ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 362/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 23.12.2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Comuna Nicolae Bălcescu, Consiliul Local al Comunei Nicolae Bălcescu și Primăria Comunei Nicolae Bălcescu, ca prin sentința ce o va pronunța să dispună:

a) în principal, anularea înștiințării de plată din 14.07.2015 emise de Comuna Nicolae Bălcescu - Consiliul Local - Primăria Comunei Nicolae Bălcescu, pentru suma de 5.376.759 RON;

b) în subsidiar, obligarea pârâtelor la emiterea unui răspuns la contestația formulată de reclamantă împotriva înștiințării de plată din 14.07.2015, respectiv emiterea și comunicarea către reclamantă a deciziei de soluționare a contestației;

c) anularea Notei de constatare nr. x/01.10.2015 emise de Comuna Nicolae Bălcescu - Consiliul Local - Primăria Comunei Nicolae Bălcescu, pentru suma de 3.656.302 RON;

d) anularea Notei de constatare nr. x/01.10.2015 emise de Comuna Nicolae Bălcescu - Consiliul Local - Primăria Comunei Nicolae Bălcescu pentru suma de 1.954.229 RON;

e) anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 8138/12.11.2015 emise de Primăria Comunei Nicolae Bălcescu privind soluționarea contestației/plângerii prealabile formulate de A. împotriva Notei de constatare nr. x/01.10.2015;

f) anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 8138/12.11.2015 emise de Primăria Comunei Nicolae Bălcescu privind soluționarea contestației/plângerii prealabile formulate de A. împotriva Notei de constatare nr. x/01.10.2015;

g) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 57 din 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a veche contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Comuna Nicolae Bălcescu, Consiliul Local al Comunei Nicolae Bălcescu și Primăria Comunei Nicolae Bălcescu.

Au fost obligate pârâtele să soluționeze contestația administrativă formulată de către reclamantă împotriva înștiințării de plată din data de 14.07.2015 emisă de pârâte.

A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect anularea înștiințării de plată din data de 14.07.2015 emise de pârâte.

S-a dispus anularea Notei de constatare nr. x/1.10.2015 emise de comuna Nicolae Bălcescu-Consiliul local-Primăria comunei Nicolae Bălcescu, definitivă prin Decizia de soluționare a contestației nr. 8138/12.11.2015 emisă de Primăria Comunei Nicolae Bălcescu și a Notei de constatare nr. x/1.10.2015 emise de comuna Nicolae Bălcescu-Consiliul local-Primăria comunei Nicolae Bălcescu, definitivă prin Decizia de soluționare a contestației nr. 8138/12.11.2015 emisă de Primăria Comunei Nicolae Bălcescu.

A fost admisă în parte cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată și au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 150, cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate cu privire la respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere având ca obiect anularea înștiințării și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate cu privire la respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind anularea înștiințării și trimiterea acestui capăt de cerere spre rejudecare instanței de fond.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond, în mod greșit, a dispus admiterea în parte a acțiunii, încălcând normele de procedură prevăzute de art. 205 alin. (1), art. 210 și art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003), prin raportare la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

A susținut recurenta că înștiințarea de plată reprezintă un act administrativ de sine stătător care poate fi atacat individual în instanță, acesta îndeplinind toate condițiile pentru a fi calificat drept un act administrativ.

A menționat recurenta că prin înștiințarea de plată au fost impuse anumite sume cu titlu de impozit pe clădiri și accesorii aferente, astfel că natura acesteia este aceea a unui act administrativ-fiscal. Înștiințarea de plată atacată a fost emisă de o autoritate publică având atribuții de administrare fiscală, în vederea aplicării legislației incidente în materie fiscală pentru a stabili, a modifica sau a stinge raporturi juridice. Totodată, înștiințarea de plată beneficiază de prezumția de legalitate specifică actului administrativ-fiscal, modifică ordinea juridică, impunându-se imediat destinatarilor, fără a fi necesară sesizarea instanței de judecată în prealabil, are un vădit caracter executoriu și este susceptibilă a fi supusă unui control de legalitate în fața instanțelor judecătorești competente.

Prin urmare, înștiințarea de plată este susceptibilă a fi atacată în temeiul art. 205 și următoarele din Codul de procedură fiscală, sentința atacată fiind nelegală din acest punct de vedere.

A concluzionat recurenta că înștiințarea de plată reprezintă un act administrativ-fiscal, nefiind necesară decizia de soluționare a contestației, iar orice interpretare contrară ar aduce atingere dreptului său de acces la justiție.

A mai arătat recurenta că, în mod greșit, prima instanță a admis excepția inadmisibilității invocată de intimatele-pârâte, întrucât înștiințarea de plată reprezintă un act administrativ-fiscal ce poate fi atacat separat. Soluția pronunțată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Contrar interpretării date de instanța de fond, înștiințarea de plată îndeplinește toate condițiile pentru a fi calificată drept act administrativ, întrucât este un act juridic, care dă naștere la raporturi juridice de drept administrativ-fiscal, prin stabilirea unor obligații fiscale de plată față de recurentă; reprezintă o manifestare de voință a autorității emitente, în sensul stabilirii unor obligații de plată în sarcina recurentei; au fost emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în virtutea îndeplinirii atribuțiilor de organ fiscal; au fost emise în vederea executării în concret a legii, respectiv în executarea prevederilor Codul fiscal, acreditând pretinse obligații de plată a impozitului pe clădiri. Având în vedere îndeplinirea tuturor celorlalte condiții enunțate, rezultă că înștiințările de plată sunt supuse unui regim de drept administrativ.

În concluzie, a arătat recurenta că, având în vedere natura de act administrativ-fiscal a înștiințării de plată, în mod greșit prima instanță a dispus admiterea excepției inadmisibilității, încălcând dispozițiile legale menționate, motiv pentru care se impune admiterea recursului.

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recursul declarat de A. S.R.L. privește soluția de respingere ca inadmisibil a capătului de cerere având ca obiect anularea înștiințării de plată din data de 14.07.2015 emise de pârâte.

Motivele de recurs invocate de recurentă sunt cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., susținându-se încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 205 alin. (1), art. 210 și art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003), prin raportare la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., precum și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Potrivit art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal se definește ca fiind,,(…) actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale."

Înalta Curte reamintește și definiția actului administrativ cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, text conform căruia prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport cu această definiție, se reține că un act juridic are caracter administrativ în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

Or, așa cum în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond, înștiințarea de plată nu întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a fi calificată ca un act administrativ, întrucât aceasta nu produce prin ea însăși vreun efect, în sensul că nu dă naștere vreunui raport juridic de drept administrativ-fiscal, ci doar aduce la cunoștința recurentei-reclamante că figurează cu obligații de plată reprezentând impozit pe clădiri.

Totodată, potrivit art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.

Din coroborarea normelor legale anterior menționate se reține că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementată de art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, este o procedură administrativă prealabilă care are caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Astfel, este de observat că, în acord cu prevederile art. 210 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: "(1) În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. (2) Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac."

În fine, art. 218 stipulează că:

"(1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condițiile art. 44, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. (2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. (3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă."

Așadar, prevederile cuprinse în titlul IX al Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate. Asemenea proceduri, în care soluționarea plângerilor și a contestațiilor este atribuită însuși organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcției administrative.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 205-211 și art. 218 din O.G. nr. 92/2003, procedura administrativă în materie fiscală este obligatorie, iar instanța de judecată este chemată să cenzureze exclusiv legalitatea deciziei de soluționare a contestației, prin prisma criticilor invocate de parte și în raport de care aceasta a fost pronunțată.

În concluzie, soluția de respingere ca inadmisibil a capătului de cerere având ca obiect anularea înștiințării de plată din data de 14.07.2015 emise de pârâte este corectă, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind nefondate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 57 din 23 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a veche contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 57 din 23 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a veche contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 ianuarie 2023.