ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2896/2022

Obiectul acțiunii. Sentința primei instanțe. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și intervenientul accesoriu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, a solicitat anularea în parte a Hotărârii secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 686/31.10.2017, în ceea ce privește măsurile dispuse la art. 3, art. 4 și art. 5 din această hotărâre. Prin sentința civilă nr. 2547 din 31 mai 2018, Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes ca neîntemeiate, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, și, pe cale de consecință, a anulat în parte Hotărârea secției pentru procurori a CSM nr. 686/31.10.2017, respectiv art. 3, 4 și 5 din hotărârea atacată și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul PÎCCJ - DNA, ca neîntemeiată.

Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și intervenientul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, ambele recursuri fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Decizia instanței de recurs Prin Decizia nr. 4396 din 30 septembrie 2021, Înalta Curte, cu majoritate, a admis recursurile declarate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și de intervenientul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 2547 din 31 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată și, rejudecând cauza a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta Inspecția Judiciară. A anulat art. 5 din Hotărârea secției pentru procurori a CSM nr. 686/31.10.2017, fiind respinsă în rest cererea principală. A admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul PÎCCJ - DNA în favoarea pârâtului CSM.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 4396 din 30 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat contestație în anulare în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 6 și 9 și art. 13 C. proc. civ. După ce sunt redate de către contestator dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., susține că în alcătuirea completului care a judecat cauza a intrat un judecător incompatibil, care nu a formulat cerere de abținere, judecător aflat în una din situațiile expuse de art. 42 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cea de la pct. 6, respectiv "dacă între el, soțul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, și una dintre părți a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainate de a fi desemnat să judece pricina". Astfel, menționează că unul din judecătorii completului de judecată ce a soluționat dosarul nr. x/2018 constituit la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost el însuși citat ca martor în dosarul penal nr. x/2013 al Direcției Naționale Anticorupție, dosar în care a fost cercetat și trimis în judecată fratele acestuia (rudă până la gradul al patrulea în sensul art. 42), dosar penal nr. x/2013 în care a semnat declarația de martor din data de 3 iulie 2014. Susține, totodată, că acest judecător a avut calitatea de persoană interesată în dosarul penal nr. x/2014 al Direcției Naționale Anticorupție, dosar penal în care a fost emisă Ordonanța de clasare nr. 313/P/2014 din 9 octombrie 2018, din conținutul căreia rezultă că și împrejurarea că aceasta a fost interceptată de către organele de urmărire penală. În atare situație, este evident faptul că acest judecător avea cunoștință de aceste împrejurări, și ca atare aceasta se află într-o vădită situație de incompatibilitate în ceea ce privește soluționarea unui dosar în care figurează ca parte contestatoarea Direcția Națională Anticorupție și ar fi trebuit aă formuleze cerere de abținere, ceea ce nu s-a întâmplat, fiind invocate dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, arată contestatorul că dincolo de motivele de incompatibilitate vădită prevăzute în art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coexistă acestora și motivele de incompatibilitate reținute în art. 42 alin. (1) pct. 9 (el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv), dat fiind soluția de clasare pronunțată de DNA față de judecătorul care a intrat în alcătuirea completului de judecată la soluționarea dosarului nr. x/2020 prin care acesteia i-a fost adusă la cunoștință inclusiv împrejurarea că a fost interceptată în dosarul penal nr. x/2013 Susține și faptul că premisele dispoziției legale anterior arătate sunt complinite și prin aceea că există pe rolul instanțelor judecătorești dosarul cu nr. x/2020 dosar ce are ca obiect acțiune în răspundere delictuală. Afirmă contestatorul că principiul independenței judecătorului creează premisele unui alt principiu - imparțialitatea judecătorului, iar între obligațiile pe care aceste principiu le stabilește în sarcina judecătorului se regăsește și aceea de evitare a conflictelor de interese. Dat fiind ca imparțialitatea justiției reflectă imparțialitatea judecătorului atât cea interioară, cât și cea percepută de un observator străin se poate afirma că în materia judiciară noțiunea de conflict de interese sunt incluse atât conflictele reale dintre interesul personal al judecătorului și obligația de a judeca imparțial, cât și împrejurările exterioare în care un observator rezonabil ar percepe sau ar putea să perceapă un astfel de conflict. În concluzie, se susține că sunt îndeplinite și condițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. respectiv în cauză există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului.

Apărările formulate în cauză Atât intimata Inspecția Judiciară solicitând respingerea ca nefondată a contestației în anulare formulată susținând în esență că una din condițiile pentru a putea promova această cale de atac pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. este aceea ca partea să fi invocat excepția corespunzătoare iar instanța de recurs să fi omis să se pronunțe asupra ei, or în prezenta cauză, contestatorul nu a invocat o astfel de excepție în recursul declarat. Se arată că în dosar nu a fost invocată nici starea de incompatibilitate a vreunuia dintre judecătorii investiți cu soluționarea dosarului nr. x/2018 al ÎCCJ și nu s-a formulat nici cerere de recuzare deși contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițșie, Direcția Națională Anticorupție avea cunoștință de prevbederile art. 44 C. proc. civ. care reglementează instituția recuzării. Prin întâmpinarea formulată, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția inadmisibilității. În susținerea acestei excepții arată că din interpretarea dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. rezultă că interpretarea unui judecător din completul de recurs nu poate constitui motiv de contestație în anulare având în vedere faptul că incompatibilitatea nu este reglementată de normele de organizare judecătorească referitoare la compunerea și alcătuirea instanței ci de normele referitoare la participanții la procesul civil, motiv pentru care nici nu poate fi invocată pe calea excepției, așa cum prevede teza finală a textului de lege menționat. Singura cale procesuală prin care se poate invoca imcompatibilitatea unui judecător din completul de recurs este formularea unei cereri de recuzare în termenele și condițiile stipulate la art. 44-47 C. proc. civ. și nicidecum prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare indiferent dacă completul competent să judece cererea de recuzare s-a pronunțat sau nu pe aceasta. În atare situație, susține intimatul Consiliul Superior al Magistraturii că prezenta contestație în anulare prin care contestatorul invocă incompatibilitatea unui judecător din completul de recurs ce a pronunțat decizia civilă nr. 4396/30.09.2021 este inadmisibilă.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este inadmisibilă calea de atac formulată, pentru considerentele ce urmează. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, și permite părții interesate să solicite instanței care a pronunțat hotărârea atacată ca, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să își anuleze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare de drept comun poate fi exercitată numai în situația în care partea nu a fost legal citată și nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata. Contestația în anulare specială, reglementată de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., poate fi introdusă în patru cazuri distincte, respectiv atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. A doua ipoteză a acestui motiv de contestație în anulare vizează, în primul rând, încălcări ale normelor referitoare la alcătuirea instanței, produse în fața instanței de recurs, iar în al doilea rând, pentru ca acest motiv să fie invocat, este necesar ca în fața instanței de recurs excepția referitoare la alcătuirea greșită a instanței să fi fost invocată, iar instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției respective. Prin urmare, neinvocarea excepției sau respingerea ei de către instanța de recurs reprezintă situații care conduc la depășirea limitelor acestui motiv de contestație în anulare Prin contestația în anulare formulată, contestatorul invocă o pretinsă stare de incompatibilitate a unui judecător ce a făcut parte din completul de judecată ce a pronunțat decizia nr. 4396 din 30 septembrie 2019 în dosarul nr. x/2018 atacată cu prezenta cale de atac, în sensul că judecătorul respectiv se afla în situația reglementată de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., el însuși a fost citat ca martor în dosarul penal nr. x/2013 al Direcției Naționale Anticorupție, dosar în care a fost cercetat și trimis în judecată fratele acestuia (rudă până la gradul al patrulea în sensul art. 42). Înalta Curte reține că față de dispozițiile art. 44 raportate la art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., pretinsul motiv de incompatibilitate trebuia invocat până la închiderea dezbaterilor în fața instanței de recurs, iar nu ulterior pronunțării deciziei atacate, cum este cazul în speță. Verificând înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că în fața instanței de recurs nu s-a invocat de către contestator excepția referitoare la alcătuirea greșită a instanței, condiție sine qua non pentru admisibilitatea contestației în anulare Reține Înalta Curte că la momentul soluționării recursului, contestatorul avea cunoștință atât de compunerea completului de judecată cât și de existența cauzelor penale menționate prin contestația în anulare astfel încât avea posibilitatea de a invoca excepția referitoare la nelegala alcătuire a instanței de recurs. Totodată, se reține și faptul că nu a fost invocată de către contestator nici starea de incompatibilitate a vreunuia dintre judecătorii investiți cu soluționarea dosarului nr. x/2018 al ÎCCJ și nici nu s-a formulat cerere de recuzare deși contestatorul avea cunoștință de prevederile art. 44 C. proc. civ. care reglementează instituția recuzării. În atare situație constată Înalta Curte că, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., astfel încât contestația în anulare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție va fi respinsă ca inadmisibilă

Temeiul legal al soluției adoptat Pentru aceste considerente, întrucât aspectele deduse judecății prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu dispozițiilor art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.