ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2654/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.05.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluției inspectorului-șef nr. C21-698 din data de 04.05.2021 și a rezoluției de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021, emise în dosarul nr. x de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru procurori și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. În fapt, s-a arătat că prin Hotărârea nr. 55 din data de 12 ianuarie 2021, secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, cu unanimitate, în baza art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, a sesizat Inspecția Judiciară în vederea efectuării verificărilor prealabile cu privire la eventuala săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 de către doamna procuror A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1568 din data de 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile ca neîntemeiate și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1568 din data de 3 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii contestației și desființării rezoluției inspectorului-șef nr. C21-698 din data de 04.05.2021 și a rezoluției de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru Procurori și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. În motivarea recursului arată că rezoluția inspectorului-șef nr. C21-698 din data de 04.05.2021 a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente. Astfel, deși instanța de fond a reținut în mod corect că plângerea împotriva soluției de clasare nu trebuie să îmbrace forma unei hotărâri a secției pentru procurori, chiar dacă sesizarea inițială a fost făcută în urma unei astfel de hotărâri, cu toate acestea, în mod greșit prima instanță a reținut că nu există identitate între persoana care a formulat sesizarea inițială și cea care a făcut plângerea împotriva soluției de clasare, nefiind făcută dovada acordului membrilor procurori pentru efectuarea plângerii. Invocă dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, art. 45 1 alin. (1) și (3) din același act normativ și arată că Inspecția Judiciară a fost sesizată de secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, iar secția pentru procurori, potrivit art. 45 1 alin. (1) din același act normativ, a formulat plângere împotriva rezoluției de clasare nr. 49l/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru procurori. Susține că există identitate între persoana care a formulat sesizarea și persoana care a formulat plângerea adresată inspectorului-șef, întrucât semnarea plângerii de către vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii s-a făcut în virtutea calității acestuia de reprezentant al secției pentru procurori, calitate ce reiese din coroborarea dispozițiilor art. 24 cu cele ale art. 26 din Legea nr. 317/2004 și cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect, arată că potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii este condus de președinte, ajutat de un vicepreședinte, aleși de plen, în prezența a cel puțin 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cu votul majorității membrilor prezenți dintre judecătorii și procurorii prevăzuți la art. 3 lit. a), care fac parte din secții diferite, pentru un mandat de un an. Astfel, președintele și vicepreședintele Consiliului asigură conducerea instituției, reprezentând Consiliul Superior al Magistraturii, inclusiv secțiile acestuia, în relațiile interne și internaționale. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004: "Cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor și nici procurorii în cea a judecătorilor", astfel că în cazul hotărârilor emise de secția pentru procurori în procedura generală, hotărârile adoptate sunt semnate de procurorul care prezidează lucrările secției (art. 26 alin. (2) din Legea nr. 317/2004), singura excepție existând în cazul hotărârilor adoptate de secție în materia răspunderii disciplinare, când acționează ca instanță de judecată. Cu privire la faptul că nu ar rezulta manifestarea de voință a tuturor membrilor secției pentru formularea unei astfel de plângeri, învederează că vicepreședintele Consiliului a dispus ca rezultatul verificărilor Inspecției Judiciare să fie comunicat pe email membrilor secției pentru procurori, astfel cum reiese din viza olografă aplicată la data de 12.04.2021 pe adresa emisă de către Inspecția Judiciară la data de 07.04.2021 în dosarul nr. x (prin care a fost comunicată rezoluția de clasare atacată către Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori). Așadar, rezoluția de clasare a fost supusă analizei tuturor membrilor secției și a existat acordul acestora pentru formularea plângerii, chiar dacă acest fapt nu s-a materializat într-un înscris. În ceea ce privește rezoluția de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x, de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru procurori, analizând soluția de clasare dispusă, secția pentru procurori apreciază că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează activitatea de soluționare a sesizărilor de către Inspecția Judiciară, verificările prealabile efectuate fiind incomplete. Un prim aspect de nelegalitate vizează faptul că rezoluția de clasare nu a fost confirmată de inspectorul-șef conform dispozițiilor 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, procedură ce nu reprezintă o simplă formalitate, ci presupune o analiză a legalității și temeiniciei întregii proceduri desfășurate, constituind o condiție de validitate a actului, lipsa acesteia ducând la nulitatea absolută a actului întocmit cu nerespectarea dispozițiilor legale. Comunicarea rezoluției de clasare, fără dovada confirmării de către inspectorul-șef, nu îndeplinește condițiile de legalitate prevăzute de lege, în condițiile în care rezoluția de clasare trebuie comunicată cu îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege, inclusiv din perspectiva confirmării acestui act de către inspectorul-șef, pentru că dispozițiile art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 dau posibilitatea contestării acesteia, atât din punct de vedere al legalității, cât și al temeiniciei, iar în lipsa comunicării rezoluției confirmate de către inspectorul-șef, petiționarul nu poate aprecia, în condiții de transparență, asupra legalității actului. Un alt aspect de nelegalitate vizează nerespectarea dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136/2018, potrivit cărora rezoluția de clasare cuprinde următoarele mențiuni: data și modalitatea de sesizare, aspectele sesizate, conținutul verificărilor prealabile efectuate, data finalizării verificărilor prealabile, situația de fapt reținută și argumentarea soluției prin raportare la aspectele sesizate, rezultatul verificărilor și dispozițiile legale aplicabile. Or, inspectorul judiciar a făcut doar o referire generică cu privire la înscrisurile care ar fi fost examinate în cadrul verificărilor prealabile, fără a le indica în mod concret. Astfel, inspectorul a menționat că verificările au constat în "examinarea sesizării și a înscrisurilor atașate și solicitarea de relații de la parchete", fără însă a indica care au fost aceste înscrisuri, care sunt unitățile de parchet de la care au fost solicitate relații și care au fost înscrisurile transmise de parchete, precum și ce a rezultat din cuprinsul acestora, întrucât conținutul verificărilor efectuate nu presupune indicarea generică a înscrisurilor examinate, ci indicarea acestora în concret. Consideră că instanța de fond a reținut în mod greșit că în cuprinsul Regulamentului nu este indicată obligația privind indicarea concretă a înscrisurilor care au fost analizate sau care sunt unitățile de parchet de la care inspectorul judiciar a solicitat relații, această acordare contravenind art. 29 alin. (3) din Regulament și dreptului petiționarului de a cunoaște dacă în etapa verificărilor prealabile au fost respectate dispozițiile legale și care sunt înscrisurile care au fost verificate și pe baza cărora a fost dispusă rezoluția de clasare. Un alt aspect vizează faptele analizate de inspector și argumentele care au stat la baza rezoluției de clasare. Cu privire la dosarul nr. x/2018, arată că inspectorul judiciar a reținut că verificările prealabile nu au evidențiat indicii ale încălcării îndatoririlor profesionale de către doamna procuror A., în legătură cu modul de emitere a ordonanțelor din datele de 13 februarie 2019 și 28 martie 2019, prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale și, respectiv, punerea în mișcare a acțiunii penale față de doamna procuror B., acestea îndeplinind condițiile de formă prevăzute de art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., cuprind temeiurile de fapt și de drept pentru toate măsurile luate prin respectivele acte procesuale și "sunt bine motivate" . Arată că susținerile inspectorului judiciar contravin, însă, celor reținute de judecătorul de drepturi și libertăți în încheierea nr. 142 din data de 03 aprilie 2019, dată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, întrucât în urma efectuării controlului de legalitate a măsurii preventive a controlului judiciar, impusă prin ordonanța nr. 1172/P/2018 din data de 28 martie 2019, acesta a constatat "neîndeplinirea condițiilor necesare începerii urmăririi penale "in personam" și punerii în mișcare a acțiunii penale (lipsa de claritate a acuzațiilor aspect ce echivalează cu inexistența notificării oficiale, existența unui caz de stingere sau împiedicare a exercitării acțiunii penale, lipsa probelor), nemotivarea ordonanței prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar, impunerea altor obligații decât cele expres și limitativ prevăzute de lege." În acest dosar, judecătorul de drepturi și libertăți a stabilit că acuzațiile de luare de mită, de abuz în serviciu și de mărturie mincinoasă sunt lipsite de precizie, claritate (coerență) și de suport probator, apreciind în esență că procurorul trebuia să rețină o altă dată de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, să justifice maniera alegerii legii aplicabile ce a condus la excluderea cauzei de împiedicare a exercitării acțiunii penale, respectiv prescripția răspunderii penale și nu a explicat în dosarul nr. l/P/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de Urmărire Penală și Criminalistică, față de declarația dată de către B. din data de 10.04.2017, de ce elementele reținute referitoare la caracterizarea unei relații considerate private (a martorului cu denunțătorul), ar fi constituit o împrejurare esențială pentru cercetare. De asemenea, invocă nerespectarea dispozițiilor art. 212 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la obligația motivării ordonanței de luare a măsurii preventive, în condițiile în care judecătorul de drepturi și libertăți a considerat că obligația impusă de acest text de lege nu este una excesivă ori inutilă, motivarea fiind necesară pentru a permite evaluarea legalității măsurii. Consideră că procurorul nu a indicat, în concret, motivele care justifică luarea măsurii controlului judiciar, fiind menționat, în mod formal, că măsura preventivă se impune având în vedere situația de fapt și necesitatea administrării în continuare a actelor de urmărire penală, pentru aflarea adevărului și pentru stabilirea întinderii întregii activități infracționale, constatând că în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, a împiedicării sustragerii inculpatei de la urmărirea penală și de la judecată, a influențării martorilor și a presei, dată fiind poziția socială și ieșirile publice repetate ale inculpatei, precum și a prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, dată fiind și gravitatea faptelor reținute în sarcina acesteia (pedepsite cu închisoare de la 3 la 10 ani - luare de mită -, majorată cu o treime conform dispozițiilor art. 7 din Legea 78/2000, respectiv închisoare de la 2 la 7 ani pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen.), precum și calitatea de magistrat procuror și funcția de demnitate publică, în exercitarea căreia a comis faptele. Arată că indicarea formală a condițiilor prevăzute de C. proc. pen. echivalează cu lipsa de motivare a ordonanței și evidențiază inexistența unei evaluări reale a condițiilor legale de luare a măsurii, grefată pe lipsa necesității și proporționalitații acesteia. Pune în discuție modul cum a ajuns procurorul de caz la ideea posibilei sustrageri de la cercetare ori la posibile încercări de influențare a martorilor, neexistând niciun început de dovadă în acest sens. Susține că sfera obligațiilor ce pot fi impuse în cadrul măsurii controlului judiciar, în baza dispozițiilor art. 215 alin. (1) și (2) C. proc. pen., este limitată, criticând faptul că procurorul a înțeles să impună inculpatei atât obligațiile ope legis (prevăzute de art. 215 alin. (1) C. proc. pen.), precum și o parte din obligațiile facultative, enumerate în art. 215 alin. (2) C. proc. pen., fără a justifica și motiva alegerea, impunându-le în mod arbitrar, fără vreo trimitere la o situație concretă, iar pe de altă parte, a stabilit și impus o obligație care nu se regăsește în cele enumerate de dispozițiile legale, obligația de a nu intra în legătură cu mass-media, cu privire la faptele pentru care se efectuează urmărirea penală în cauză, de a nu furniza date în legătură cu ancheta și de a păstra confidențialitatea urmăririi penale (lit. h) din ordonanță). Menționează că obligația impusă în sarcina inculpatei este nelegală, procurorul adăugând la lege și impunând o obligație care nu se regăsește în cele enumerate expres și limitativ de lege ori care excede celor atestate de jurisprudența anterioară. Astfel, deși același inspector judiciar a constatat în rezoluția de începere a cercetării disciplinare nr. 490/A/2021 din data de 25.02.2021, emisă în lucrarea nr. x, că sunt indicii de săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, printre altele, pentru nemotivarea ordonanței prin care s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar, în rezoluția de clasare nr. 491/A/2021 emisă în aceeași lucrare, la aceeași dată, contrar propriilor susțineri, a afirmat că ordonanța este bine motivată. Critică cele reținute de către inspectorul judiciar în sensul că modul de interpretare a probelor și aprecierea fiabilității acestora în scopul stabilirii existenței sau inexistenței infracțiunilor sunt de esența actului de judecată, fiind excluse controlului administrativ; că obiectul verificării disciplinare nu îl poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece, respectiv să instrumenteze o cauză și că opinia pe care acesta și-o formulează în urma raționamentului logico-juridic nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, neputând forma obiectul verificării disciplinare, câtă vreme judecătorul de drepturi și libertăți a stabilit exact contrariul când a constatat încălcările normelor, aspecte care au fost ignorate de inspectorul judiciar atunci când a efectuat verificările prealabile. Mai arată că în cauză, toate încălcările normelor de drept material sau procesual au fost stabilite în cadrul controlului jurisdictional. Invocă în aceste sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Precizează că toate încălcările normelor de drept material sau procesual au fost constatate de către judecătorul de drepturi și libertăți, deci de către organul competent, iar pe de altă parte, există elemente care să pună în discuție o eventuală omisiune a evaluării unor probatorii și/sau a normelor de drept incident, fie din gravă neglijență, fie din rea credință. Astfel, consideră că Inspecția Judiciară trebuia să ia act că aceste încălcări ale normelor de drept material sau procesual au fost deja stabilite de judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv să efectueze verificări prealabile cu privire la acestea și să le evalueze prin prisma elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, însă inspectorul judiciar nu a efectuat verificări prealabile și nu a analizat încălcarea normelor vizând lipsa probelor, pentru a se stabili dacă sunt indicii de săvârșire a abaterii disciplinare, ci a constatat, în mod eronat, că o parte dintre încălcări țin de interpretarea probelor și aplicarea dispozițiilor legale, respectiv de raționamentul logico-juridic al magistratului. Cu privire la dosarul nr. x/2020, critică faptul că inspectorul judiciar a constatat că modul de interpretare a probelor și aprecierea fiabilității acestora în scopul stabilirii existenței sau inexistenței infracțiunilor ce fac obiectul cauzei și a vinovăției sau nevinovăției persoanei cercetate sunt de esența actului de judecată, fiind exclus controlul administrativ asupra acestora, în condițiile în care inspectorul nu a indicat în mod concret, care sunt aceste probe și care au fost organele judiciare care le-au interpretat în mod diferit. Mai arată că în acest dosar, prin încheierea nr. 292 din data de 13 august 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, judecătorul de drepturi și libertăți a stabilit următoarele încălcări: măsura controlului judiciar a fost luată cu încălcarea dreptului la apărare al inculpatului; procurorul a luat măsura preventivă a controlului judiciar, deși inculpatul formulase o cerere de recuzare; procurorul de caz a luat măsura preventivă a controlului judiciar fără a-l audia pe inculpat în condițiile legii; în ce privește existența probelor din care rezultă că persoana cercetată a săvârșit infracțiunile imputate, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că în cazul luării măsurii preventive a controlului judiciar nu este suficientă existența unor indicii temeinice din care să rezulte că persoana cercetată a săvârșit o infracțiune, fiind necesar să existe probe în acest sens; procurorul a făcut referiri la nevinovăția persoanelor cercetate într-un dosar aflat în curs de instrumentare de către o altă unitate de parchet; procurorul din cadrul S.I.I.J. a pus la dispoziția persoanelor aflate încă în curs de cercetare acte la care acestea nu trebuiau să aibă acces; acuzațiile aduse inculpatului C. sunt fundamentate, în proporție considerabilă, pe declarațiile unora dintre persoanele audiate în calitate de martori în dosarele penale nr. x/2016 și nr. y/2016 instrumentate la S.T. Ploiești, precum și pe înregistrări ale unor convorbiri purtate în principal în mediu ambiental, care, în opinia procurorului S.I.I.J. susțin acuzațiile aduse inculpatului, dar și luarea măsurii preventive a controlului judiciar. Cu privire la aceste din urmă dosare, recurentul-reclamant susține că înregistrările aflate la dosar nu dovedesc exercitarea vreunei constrângeri față de persoanele ale căror depoziții sunt puse sub semnul întrebării, fiind valorificate ca atare de procuror, deși nu au fost obținute în baza unui mandat de supraveghere tehnică, respectiv că procurorul le-a valorificat ca atare, mai înainte de efectuarea unei expertize care să stabilească dacă acestea au suferit modificări de natură a afecta conținutul și sensul discuțiilor, dacă acestea sunt integrale sau doar fragmente și dacă vocile aparțin persoanelor indicate. De asemenea, mai susține că în privința infracțiunii de abuz în serviciu, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut necunoașterea de către procurorul S.I.I.J. a dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, precum și faptul că ordonanța este nemotivată. Consideră că din conținutul rezoluției de clasare nu rezultă care sunt încălcările la care s-a raportat inspectorul judiciar când a dispus soluția de clasare, apreciind că inspectorul judiciar trebuia doar să ia act de aceste încălcări ale normelor de drept material sau procesual deja stabilite de judecătorul de drepturi și libertăți, în analizarea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, astfel că verificările efectuate de inspectorul judiciar sunt incomplete, în condițiile în care nu au privit toate aspectele de nelegalitate constatate de judecătorul de drepturi și libertăți în cele două hotărâri.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală. Arată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Apreciază că nu poate fi reținută critica conform căreia rezoluția inspectorului-șef nr. C21-698 ar fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, în condițiile în care se impun a fi respectate prevederile art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, din conținutul cărora reiese că trebuie să existe identitate între persoana care a formulat sesizarea inițială și cea care face plângerea împotriva soluției de clasare, condiție ce nu a fost dovedită în cauză. Inițial, membrii secției pentru procurori au decis sesizarea Inspecției Judiciare, însă plângerea declarată împotriva rezoluției de clasare nr. 491/A/2021 a fost semnată doar de către vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii, domnul procuror D.. Susține că și dacă nu era necesară adoptarea unei hotărâri în sensul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, dacă semnatarul cererii nu a acționat în nume propriu, ci așa cum s-a afirmat, în numele întregii Secții pentru procurori, era necesar a se proba existența acordului, al manifestării de voință exprimat de membrii procurori pentru efectuarea unui act de dispoziție distinct de cel al sesizării inițiale. În acest sens, Curtea de Apel București a apreciat că acest acord de a acționa în sensul arătat nu poate fi prezumat prin simplul fapt că rezoluția de clasare a fost transmisă prin email membrilor procurori. Instanța a mai reținut că, din verificarea ședințelor secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, stabilite în intervalul 12 aprilie - 22 aprilie 2021, (data înregistrării plângerii), a rezultă că au avut loc trei ședințe, în datele de 13 aprilie 2021, 15 aprilie 2021 și 20 aprilie 2021, iar din ordinea de zi soluționată a celor trei ședințe, s-a constatat că niciuna nu a avut pe pe ordinea de zi discutarea formulării unei plângeri împotriva rezoluției de clasare nr. 491/A/2021, emise de Inspecția Judiciară, astfel că membrii secției pentru procurori nu și-au exprimat acordul cu privire la oportunitatea formulării unei plângeri față de soluția de clasare. De asemenea, și cu privire la susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia rezoluția de clasare nu a fost confirmată de către inspectorul șef, conform dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, consideră că în mod judicios a constatat instanța de fond că această critică este neîntemeiată, întrucât Rezoluția nr. 491/A/25.02.2021 poartă semnătura inspectorului judiciar care a întocmit-o, a fost supusă avizării de către directorul Direcției de inspecție pentru procurori care a avizat-o la data de 02.04.2021, iar după avizare a fost confirmată conform art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004. Referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, pe motiv că inspectorul judiciar ar fi făcut doar o referire generică cu privire la înscrisurile care au fost examinate în cadrul verificărilor prealabile, dar fără a le indica în mod concret, arată că această critică este nefondată, câtă vreme aceste dispoziții prevăd mențiunile pe care trebuie să le conțină rezoluția de clasare, respectiv: data și modalitatea de sesizare, aspectele sesizate, conținutul verificărilor prealabile efectuate, data finalizării verificărilor prealabile, situația de fapt reținută și argumentarea soluției prin raportare la aspectele sesizate, rezultatul verificărilor și dispozițiile legale aplicabile. Contrar susținerilor recurentului reclamant, instanța de fond a constatat că au fost respectate prevederile anterior menționate, neexistând vreo obligație de enumerare concretă a înscrisurilor care au fost analizate sau unitățile de parchet de la care inspectorul judiciar a solicitat relații, acestea putând fi consultate din copia certificată pentru conformitate, depusă la dosarul cauzei. Consideră că în mod temeinic Curtea de Apel București a reținut că în speță, clasarea sesizării nu permite prezumția simplă de lipsă de obiectivitate în analiză, câtă vreme respectiva soluție are temei legal în art. 45 și următoarele din Legea nr. 317/2004, instanța de fond constatând că inspectorul judiciar a analizat materialul documentar disponibil, raportându-se inclusiv la conținutul petiției formulate de reclamant. Astfel, arată că instanța de fond a reținut în mod corect că analiza detaliată efectuată în conținutul actelor litigioase a indicat faptul că verificările inspectorului judiciar au fost unele corespunzătoare, permițându-i să deceleze atât aspectele sesizate, cât și contextul judiciar corespunzător; că soluția din rezoluția litigioasă nu apare ca fiind arbitrară, ci este rezultatul unui raționament argumentativ, conținând motive de fapt și de drept detaliate în concret de către emitentul actelor; că actul administrativ litigios este motivat, fiind examinate argumentele relevante ale reclamantului, iar considerentele dezvoltate de Inspecția Judiciară sunt în legătură cu obiectul și motivele sesizării. În acest context, nu pot fi reținute nici susținerile conform cărora rezoluția emisă nu ar conține o motivare în ceea ce privește sesizarea formulată, câtă vreme motivele de fapt și de drept avute în vedere pot fi identificate în concret și permit exercitarea de către partea interesată a dreptului la apărare prin contestarea lor argumentată, iar instanța poate proceda la analiza lor efectivă. Susține că, deși recurentul-reclamant a apreciat verificările prealabile efectuate de Inspecția Judiciară ca fiind incomplete, nici în calea de atac nu a arătat ce solicită a fi completat, ci a propus doar o reinterpretare a verificărilor și înscrisurilor care au analizate, pentru ca apoi, pe baza acestora să se ajungă la o concluzie diametral opusă cu privire la așa-zisele încălcări ce țin de interpretarea probelor, de aplicarea dispozițiilor legale și de raționamentul logico-juridic. Consideră că din examinarea celor două ordonanțe se constată că acestea îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., cuprind temeiurile de fapt și de drept pentru toate măsurile luate prin respectivele acte procesuale și sunt motivate, iar aspectele constatate de judecătorul de drepturi și libertăți referitoare la lipsa de claritate a acuzației și la modul de aplicare a dispozițiilor legale țin de raționamentul juridic al magistratului și excedează obiectului verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară. Prin urmare, în mod just a fost subliniat de către instanța de fond că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză. Referitor la analiza modului de exercitare a atribuțiilor de serviciu de către doamna procuror A. în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în mod just s-a reținut că modul de interpretare a probelor și aprecierea fiabilității acestora în scopul stabilirii existenței sau inexistenței infracțiunilor ce fac obiectul cauzei și, respectiv, a vinovăției sau nevinovăției persoanei cercetate sunt de esența actului de judecată, fiind exclus controlul administrativ asupra acestora. În ceea ce privește analiza modului de exercitare a atribuțiilor de serviciu de către doamna procuror A. în dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, arată că verificările prealabile efectuate nu au decelat indicii privind încălcarea de către procuror a normelor de drept procesual care reglementează competența organelor de urmărire penală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o acțiune prin care reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluției inspectorului-șef nr. C21-698 din data de 04.05.2021 și a rezoluției de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021, emisă în dosarul nr. x de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru procurori și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. Prin sentința instanței de fond, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta Inspecția Judiciară, respectiv: excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Superior al Magistraturii, excepția lipsei capacității procesuale a secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, excepția lipsei calității de reprezentant al Consiliului Superior al Magistraturii și excepția lipsei procedurii prevăzute de art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar pe fond, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței nr. 1568 din data de 3 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cauză, Înalta Curte constată că secția pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a emis Hotărârea nr. 55 din data de 12 ianuarie 2021, prin care a decis, în unanimitate, sesizarea Inspecției Judiciare în vederea efectuării unor verificări prealabile cu privire la eventuala săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, de către doamna procuror A.. Ca urmare a acestei sesizări, a fost emisă rezoluția de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021, emisă în dosarul nr. x de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru procurori și, ulterior, rezoluția inspectorului-șef nr. C21-698 din data de 04.05.2021. Într-o primă critică, formulată cu privire la rezoluțiile de mai sus, se arată de către recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii că în mod greșit instanța de fond a reținut că trebuie să existe identitate între persoana care a formulat sesizarea inițială și cea care face plângerea împotriva soluției de clasare. Înalta Curte constată că această critică este nefondată, în condițiile în care potrivit art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004: "(1) Împotriva rezoluției de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-șef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluționează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecția Judiciară." Astfel, din chiar conținutul textului de lege, legiuitorul a dat posibilitatea formulării plângerii îndreptate împotriva rezoluției de clasare doar persoanei care a formulat sesizarea, ceea ce face ca argumentele recurentului-reclamant să nu poată fi primite. În speță, se reține că sesizarea Inspecției Judiciare s-a făcut prin Hotărârea secției pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 55 din data de 12 ianuarie 2021, de către membrii acestei secției reuniți în cadrul ședinței de la acea dată, sesizarea fiind făcută în unanimitate, după cum reiese din chiar conținutul hotărârii. Cu toate acestea, plângerea declarată împotriva rezoluției de clasare nr. 491/A/2021 a fost semnată doar de către vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii, domnul procuror D., astfel că nu este îndeplinită cerința ca plângerea din speță să fie formulată de aceeași persoană care a formulat și sesizare inițială. Sub acest aspect, instanța de fond a reținut în mod corect că în ipoteza în care semnatarul cererii nu a acționat în nume propriu, ci așa cum s-a afirmat, în numele întregii Secții pentru procurori, era necesar a se proba existența acordului, a manifestării de voință exprimate de membrii procurori pentru efectuarea unui act de dispoziție distinct de cel al sesizării inițiale. Instanța de recurs constată că nu se poate reține nici argumentul recurentului-reclamant, exprimat atât prin cererea de recurs, cât și în fața primei instanțe, în sensul că acest viciu s-ar fi complinit prin aceea că vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii a dispus ca rezultatul verificărilor Inspecției Judiciare să fie comunicat pe email membrilor secției pentru procurori, astfel cum reiese din viza olografă aplicată la data de 12.04.2021 pe adresa emisă de către Inspecția Judiciară la data de 07.04.2021 în dosarul nr. x, ceea ce ar denota faptul că rezoluția de clasare a fost supusă analizei tuturor membrilor secției și a existat acordul acestora pentru formularea plângerii, chiar dacă acest fapt nu s-a materializat într-un înscris. Critica este nefondată, în condițiile în care, pe de o parte, viza olografă aplicată la data de 12.04.2021 pe adresa emisă de către Inspecția Judiciară la data de 07.04.2021 în dosarul nr. x, nu este suficientă pentru a se reține că s-a făcut comunicarea, iar pe de altă parte, chiar dacă comunicarea ar fi fost efectuată, se impunea, pentru a se reține validitatea plângerii, să existe acordul expres al membrilor secției pentru Procurori pentru efectuarea demersului constând în plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare. Cu alte cuvinte, în lipsa unui acord expres al acelorași persoane care au formulat sesizarea inițială, nu se poate considera că plângerea respectă cerința de a fi formulată de aceleași persoane, astfel cum prevede în mod expres art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. De altfel, lipsa unui asemenea acord reiese și din verificarea ședințelor secției pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, din care nu a reieșit că la ultimele trei ședințe, desfășurate în intervalul 12 aprilie - 22 aprilie 2021, nu s-a discutat formularea unei plângeri împotriva rezoluției de clasare nr. 491/A/2021 emise de Inspecția Judiciară, nefiind identificat un asemenea punct pe ordinea de zi soluționată a celor trei ședințe. A doua critică formulată prin cererea de recurs vizează faptul că rezoluția de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x, de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru procurori nu a fost confirmată de inspectorul-șef, conform dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004. Înalta Curte constată că această critică este nefondată, în condițiile în care rezoluția de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x a fost confirmată de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare, conform dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, precum și avizată la data de 02.04.2021 de către Directorul Direcției de inspecție judiciară pentru procurori din cadrul Inspecției Judiciare, astfel cum reiese din copia acestei hotărâri depuse la filele x din vol. IV al dosarului de fond. Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant, rezoluția de clasare contestată fiind confirmată de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare și avizată de către Directorul Direcției de inspecție judiciară pentru procurori, astfel cum prevăd normele legale în materie, pentru respectarea condițiilor de validitate a actului. O a treia critică formulată prin motivele de recurs vizează faptul că nu ar fi fost respectate dispozițiile art. 29 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136/2018, întrucât inspectorul judiciar a făcut doar o referire generică cu privire la înscrisurile care ar fi fost examinate în cadrul verificărilor prealabile, fără a le indica în mod concret, iar pe de altă parte, nu a precizat care sunt unitățile de parchet de la care au fost solicitate relații și care au fost înscrisurile transmise de parchete, precum și ce a rezultat din cuprinsul acestora. Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi reținută, în condițiile în care art. 29 alin. (3) din Regulament prevede că rezoluția de clasare trebuie să cuprindă următoarele mențiuni: data și modalitatea de sesizare, aspectele sesizate, conținutul verificărilor prealabile efectuate, data finalizării verificărilor prealabile, situația de fapt reținută și argumentarea soluției prin raportare la aspectele sesizate, rezultatul verificărilor și dispozițiile legale aplicabile. Astfel fiind, se constată că nicăieri în cuprinsul acestui articol nu se prevede că se impune indicarea în mod concret a înscrisurilor care au fost examinate în cadrul verificărilor prealabile sau unitățile de parchet de la care au fost solicitate relații Prin urmare, instanța de fond a reținut în mod corect că au fost respectate aceste prevederi, fiind indicat la pct. nr. III Data finalizării verificărilor prealabile și conținutul acestora, că verificările prealabile au fost finalizate la data de 25 februarie 2021 și au constat în examinarea sesizării și a înscrisurilor atașate și solicitarea de relații de la parchete, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (3), art. 21 și art. 22 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție. În ceea ce privește fondul sesizării, Înalta Curte constată că prin Hotărârea nr. 55 din data de 12 ianuarie 2021, secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în baza art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, a sesizat Inspecția Judiciară în vederea efectuării verificărilor prealabile cu privire la eventuala săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 de către doamna procuror A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție. Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004: "Constituie abateri disciplinare: (...) t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." De asemenea, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 99 1 din același act normativ, potrivit cărora: "(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituția României: "(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției", iar potrivit art. 3 alin. (1) și alin. (1 ind.) din Legea nr. 303/2004, aplicabilă în perioada relevantă: "(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. (1 1 ) Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzute la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte). Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, judecător sau procuror, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că intimata-pârâtă Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii magistratului în sensul reclamat, cum de altfel a și procedat. În speță, recurentul-reclamant a fost nemulțumit de clasarea de către Inspecția Judiciară a sesizării formulate de acesta cu privire la posibila săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 de către doamna procuror A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție. Sub acest aspect, recurentul-reclamant a formulat mai multe critici cu privire la instrumentarea a două dosare de urmărire penală de către procurorul cu privire la care a solicitat să se constate săvârșirea abaterii disciplinare. Astfel, în ceea ce privește dosarul nr. x/2018, a susținut că, deși inspectorul judiciar a reținut că verificările prealabile nu au evidențiat indicii ale încălcării îndatoririlor profesionale de către doamna procuror A. în legătură cu modul de emitere a ordonanțelor din datele de 13 februarie 2019 și 28 martie 2019, acestea îndeplinind condițiile de formă prevăzute de art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., cele reținute de către inspectorului judiciar contravin aspectelor relevate de judecătorul de drepturi și libertăți în încheierea nr. 142 din data de 03 aprilie 2019, dată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, întrucât în urma efectuării controlului de legalitate a măsurii preventive a controlului judiciar, impusă prin ordonanța nr. 1172/P/2018 din data de 28 martie 2019, judecătorul de drepturi și libertăți a stabilit că acuzațiile de luare de mită, de abuz în serviciu și de mărturie mincinoasă sunt lipsite de precizie, claritate (coerență) și de suport probator. A apreciat că procurorul trebuia să rețină o altă dată de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, să justifice maniera alegerii legii aplicabile ce a condus la excluderea cauzei de împiedicare a exercitării acțiunii penale, respectiv prescripția răspunderii penale și nu a explicat în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de Urmărire Penală și Criminalistică, față de declarația dată de către B. din data de 10.04.2017, de ce elementele reținute referitoare la caracterizarea unei relații considerate private (a martorului cu denunțătorul), ar fi constituit o împrejurare esențială pentru cercetare. A invocat nerespectarea dispozițiilor art. 212 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la obligația motivării ordonanței de luare a măsurii preventive; faptul că procurorul cercetat nu a indicat, în concret, motivele care justifică luarea măsurii controlului judiciar și criticând faptul că procurorul a înțeles să impună inculpatei atât obligațiile ope legis (prevăzute de art. 215 alin. (1) C. proc. pen.), precum și o parte din obligațiile facultative, enumerate în art. 215 alin. (2) C. proc. pen., fără a justifica și motiva alegerea, impunându-le în mod arbitrar, fără vreo trimitere la o situație concretă, iar pe de altă parte, a stabilit și impus o obligație care nu se regăsește în cele enumerate de dispozițiile legale, aceea de a nu intra în legătură cu mass-media, cu privire la faptele pentru care se efectuează urmărirea penală în cauză, de a nu furniza date în legătură cu ancheta și de a păstra confidențialitatea urmăririi penale. În ceea ce privește dosarul nr. x/2020, recurentul-reclamant a susținut că prin încheierea nr. 292 din data de 13 august 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, judecătorul de drepturi și libertăți a stabilit că înregistrările aflate la dosar nu dovedesc exercitarea vreunei constrângeri față de persoanele ale căror depoziții sunt puse sub semnul întrebării, fiind valorificate ca atare de procuror, deși nu au fost obținute în baza unui mandat de supraveghere tehnică, respectiv că procurorul le-a valorificat ca atare, mai înainte de efectuarea unei expertize care să stabilească dacă acestea au suferit modificări de natură a afecta conținutul și sensul discuțiilor, dacă acestea sunt integrale sau doar fragmente și dacă vocile aparțin persoanelor indicate. Analizând criticile de mai sus, Înalta Curte constată că toate acestea excedează competențelor Inspecției Judiciare, astfel cum s-a reținut în mod corect atât prin rezoluția nr. 491/A/1991, cât și prin sentința recurată. În speță, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat aspecte ce țin de soluțiile pronunțate în dosarele de urmărire penală nr. 1172/P/2018 și nr. 1295/P/2020, precum și de aprecierea probatoriului de către procurorul desemnat, respectiv de raționamentul logico-juridic al magistratului. Altfel spus, recurentul-reclamant a criticat raționamentul logico-juridic al procurorului vizat de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor din respectivele dosare, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, toate acestea fiind operațiuni ce fac parte din raționamentul logico-juridic al magistratului, în temeiul căruia se pronunță soluțiile. Or, aceste elementele nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. De asemenea, Înalta Curte constată că remediul pus la dispoziție de legiuitor pentru partea nemulțumită de soluția dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecției Judiciare, pentru că nici pârâta și nici instanța de contencios administrativ nu au competența legală de a verifica soluțiile pronunțate în alte cauze ori modalitatea de interpretare a probatoriului în dosarele unităților de parchet, cum sunt cele sesizate de către recurentul-reclamant. Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecția Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalității de aplicare a unor dispoziții legale. Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate. Cu alte cuvinte, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural ori interpretarea și administrarea probatoriului. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronun