ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4674/2022

Ședința publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21.05.2021 sub nr. x/2021 reclamantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva Rezoluției nr. C 21-664 din 26.04.2021 dispusă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea formulată de Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală împotriva Rezoluției nr. 277/A din 3 februarie 2021 emisă de Direcția de inspecție pentru judecători (lucrarea nr. 20- 4129), solicitând desființarea rezoluției de clasare a sesizării D.N.A. nr. 2191/C/2020 din 3 noiembrie 2020, precum și a rezoluției inspectorului de respingere a plângerii, cu consecința trimiterii dosarului pentru completarea verificărilor la Inspecția Judiciară, în baza art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1847 din 6 decembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1847 din 6 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esență, următoarele:

I. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"

Recurentul- reclamant susține că instanța de fond a reținut în considerentele sentinței civile recurate faptul că "hotărârile judecătorești sunt supuse controlului judiciar exercitat de către instanțele judecătorești, neputând fi modificate prin decizii administrative", însă apreciază că acesta este un motiv străin cauzei, întrucât niciun moment, în contestația formulată nu a solicitat modificarea încheierii penale pronunțate la data de 27.10.2020 în dosarul x/2020 printr-o decizie administrativă, ci doar verificarea de către Inspecția Judiciară a judecătorului care a pronunțat această hotârâre pentru posibila săvârșire a abaterii disciplinare prev. de art. 99 lit. t) rap. la art. 99

1

din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

De altfel, în contestația formulată a arătat că Direcția Națională Anticorupție nu a solicitat o examinare pe cale administrativă a neregularităților referitoare la modalitatea de aplicare și de interpretare a normelor de drept procesual incidente ce a condus la adoptarea soluției din data de 27.10.2020 de către judecătorul A., iar sesizarea nu a vizat instituirea unei noi căi de atac împotriva hotărârii judecătorești și nici depășirea competenței Inspecției Judiciare (astfel cum reiese din motivarea rezoluție), ci tragerea la răspundere disciplinară a judecătorului A., care, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a nesocotit normele de drept procesual, aspect constatat definitiv și de instanța de control judiciar.

Mai mult, am arătat că D.N.A. a formulat, pe cale procedurală, cale de atac împotriva încheierii penale din 27.10.2020 pronunțate de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020, iar Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 167 din 09.02.2021 s-a pronunțat în sensul "Respinge exceptia inadmisibilitatii apelului ca nefondata. În baza art. 421 pct. 2) lit. b) C. proc. pen. corob. cu art. 408 alin. (1) C. proc. pen., admite apelul declarat de DNA-Serviciul Teritorial Ploiești împotriva Incheierii din 27.10.2020 pronunțată de Tribunalul Prahova-Sectia Penala în dosarul nr. x/2020, desființează în totalitate incheierea apelată și, rejudecând, dispune continuarea judecății în prima instanță de către Tribunalul Prahova, secția Penală"

Prin urmare, nici un moment nu s-a pus problema modificării încheierii penale printr-o decizie administrativă, așa cum greșit motivează instanța de fond.

Mai reține Curtea de Apel în motivarea sentinței civile în prezent recurate faptul că "încheierea penală pronunțată la data de 27.10.2020 în dosarul x/2020 conținea raționament logico-juridic pe baza căruia judecătorul în cauză și-a fundamentat soluțiile adoptate".

Or, în contestația formulată am indicat faptul că, în calea de atac exercitată de Direcția Națională Anticorupție, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 167 din 09.02.2021 Curtea de Apel Ploiești a reținut că: "prin hotărârea din data de 27.10.2020, Tribunalul Prahova, secția Penală a pronunțat o soluție nelegală ce încalcă limitele rejudecării și obligativitatea indicațiilor date prin decizia instanței de apel – decizia nr. 59 din data de 26.03.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017 (….) Raționamentul tribunalului nu are suport legal și nici nu este confirmat doctrinar, decizia nr. 417/2019 a Curții Constituționale neconstatând neconstituționalitatea unui articol din C. proc. pen. Celelalte decizii ale CCR invocate privesc alte proceduri judiciare speciale sau nu au legătură cu trăsătura nulității absolute…."

Ca atare, susține recurentul-reclamant, Curtea de Apel București, pronunțând sentința civilă nr. 1847/6.12.2021 a reținut o stare de fapt contradictorie circumstanțelor constatate printr-o decizie penală definitivă, respectiv decizia penală nr. 167 din 09.02.2021 a Curții de Apel Ploiești, care a opinat în sens contrar cu privire la raționamentul logico-juridic ce a fundamentat încheierea penală din 27.10.2020 pronunțată de judecătorul A..

Așadar, apreciază recurentul, că în considerentele sentinței civile nr. 1847/6.12.2021, așa cum au fost redactate de completul de judecată, se face abstracție de motivele contestației cu care D.N.A. a învestit instanța, reținându-se eronat că prezentul demers judiciar ar reprezenta o tentativă de a modifica o hotărâre judecătorească printr-o decizie administrativă (deși la momentul sesizării instanței hotărârea judecătorească respectivă fusese deja desființată prin decizie penală, urmare a promovării căii de atac) și ignorându-se cu totul faptul că prin decizia penală nr. 167/2021 Curtea de Apel Ploiești a constatat definitiv că "raționamentul tribunalului nu are suport legal și nici nu este confirmat doctrinar".

Prin urmare, apreciază recurentul că se impune sub acest aspect admiterea recursului, cu consecința casării sentinței civile nr. 1847/6.12.2021 a Curții de Apel București.

II. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost pronunțată "cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.".

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susține recurentul-reclamant încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii, or apreciază că în speța de față ne aflăm în fața ambelor ipoteze.

Așadar, refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris), or Curtea de Apel București, deși se găsea în fața unor împrejurări deja constatate de instanța de control judiciar a decis în sens contrar acestora.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanța de fond. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorul fondului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Astfel, consideră recurentul că motivele reținute de instanța de fond la pronunțarea sentinței civile nr. 1847/6.12.2021 în dosarul x/2021 sunt lipsite de temeinicie, în raport de dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. t) raportate la cele ale art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 care vizează abaterea disciplinară pentru care a fost sesizată Inspecția Judiciară în ceea ce o privește pe judecătorul A..

În continuarea susținerii căii de atac exercitate, recurentul-reclamant reiterează întreaga conjunctură de fapt și juridică ce a condus la sesizarea Inspecției Judiciare, astfel cum a fost expusă și în acțiunea introductivă de instanță, detaliind conduita procesuală greșită a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale în primă instanță, conduită care, în opinia sa, conturează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Conchide recurentul-reclamant că, în mod greșit, Inspecția Judiciară a dispus soluția de clasare a sesizării formulate de Direcția Națională Anticorupție împotriva judecătorului A., reținând că obiectul verificărilor în legătură cu activitatea unui judecător nu îl poate constitui raționamentul logico-juridic al magistraților urmat de soluționarea cauzei, ci doar acele aspecte exterioare acestuia și care au drept consecință înfrângerea normelor de drept substanțial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare.

Instanța de fond a îmbrățișat acest punct de vedere, făcând astfel o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept aplicabile situației de fapt deduse judecății.

Mai arată recurentul că Rezoluția nr. C21-664 din 26.04.2021 dispusă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare nu conține o analiză concretă a motivelor invocate în plângere, se bazează pe argumente generale și nu explică de ce a aspectele sesizate de petiționară și reținute de Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 167 din 09.02.2021, nu constituie abatere disciplinară, din considerente desprinzându-se concluzia că nerespectarea normelor de procedură, în concret, nu ar putea să constituie abatere disciplinară, ceea ce, în mod evident, contravine dispozițiilor art. 99 lit. t) rap. la art. 99

1

din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică .

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, raportate la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

În fapt, la data de 06 noiembrie 2020 a fost înregistrat dosarul nr. x la Direcția de inspecție pentru judecători, urmare a sesizării procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a solicitat verificarea activității magistratului A. din cadrul Tribunalului Prahova, indicând posibila existență a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În considerentele expuse inițial, actuala recurentă - reclamantă a criticat modul de instrumentare și de soluționare de către judecător a dosarului penal nr. x/2020, având ca obiect judecarea, în primă instanță, a cauzei penale privind pe inculpații B., C., D. și E., trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 10.04.2014 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Ploiești.

În esență, a făcut referire la soluția pronunțată la data de 27.10.2020, prin care judecătorul reclamat a admis cererea formulată de inculpatul D., constatând nulitatea absolută a încheierilor nr. 475/20.05.2014 și nr. 28/25.06.2014 pronunțate în procedura camerei preliminare de Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunând trimiterea cauzei la compartimentul Registratură din cadrul Tribunalului Prahova, în vederea repartizării aleatorii, soluție ce ar fi avut drept consecință reluarea judecății din etapa camerei preliminare.

Lucrarea inițială a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, prin rezoluția nr. 277/A din data de 03 februarie 2021, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Adresa de înaintare nr. x/02.04.2021 și rezoluția de clasare au fost comunicate prin poștă specială la data de 05 aprilie 2021, în conformitate cu dispozițiile legale speciale în materie.

Ulterior, la data 21 aprilie 2021 s-a fost înregistrat plângerea actualei recurente – reclamante vizând rezoluția de clasare, aceasta fiind respinsă de inspectorul – șef la data de 26 aprilie 2021 prin rezoluția nr. C21-664.

În cuprinsul plângerii, s-a solicitat reanalizarea sesizării inițiale, actuala recurentă-reclamantă fiind nemulțumită de considerentele care au fundamentat soluția inspectorului de caz, pe motiv că acesta nu ar fi analizat corespunzător în ce măsură judecătorul A. din cadrul Tribunalului Prahova, ar fi nesocotit normele de drept procesual penal, cu ocazia pronunțării încheierii de ședință de la termenul din data de 27.10.2020 în dosarul nr. x/2020.

S-a argumentat că, deși inspectorul judiciar a reținut că magistratul ar fi expus raționamentul logico-juridic, ar fi ignorat faptul că acesta s-ar fi situat în afara oricărui cadru procesual stabilit anterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a solicitat anularea rezoluțiilor emise de Inspecția Judiciară și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor prealabile.

În susținere s-a învederat că judecătorul A. a constatat prin încheiere nulitatea absolută a încheierilor nr. 475/20.05.2014 și nr. 28/25.06.2014, pronunțate în procedura camerei preliminare de către Înalta Curte de Casație și Justiție dispunând desființarea acestora și trimiterea cauzei pentru repartizare aleatorie, cu consecința reluării etapei camerei preliminare. În opinia Direcției Naționale Anticorupție, soluția magistratului s-ar fi dispus cu încălcarea normelor de competență, Tribunalul cenzurând hotărârile pronunțate în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. penală.

Prin urmare, reclamantul a solicitat admiterea cererii, desființarea rezoluțiilor subscrisei cu consecință trimiterii dosarului pentru completarea verificărilor la Inspecția Judiciară, în baza art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Prin sentința civilă nr. 1847/2021 din 06 decembrie 2021 Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reținând legalitatea actelor contestate.

În principal, s-a reținut că rezoluțiile subscrisei au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile și în limita atribuțiilor și a competențelor conferite expres de lege Inspecției Judiciare, observându-se și că acestea cuprindeau o analiză aprofundată și temeinică a motivelor și argumentelor invocate în sesizarea inițială, precum și răspunsuri față de toate susținerile recurentului-reclamant, cercetarea fiind complet efectuată.

Împotriva sentinței civile nr. 1847/2021 a formulat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În susținerea căii de atac acesta a reiterat nemulțumirile referitoare la soluția dată de inspectorul judiciar, privind exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență de către judecătorul A. din cadrul Tribunalului Prahova. În esență, a considerat că soluția curții de apel ar fi avut la bază o motivare străină cauzei, dat fiind faptul că nu ar fi solicitat niciodată modificarea încheierii penale pronunțate de judecător, ci constatarea exercitării funcției cu rea credință și gravă neglijență, raportat la decizia Curții de Apel Ploiești – secția penală din 09.02.2021.

A ținut să sublinieze recurentul – reclamant că instanța de fond ar fi reținut o situație de fapt contradictorie celei constatate printr-o decizie penală definitivă.

În ceea ce privește modalitatea de aplicare și de interpretare a normelor de drept material, consideră că sentința dată în cauză ar fi fost lipsită de temeinicie, pe motiv că soluția judecătorului reclamat a fost casată, iar din motivarea expusă de instanța de control judiciar s-ar fi putut observa elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte, analizând considerentele sentinței recurate, constată că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele motivului de casare invocat, aceasta conținând motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, nefiind identificată vreo contradicție între considerente, ori între considerente și dispozitiv, sentința civilă stabilind, în concret, netemeinicia acțiunii introductive

De asemenea, Înalta Curte observă că instanța de fond a expus o motivare judicioasă și coerentă a soluției pronunțate, raportat la obiectul cauzei și la dispozițiile legale incidente.

De altfel, doctrina și jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești au stabilit că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere pentru a se considera că hotărârea este motivată.

Referitor la argumentul recurentului – reclamant privind contradicția dintre soluția dată de instanță și decizia penală nr. 167 din 09.02.2021 a Curții de Apel Ploiești, Înalta Curte nu îl poate reține, din moment ce verificările prealabile efectuate de inspectorul judiciar (obiectul cauzei) au fost finalizate la data de 03 februarie 2021, iar soluția la care se raportează Direcția Națională Anticorupție era ulterioară acestora.

Mai mult, judecătorul fondului a stabilit corect situația de fapt existentă la momentul emiterii rezoluției de clasare, cu atât mai mult cu cât casarea invocată de recurentul – reclamant nu era aptă a atrage declanșarea unor verificări prealabile din perspectivă disciplinară, din moment ce verificarea legalității și temeiniciei analizei judecătorului de cameră preliminară era atributul instanței de control judiciar, care a reținut existența unui raționament, însă nu în acord cu normele legale incidente și cu doctrina existentă.

Înalta Curte constată și că instanța de control judiciar din cauza penală nu constatat lipsa raționamentului juridic, ci nelegalitatea acestuia raportat la normele de drept incidente și la doctrina existentă, or, astfel cum s-a argumentat și de Inspecția Judiciară, judecătorul A. din cadrul Tribunalului Prahova a expus un raționament care nu putea fi analizat de autoritatea pârâtă, date fiind dispozițiile imperative ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată și modificată, care statuează asupra principiului independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reține că prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorului A., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat recurentul-reclamant este maniera în care intimata Inspecția Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esență, exercitarea funcției cu obiectivitate și imparțialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare sunt, de fapt, critici ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate în Dosarul penal nr. x/2020

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulțumirile părții cu privire la modul de instrumentare a acestui dosar, raportat și la faptul că instanța penală de control judiciar a casat hotărârea pronunțată de judecătorul A. pentru aspecte de nelegalitate.

Înalta Curte reține însă, că cele statuate de instanța de control judiciar într-un dosar penal nu se poate opune cu titlu de putere de lucru judecat în efectuarea unei cercetări disciplinare de către Inspecția judiciară, astfel cum încearcă să inducă ideea recurentul-reclamant.

Așa cum corect a reținut instanța de fond, interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, ceea ce s-a întâmplat în cazul hotărârii judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență; în cauza de față nu există indicii că prin faptele clamate judecătorul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, iar instanța de fond, în mod corect a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte și Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 1847 din 6 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2022.