Decizia nr. 834/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 262/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Grădina și Primăria Comunei Grădina, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei de impunere nr. x/22.06.2015, emise de Comuna Grădina - Primăria Comunei Grădina; anularea oricărui act subsecvent emis în temeiul Deciziei de impunere; anularea Dispoziției privind soluționarea contestației administrativ-fiscale, formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/22.06.2015 privind creanțele datorate bugetului local nr. 66/22.07.2015, emise de Comuna Grădina ("Dispoziția nr. 66/22.07.2015").

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 262 din 7 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Grădina și Primăria Comunei Grădina; a fost anulată Decizia de impunere nr. x/22.06.2015 emisă de Primăria Grădina și Dispoziția nr. 66/22.07.2015 emisă de Primarul Comunei Grădina; au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 17.077,65 RON, din care 17.027,65 RON-onorariu avocat și 50 de RON - taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 262 din 7 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtele Comuna Grădina și Primăria Comunei Grădina au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentele-pârâte au susținut că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, nu sunt analizate probatoriile administrate în cauză, nu sunt analizate și înlăturate apărările recurentelor, hotărârea cuprinzând doar reluarea cererilor părților din proces. În ceea ce privește incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că decizia de impunere nr. x/22.06.2015 a fost emisă conform Codul fiscal (Legea nr. 227/2015) - art. 453 lit. b), art. 249 din vechiul Codul fiscal, în temeiul Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul MF nr. 1210/2014 și pe baza declarațiilor fiscale depuse de reclamantă. Astfel, au arătat că nu pot fi reținute considerațiile teoretice expuse în sentința recurată, întrucât, în opinia acestora, în cauză se aplică noi dispoziții legale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, Decizia nr. 5/2014 era obligatorie pentru toate instituțiile. Cât privește anularea Deciziei nr. 5/2014, recurentele au susținut că aceasta a fost anulată ulterior emiterii deciziei de impunere, producând efecte numai pentru viitor, sens în care face trimitere la art. 23 din Legea nr. 554/2004. Din Decizia nr. 5/2014 rezultă cu claritate că turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor în accepțiunea definiției ce se regăsește în art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Prin urmare, au criticat reținerea curtii în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene au fost încadrate în mod greșit în categoria clădirilor, la data emiterii deciziilor contestate. Caracterul impozabil al turnurilor de susținere a turbinelor eoliene a fost declarat chiar de reclamantă, neputând fi primită susținerea potrivit căreia elementele componente ale turbinelor eoliene nu se circumscriu noțiunii fiscale de clădire, în condițiile în care reclamanta a declarat în fiecare an turnurile de susținere în vederea stabilirii impozitului pe clădiri pe care l-a achitat, de altfel. Modificările intervenite în anii 2019, 2020 asupra art. 453 lit. b) din Codul fiscal nu au caracter de noutate, ci vin să întărească încadrarea turnurilor de susținere a turbinelor eoliene în categoria construcțiilor suspuse impozitării și nu pot fi interpretate ca o extindere a sferei impozitului pe clădiri care să aibă efect excluderea acestora din baza de impozitare anterior anului 2019.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute. În esență, a susținut că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, invocând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 3284/2017 a Curții de Apel București și a deciziei nr. 2598/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcând trimitere la interpretarea art. 249 alin. (5) Codul fiscal din vechea reglementare și la art. 453 lit. b), Codul fiscal în noua interpretare (2018), precum și la raportul de expertiză din dosarul nr. x/2015. În mod eronat recurentele apreciază că, deși Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată, acest aspect nu influențează soluționarea prezentei cauze și nu produce efecte pentru trecut. Prin Legea nr. 285/2018 nu s-a adăugat la lege, ci s-a explicitat ceea ce era prevăzut în Codul fiscal. A mai făcut intimata trimitere la art. 23 Legea nr. 554/2004, precum și la Decizia nr. 10/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În fine, a arătat că, în opinia sa, nu sunt îndeplinite condițiile pentru trimitere spre rejudecare ori pentru casare si rejudecare fond, motivele de recurs fiind nefondate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia de impunere nr. x/22.06.2015 emisă de Primăria Grădina, a fost stabilită în sarcina A. S.A. obligația de plată a impozitului pe clădiri în cuantum de 2261199 RON, reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2015, cu privire la turnurile de susținere a turbinelor eoliene. Totodată, au fost stabilite în sarcina societății majorări în cuantum de 67836 RON. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație, ce a fost respinsă prin Dispoziția Primarului comunei Grădina nr. 66/22.07.2015, fiind motivată pe Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 potrivit căreia "Turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor, așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal." În acest context factual, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Grădina și Primăria Comunei Grădina, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei de impunere nr. x/22.06.2015, emise de Comuna Grădina - Primăria Comunei Grădina; anularea oricărui act subsecvent emis în temeiul Deciziei de impunere; anularea Dispoziției privind soluționarea contestației administrativ-fiscale, formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/22.06.2015 privind creanțele datorate bugetului local nr. 66/22.07.2015, emise de Comuna Grădina ("Dispoziția nr. 66/22.07.2015"). Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâtele formulând critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. Instanța de control judiciar nu poate reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentelor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauza de față. Recurentele critică în esență faptul că instanța de fond nu a făcut o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării, cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, că a respectat prevederile legale în materie fiscală, iar faptul că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, care nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății, nu influențează soluționarea acesteia, în condițiile în care a debitat construcții (la momentul debitării), iar la ora actuală aceleași construcții sunt debitate conform Codul fiscal. Susținerile recurentelor nu se confirmă. În mod corect a reținut instanța de fond că, în cauză, decizia prin care au fost stabilite impozite pe clădiri aferente turnurilor de susținere ale turbinelor eoliene a fost emisă potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal (Legea 571/2003), care a definit noțiunea de clădire în înțelesul titlului respectiv, ca fiind "orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri", coroborate cu Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, care a interpretat art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, reținând că turnurile de susținere a turbinelor eoliene s-ar încadra în definiția legală a clădirii în sens fiscal, reținând că: "Turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Delimitarea acestuia de elementele reprezentând utilaje și echipamente se realizează pe baza proiectului general în funcție de încadrarea în grupa 1 - Construcții, respectiv în grupa 2 - Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, prevăzut în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004, cu modificările ulterioare." Or, prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus anularea deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014, fiind astfel invalidată interpretarea dispozițiilor legale dată de Comisia Fiscală Centrală, instanța dispunând în sensul că turnul de susținere a turbinelor eoliene nu constituie o clădire în sensul art. 249 alin. (5) Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 republicată. Această soluție a fost menținută prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile, în considerentele deciziei arătându-se că: "Fără a relua întru-totul considerentele exprimate anterior, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reține Înalta Curte, în esență, că nu pot fi disparate elementele funcționale ale unei turbine eoliene, în scopul impozitării separate a turnului de susținere și a nacelei drept clădire, întrucât acestea nu compun, de sine-stătător, elementele structurale ale unei clădiri, conform definiției date acestei noțiuni prin dispozițiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și cele ale pct. 31 alin. (6) lit. a) și g) din H.G. nr. 44/2004, ci ele fac parte dintr-un echipament tehnologic complex, destinat transformării energiei vântului în energie electrică, un scop diferit de funcțiunea pe care o atribuie norma fiscală unei clădiri, în vederea impozitării acesteia." Consecințele juridice ale acestei decizii definitive de anulare a unui act normativ au fost în mod corect apreciate de către instanța de fond din perspectiva art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text potrivit căruia: "Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor...". Referitor la modalitatea de interpretare și aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 10/2015, a statuat că: "Dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești." Prin urmare, în acord cu această interpretare, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte și față de actele administrativ individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulității - quod nullum est nullum producit effectum. În raport de interpretarea obligatorie dată de instanța supremă prin decizia nr. 10/2015 cu privire la efectele hotărârii judecătorești irevocabile/definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, nu poate fi susținută critica recurentelor potrivit căreia decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, de anulare a Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014 nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentei cauze. Contrar celor susținute de recurente, decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal are ca efect anularea actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care fac obiectul prezentei cauze, care era în curs de soluționare la momentul pronunțării Deciziei 10/2015 a ÎCCJ. În consecință, în aplicarea acestei dezlegări obligatorii, în prezenta cauză, faptul că decizia nr. 5/2014 și Ordinul nr. 1210/2014, acte administrative cu caracter normativ, prin care turnurile de susținere a turbinelor eoliene au fost calificate drept clădiri în sensul fiscal și în considerarea cărora au fost calculate impozite, au fost anulate în mod definitiv atrage nelegalitatea stabilirii impozitelor pe clădiri aferente turnurilor de susținere a turbinelor eoliene proprietatea reclamantei, cu consecința directă a nelegalității deciziei de impunere, dar și a înștiințării de plată în ceea ce privește sumele identificate drept accesorii aferente debitului principal. Instanța de fond nu a reținut, așa cum susțin recurentele, că Decizia 5/2014 a Comisiei ar fi o reglementare nouă sau o adăugare la lege, ci a apreciat corect că aceasta reprezintă o lămurire a dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, însă una cu caracter normativ. În ceea ce privește natura juridică a Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, Înalta Curte reține că aceasta este un act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul Regulamentului din 23 mai 2013 de organizare și funcționare a Comisiei fiscale centrale emis de Ministerul Finanțelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 323 din 4 iunie 2013, care prevede că "aplicarea unitară a legislației prevăzute la art. 1 din ordin, precum și soluționarea conflictelor de competență apărute între organe fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun se realizează prin intermediul Comisiei fiscale centrale, denumită în continuare Comisia, structură interdepartamentală care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și care este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice care răspunde de politicile și legislația fiscală, în calitate de președinte al acesteia".(art. 1). Deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (art. 5 alin. (9) Potrivit art. 7 alin. (2) din același Regulament: "Soluțiile adoptate prin decizii ale Comisiei și aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ avut în vedere la soluționarea fiecărei spețe." Prin urmare, nu se poate susține interpretarea dată de recurente acestei decizii, ca fiind o simplă lămurire. În ceea ce privește intenția legiuitorului, care, în opinia recurentelor, ar rezulta din faptul că în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b a art. 453, această abordare este lipsită de eficiență în prezenta cauză date fiind efectele obligatorii ale deciziei nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal care stabilesc fără echivoc interpretarea textelor de lege aplicabile inclusiv prezentei cauze. Faptul că legiuitorul a intervenit ulterior printr-o modificare legislativă în sensul celor susținute de recurente nu face ca acea reglementare să retroactiveze, aplicabile cauzei de față rămânând dispozițiile în vigoare la data emiterii administrative atacate, respectiv art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care a invalidat interpretarea dată prin Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014. Faptul că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal adusă de Legea nr. 285/2018 în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situația turnurilor de susținere a turbinelor eoliene susține interpretarea per a contrario, potrivit căreia anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri. Raționamentul recurentelor, care susțin că instanța de fond a reținut Decizia nr. 5/2014 ca fiind actul de bază al debitării reclamantei, deși debitarea s-a făcut din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la momentul respectiv, este lipsit de consistență juridică, de vreme ce un text de lege nu poate fi citit decât împreună cu norma care îl interpretează, cu atât mai mult cu cât această interpretare este una oficială, care provine de la autoritatea competentă și este obligatorie. Faptul că Legea nr. 285/2018, intrată în vigoare la data de 06.12.2018, modifică art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că încadrează începând cu data de 06.12.2018 în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal și construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene, nu poate valida retroactiv interpretarea recurentelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii. De altfel, acest aspect a fost avut în vedere și prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că: "în mod cert, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înțeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susținere în noțiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel abia în anul 2018 (Legea nr. x), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. însă includerea acestor construcții în definiția clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 512014, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalității acestor acte, nefiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susținere ale turbinelor eoliene cu noțiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și prin dispozițiile de (a pct. 31 alin. (6) lit. a) si g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ." Având în vedere cele de mai sus, pe perioada pentru care au fost stabilite obligațiile fiscale cu titlu de impozit pe clădiri în actele atacate în prezenta cauză, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor în sensul art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, aspect reținut în mod corect prin sentința recurată. Prin urmare, recursul formulat de recurentele pârâte este nefondat, sentința recurată fiind legală, corespunzător motivată și dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige recurentele-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse la dosar . 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentele-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.