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă a avut loc, din motive obiective, după expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea plângerii prealabile, era evident că termenul de prescripție se calcula începând cu data expirării acestui termen. Contrar susținerilor recurentului, în speță sunt incidente prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, plângerea prealabilă fiind soluționată, din motive obiective, peste termenul legal, astfel că recurentul nu era ținut să aștepte răspunsul la acesta. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a început să curgă de la data de 21.02.2020 însă, având în vedere Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, s-a împlinit la data de 23.10.2020, aceasta fiind ultima zi în care se putea introduce prezenta acțiune împotriva Hotărârii nr. 225/15.10.2019 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. În acest context, apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că termenul de prescripție de 6 luni a fost depășit cu 2 luni, reclamantul putând introduce cererea de chemare în judecată doar până la data de 23.10.2020. De asemenea, intimatul consideră că invocarea, în subsidiar, a incidenței prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de decădere, nu este întemeiată întrucât aceste prevederi nu pot fi incidente în speță, raportat la situația de fapt. Apreciază că amânarea soluționării plângerii prealabile nu poate fi invocată ca motiv temeinic în sensul celui dispus de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât această situație ar determina inaplicabilitatea prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din lege. Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării acesteia. În ceea ce privește criticile referitoare la admiterea excepției inadmisibilității cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea răspunsului la plângerea prealabilă, consideră că nici acestea nu pot fi reținute, instanța de fond reținând în mod corect faptul că adresa prin care se comunică soluția dată unei plângeri prealabile nu constituie un act administrativ, așa cum este acesta definit de lege. Se observă că recurenta nu formulează critici fundamentate juridic referitoare la acest aspect, aceasta aplicând și interpretând eronat prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, apreciază că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dreptul material incident, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. neputând fi reținut.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 25 august 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 8 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea de ședință din data de 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de preschimbare a termenului de judecată, formulată de intimatul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii și a stabilit termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:….când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; Sub acest aspect, recurentul arată că, prin hotărârea atacată, instanța de fond, în considerentele sentinței atacate, extrem de sumare, nu a indicat nici un argument de natură a înlătura apărările pe care le-a formulat cu privire la incidența în speță a art. 11 alin. (1) lit. a) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ci s-a rezumat doar la a prelua din apărarea pârâtei în susținerile excepțiilor invocate, limitându-se strict la acestea și a eludat complet orice apreciere cu privire la înlăturarea motivelor pe larg dezvoltate de Direcția Națională Anticorupție în răspunsul la întâmpinare. Înalta Curte nu poate reține susținerile recurentei. Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă, de altfel, elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Așadar, susținerile recurentului în sensul că prima instanță nu ar fi analizat și răspuns tuturor argumentelor invocate în răspunsul la întâmpinare, nu poate fi primită deoarece obligația instanței în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. este de a analiza și a răspunde tuturor cererilor și motivelor invocate de părți, iar nicidecum de a răspunde fiecărui argument ce ar susține, în opinia părții, motivele pe care se întemeiază solicitările sale. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la argumentele fundamentale, la acelea care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. De asemenea, nemulțumirea recurentului, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă și din faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Dacă argumentele și probele administrate de către pârât au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei. În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu poate fi reținut pentru a justifica reformarea hotărârii atacate, Înalta Curte considerând că aceasta este temeinică și legală, soluția de admitere a celor două excepții fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material. Astfel, cu privire la modul în care instanța de fond s-a raportat la dispozițiile legale în materie pentru a admite excepția prescripției dreptului la acțiune, trebuie făcute următoarele precizări: Art. 7 alin. (1) alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevede că, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, iar art. 8 din același act normativ arată că, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. În ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii, în art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 se arată că, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Pornind de la scopul plângerii prealabile ca mijloc de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat prin reexaminarea lui de autoritatea emitentă, trebuie precizat că obligativitatea acestei proceduri nejurisdicționale impusă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu împiedică și nu îngrădește accesul părții vătămate la justiție. Din conținutul reglementărilor de mai sus dar și din cele ale art. 1 alin. (1) și alin. (2) al Legii nr. 554/2004, se constată că, legiuitorul nu a înțeles să facă distincție sau să instituie excepții în raport cu o anumită calitate a părții vătămate sau a autorității emitente a actului vătămător, nici în raport de procedura internă în baza căreia autoritatea care a înregistrat plângerea prealabilă (cea emitentă sau ierarhic superioară) soluționează plângerea, după cum nici nu impune o anumită denumire care să i se dea răspunsului la plângerea prealabilă (hotărâre, decizie, adresă, etc.). Conform prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate pot fi introduse în termen de 6 luni de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii, termenul de 6 luni fiind calificat de art. 11 alin. (5) ca fiind de prescripție. Ipoteza literei c) trebuie înțeleasă ca fiind incidentă pentru situația în care autoritatea publică "tace", în ceea ce privește plângerea prealabilă. Dezlegarea dată de instanța de fond este corectă și legală, observându-se că din perspectiva art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripție de 6 luni pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ se calculează de la momentul la care a expirat termenul legal de 30 de zile în care autoritatea publică trebuia să răspundă plângerii prealabile. În speță, din actele dosarului rezultă că Hotărârea Plenului CSM nr. 225/15.10.2019 prin care s-a hotărât aprobarea Raportului Inspecției Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorității judecătorești în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție vizând magistrați sau în legătură cu acestea" nu a fost comunicată recurentei însă a fost publicată pe site-ul instituției la data de 08.01.2020 iar recurentul a formulat plângere prealabilă la data de 20.01.2020, fără a i se comunica modul de soluționare. În raport de această împrejurare, opera "tăcerea administrativă", constând în faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, definit la art. 2, alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 ca fiind termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Așadar, partea recurentă era îndreptățită să introducă acțiune la instanța de judecată în termenul de prescripție de 6 luni care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la data expirării termenului legal de soluționare a plângerii (30 de zile de la înregistrarea acesteia, conform art. 2 alin. (1) lit. h), respectiv, la 20.02.2020 cu luarea în considerare și a perioadei în care a fost decretată starea de urgență pe teritoriul României. Sub un prim aspect, critica recurentului vizează aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c), acesta apreciind că ar fi aplicabile în speță prevederile art. 11 alin. (1) lit. a), respectiv, că termenul de 6 luni ar curge de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, 07.01.2021. Înalta Curte nu poate achiesa la această susținere. Reglementarea avută în vedere de către legiuitor prin art. 11 alin. (1) lit. a) are în vedere situația în care comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă are loc în interiorul termenului de 30 de zile de la formularea plângerii prealabile. Acceptarea tezei susținută de recurent, ar goli de conținut art. 11 alin. (1) lit. c) și ar însemna o prorogare a momentului de început a termenului de prescripție a dreptului de sesizare a instanței care ar contraveni principiului securității și stabilității raporturilor juridice, în virtutea căruia legiuitorul a instituit un anumit interval de timp cu caracter rezonabil în care, subiectul de drept să depună diligențe pentru recunoașterea drepturilor sau intereselor legitime pe care le consideră vătămate. Cu privire la criticile recurentului referitoare la aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2), Înalta Curte constată că aceasta invocă ca și motive temeinice care ar justifica aplicarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru introducerea acțiunii împotriva Hotărârii nr. 225/15.10.2019 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, specificul funcționării Consiliului Superior al Magistraturii, conform dispozițiilor art. 14 și 15 din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1073/2018 și modalitatea prin care se putea soluționa plângerea prealabilă care presupunea emiterea unei hotărâri de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre ce putea fi emisă doar în ședința convocată în mod legal, în prezența a cel puțin 15 membri. Nici aceste susțineri ale recurentului nu pot fi reținute. Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și art. 13 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1073/2018, Consiliul Superior al Magistraturii funcționează ca organ cu activitate permanentă, iar potrivit art. 14 și 15 din acest ultim act normativ, plenul și secțiile Consiliului emit hotărâri. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secții, potrivit atribuțiilor care revin acestora. De asemenea, conform art. 22 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., Consiliul se întrunește în Plen ori de câte ori este necesar, la convocarea președintelui, a vicepreședintelui sau a majorității membrilor Plenului. Așadar, în condițiile în care CSM este un organ cu activitate permanentă iar întrunirea Plenului CSM are loc ori de câte ori este nevoie, abordarea recurentului referitoare la specificul funcționării Consiliului Superior al Magistraturii este greșită. Mai mult, deși legiuitorul nu a definit noțiunea de "motive temeinice" care să fi împiedicat partea să introducă acțiunea în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este evident că acestea trebuie să țină direct de persoana vătămată și nicidecum de autoritatea administrativă, de modul în care acționează și funcționează aceasta. Cum recurentul a ales să stea în pasivitate o perioadă de timp îndelungată și nu a mai acționat în nicio modalitate pentru recunoașterea drepturilor sale, solicitând în instanță anularea Hotărârii nr. 225/15.10.2019 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii doar la data de 21.12.2020, consecința inacțiunii sale nu poate fi ignorată, partea recurentă urmând a suporta rezultatul pasivității în care aceasta a optat să se situeze. În ceea ce privește criticile referitoare la admiterea excepției inadmisibilității cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea răspunsului la plângerea prealabilă comunicat recurentei prin adresa înregistrată sub nr. x/2020 din 6.01.2021, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că adresa prin care se comunică soluția dată unei plângeri prealabile nu constituie un act administrative. De altfel, se constată că recurentul nu formulează vreo critică fundamentată juridic referitoare la noțiunea de "act administrativ", așa cum este acesta definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și avută în vedere la admiterea excepției inadmisibilității, aceasta rezumându-se doar a da o interpretare proprie prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, nerelevante în raport de calitatea adresei înregistrată sub nr. x/2020 din 6.01.2021. Pentru toate acestea, Înalta Curte consideră că motivele de nelegalitate invocate de reclamatul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție sunt nefondate și nu impun reformarea sentinței atacate. În acest context, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 570 din data de 9 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va fi respins ca nefondat.