Decizia nr. 1928/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 102/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26.09.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) sub dosar nr. x/2018, reclamanta societatea A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Comuna Cogealac, Primăria Comunei Cogealac și Primarul Comunei Cogealac: anularea înștiințării de plată din data de 27.03.2018; anularea dispoziției nr. 5382/16.05.2018, emise de Comuna Cogealac - Primăria Comunei Cogealac privind soluționarea contestației nr. 4991/08.05.2018 formulate de A. împotriva înștiințării de plată din data de 27.03.2018; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 102 din 19 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.A în contradictoriu cu pârâții Comuna Cogealac, Primăria Comunei Cogealac și Primarul Comunei Cogealac; a fost anulată în parte dispoziția de soluționare a contestației nr. 5382/16.05.2018 și înștiințarea de plată purtând data 27.03.2018 și înregistrată sub nr. x/29.03.2018, în limita sumelor de 1.567.887 RON menționată de organul fiscal la rubrica «rămășiță» și de 4.180.013 RON menționată de organul fiscal la rubrica «accesorii»; au fost obligați pârâții la plata către partea reclamantă a sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat în cond. art. 451 - 453 C. proc. civ. a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 102 din 19 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.A cât și pârâții Comuna Cogealac, Primăria Comunei Cogealac și Primarul Comunei Cogealac, criticând hotărârea pentru nelegalitate. 3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A și-a întemeiată cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; înlăturarea considerentelor instanței de fond în ceea ce privește analiza motivului subsidiar de anulare invocat de societate potrivit căruia "autoritatea a realizat în mod nelegal imputația plăților", și înlocuirea acestora în sensul că, față de incidența motivului de anulare privind neîncadrarea turnurilor de susținere a turbinelor eoliene în categoria clădirilor în sens fiscal, motivul subsidiar privind greșita imputație a plăților nu se mai impunea a fi analizat; cu obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea litigiului. În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod nelegal, instanța de fond a reținut că Înștiințarea de plată nu este act administrativ fiscal în privința sumei de 1.582.465 RON, față de emiterea Deciziei de impunere nr. x/29.03.2018, decizie ce nu a fost comunicată societății, conform prevederilor Codului de procedură fiscală, până la momentul închiderii dezbaterilor în cauză. Deși pârâților li s-a pus în vedere de către instanța de fond, la cererea reclamantei, să depună la dosarul cauzei dovada comunicării acestei decizii de impunere, aceștia nu au înțeles să dea curs solicitării, sens în care instanța de fond nu ar fi trebuit să țină cont de această decizie de impunere, nefiind făcută dovada comunicării acesteia către societate, pentru a putea produce efecte juridice. Sub acest aspect, a apreciat recurenta că în mod nelegal instanța de fond a reținut că societatea nu a demonstrat natura de act administrativ a Înștiințării de plată pentru suma de 1.582.465 RON, raportat la emiterea deciziei de impunere de către organul fiscal, susținând că Înștiințarea de plată are natura unui act administrativ, aprecierea instanței de fond în sens contrar fiind nelegală. Sub un al doilea aspect, susține că și în ipoteza în care Decizia de impunere ar fi fost comunicată societății împreună cu Înștiințarea de plată, aceasta din urmă tot ar fi avut natura unui act administrativ fiscal și cu privire la suma de 1.582.465 RON reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2018, susceptibil de a fi supus controlului instanței de contencios administrativ, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi calificat astfel. Concluzionând, apreciază recurenta că instanța de fond a încălcat/aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, precum și regulile de procedură prevăzute de art. 47 și art. 48 din Codul de procedură fiscală, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. De asemenea, în mod nelegal instanța de fond nu a analizat motivul de anulare privind nelegalitatea formală a Înștiințării de plată și nu a constatat incidența acestuia și în privința sumei de 1.582.465 RON reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2018. Există astfel o contradicție în motivarea instanței de fond din moment ce, pe de o parte, reține că pentru sumele reprezentând rămășițe și accesorii, Înștiințarea de plată nu este motivată în fapt și în drept, iar pentru suma de 1.582.465 RON, reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2018, reține că Înștiințarea de plată este doar un act de informare, din moment ce nici pentru această sumă nu rezultă din cuprinsul Înștiințării care sunt clădirile impozitate, respectiv obiectul său, nefiind astfel motivată în fapt și în drept. Astfel, apreciază recurenta că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului și anularea înștiințării menționate anterior. Referitor la nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește respingerea cererii de anulare a înștiințării de plată pentru suma de 3.216 RON reprezentând o parte din rămășiță impozit pe clădiri, recurenta solicită să se observe că în ceea ce privește motivul de anulare privind nelegalitatea formală a Înștiințării de plată, în mod nelegal instanța de fond s-a raportat doar la sumele de 1.567.887 RON și 4.180.013 RON, întrucât acesta a fost invocat cu privire la întregul conținut al Înștiințării de plată, respectiv implicit și cu privire la suma de 3.216 RON reprezentând o parte din rămășiță impozit pe clădiri. Sub un prim aspect, apreciază că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., fapt ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Sub cel de al doilea aspect, instanța de fond a reținut faptul că suma de 3.126 RON reprezintă "impozit stații" și nu impozit aferent tunurilor de susținere a turbinelor eoliene, în baza Notei explicative depuse de organul fiscal la dosarul cauzei, ulterior cererii de repunere pe rol a cauzei, această informație nerezultând din cuprinsul altor înscrisuri aflate la dosarul cauzei. Astfel, strict din cuprinsul Înștiințării de plată, această distincție nu putea fi făcută, întrucât sumele nu au fost defalcate, acesta fiind și motivul pentru care societatea a invocat nelegalitatea formală a actului administrativ fiscal, motiv care de altfel a fost validat de către instanța de fond, dar nu însă și cu privire la suma de 3.216 RON, în privința căreia, în mod nelegal, nu a analizat această chestiune. În acest sens, apreciază recurenta că instanța de fond a încălcat/aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, precum și regulile de procedură prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004 și principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Totodată, consideră că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât în considerentele instanței de fond există mai multe contradicții, respectiv, pe de o parte instanța de fond reține că "deși prin precizările depuse de organul fiscal se arată că impozitul determinat se referă la tunurile de susținere a turbinelor eoliene aflate în proprietatea reclamantei, prin înștiințarea de plată litigioasă astfel de precizări nu sunt formulate, neputând fi determinat care este, separat, cuantumul impozitului aferent și nici norma fiscală aplicabilă", iar pe de altă parte a luat în considerare precizarea făcută de organul fiscal prin Nota explicativă cu privire la defalcarea sumelor și nu a dispus anularea actului, ignorând faptul că societatea a invocat motivul de anulare privind nelegalitatea formală a Înștiințării de plată în întregul ei. De asemenea, deși instanța reține că "nu se poate determina cu precizie care este baza legală a stabilirii impozitului și nici care sunt clădirile pentru care acesta a fost calculat", dispune respingerea cererii de anulare cu privire la suma de 3.218 RON, motivând în sensul că această sumă reprezintă "impozit stații" și că societatea ar fi contestat doar chestiunea obligației de plată a impozitului aferent turnurilor de susținere a turbinelor eoliene. A mai arătat recurenta-reclamantă că în cauză se impune înlăturarea considerentelor reținute de instanța de fond în analiza motivului subsidiar de anulare potrivit căruia autoritatea a realizat în mod eronat imputația plăților, întrucât instanța a încălcat/aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 249 alin. (5) Codul fiscal, vechea reglementare, art. 453 lit. b) Codul fiscal, noua reglementare, precum și art. 46 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Referitor la acest aspect, față de incidența principalului motiv de anulare privind neîncadrarea tunurilor de susținere a turbinelor eoliene în categoria clădirilor în sens fiscal, nu se mai impunea ca instanța de fond să facă referiri la motivul de anulare privind greșita imputație a plăților efectuată de autoritate, acestea fiind nerelevante și superflue față de caracterul devenit subsidiar al acestui motiv de anulare invocat. A subliniat recurenta că față de anularea definitivă a Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 și a Ordinului Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014 prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2598/17.06.2020, motivul de anulare invocat de societate a devenit unul subsidiar ce nu se mai impunea analizat, raportat la incidența motivului principal privind nelegalitatea impunerii. Făcând referire la imputația plăților efectuate de societate cu titlu de impozit pe clădiri aferent turnurilor de susținere a turbinelor eoliene, deși acesta nu a fost datorat, considerentele instanței de fond sunt în contradicție cu celelalte considerente reținute de instanță în analiza motivului de anulare privind neîncadrarea tunurilor de susținere a turbinelor eoliene în categoria clădirilor în sens fiscal, respectiv nelegalitatea impunerii. Sub acest aspect, consideră recurenta că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv cuprinde motive contradictorii, întrucât cu toate că instanța a constatat nulitatea Înștiințării de plată raportat la neîndeplinirea condițiilor de formă în legătură cu obiectul său, reținând faptul că aceasta nu a fost motivată în fapt și în drept, aspect ce a făcut imposibile aprecierile părții vătămate și ale instanței cu privire la actul de impunere, instanța a analizat motivul de anulare privind greșita imputație a plăților, aspect care, în mod evident, în lipsa unui act administrativ fiscal motivat în fapt și în drept, nu ar fi putut fi analizat în mod corespunzător. Sub un al doilea aspect, exclusiv în ceea ce privește reținerea instanței de fond potrivit căreia organul fiscal a procedat corect la aplicarea normei fiscale incidente în materia imputației plăților, apreciază recurenta că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază această concluzie, instanța rezumându-se la a cita prevederile legale în materia imputației, fără a realiza o analiză globală a tuturor susținerilor societății cu privire la greșita imputație a plăților, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 3.2 Recurenții-pârâți Comuna Cogealac, Primăria Comunei Cogealac și Primarul Comunei Cogealac, prin cererea de recurs întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. În motivarea recursului, recurenții-pârâți au arătat că prevederile art. 249 alin. (5) din Legea nr. 517/2003 privind Codul fiscal nu fac diferență între materialele din care sunt construite aceste clădiri, astfel că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora turnul turbinei nu poate fi considerat clădire deoarece nu întrunește elementele de bază ale unei clădiri, fiind o construcție metalică, apreciind că acest lucru nu împiedică încadrarea acestuia în categoria clădirilor. Consideră că anularea Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 nu influențează cu nimic soluționarea prezentei cauze în sensul admiterii recursului, întrucât prin această decizie se făcea doar o lămurire a dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, sens în care nu se poate reține că această decizie reprezintă o reglementare nouă. Prin Legea nr. 285/2018, publicată în M.O nr. 1028/03.12.2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că s-a prevăzut în mod expres: "…b) clădire - orice construcție …, inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene. Așadar, este absurd a se considera că turnurile de susținere nu erau construcții supuse impozitării anterior anului 2018, iar după decembrie 2018, de când s-a prevăzut clar în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse și turnurile de susținere a turbinelor eoliene aceste turnuri sunt clădiri supuse impozitării, în condițiile în care structura și modalitatea de proiectare a turnurilor a rămas neschimbată.

Apărările formulate în recurs Recurenta-reclamantă A. S.A a formulat întâmpinare la recursul pârâților prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului pârâților și, în consecință constarea nulității acestei căi de atac, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat. În esență, a menționat că, contrar susținerilor recurenților-pârâți, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 30 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, urmând să respingă ca nefondat recursul pârâților Primarul Comunei Cogealac, Primăria Comunei Cogealac și Comuna Cogealac. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Înștiințării de plată din data de 27.03.2018 și a Dispoziției nr. 5382/16.05.2018 emise de Comuna Cogealac - Primăria Comunei Cogealac. Prima instanță a admis, în parte, acțiunea, a anulat în parte Dispoziția nr. 5382/16.05.2018 și Înștiințarea de plată din data de 27.03.2018, în limita sumelor de 1.567.887 RON menționată la rubrica "rămășiță" și de 4.180.013 RON menționată la rubrica "accesorii" și a respins în rest acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în limita sumelor de 1.567.887 RON și 4.180.013 RON, actul este nemotivat, nefiind îndeplinite condițiile de formă prevăzute de art. 46 alin. (2) Codul de procedură fiscală. În ceea ce privește suma de 1.582.465 RON reprezentând impozit clădiri aferent anului 2018, s-a apreciat că înștiințarea de plată nu are natura juridică de act administrativ, câtă vreme partea pârâtă a emis sub acest aspect decizia de impunere nr. x/2018 iar sumă de 3.218 RON, reprezentând "impozit stații" nu a fost contestată. 6.1 Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA Recurenta reclamanta critică hotărârea instanței de fond prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând că în mod nelegal instanța de fond a reținut că societatea nu a demonstrat natura de act administrativ a Înștiințării de plată pentru suma de 1.582.465 RON, raportat la emiterea deciziei de impunere de către organul fiscal, fiind încălcate normele de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, precum și regulile de procedură prevăzute de art. 47 și art. 48 din Codul de procedură fiscală, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Înalta Curte apreciază critica fondată, raționamentul instanței de fond fiind valabil până la un punct. Pentru a identifica dacă o înștiințare de plată emisă de serviciul impozite și taxe din cadrul unei unități administrativ teritoriale este sau nu un act administrativ fiscal trebuie analizat în concret actul respectiv și comportamentul autorității fiscale în raport cu respectivul act. În cauză, se poate observa că pentru sumele menționate la rubrica "rămășiță" și "accesorii" reclamantei i s-a emis doar înștiințarea de plată, pentru aceste sume actul fiscal fiind considerat producător de efecte juridice, iar pentru suma de 1.582.465 RON reprezentând impozit clădiri aferent anului 2018 pârâtă a emis și decizia de impunere nr. x/2018, în această situație înștiințarea de plată având caracterul unui act de informare cu privire la obligația de plată stabilită în sarcina reclamantei, ce nu produce efectele specifice actului administrativ fiscal și nu poate fi contestat în instanță. Înalta Curte constată însă că decizia de impunere nr. x/2018, ce are natura unui act administrativ fiscal și poate fi contestată în instanță, nu a fost comunicată reclamantei, prin urmare actul nu este opozabil reclamantei și nu produce efecte juridice. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 48 Codul de procedură fiscală "(1) Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului/plătitorului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat, potrivit legii. (2) Actul administrativ fiscal care nu a fost comunicat potrivit art. 47 nu este opozabil contribuabilului/plătitorului și nu produce niciun efect juridic." În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că înștiințarea de plată pentru suma de 1.582.465 RON reprezentând impozit clădiri aferent anului 2018 are natura unui act administrativ fiscal, susceptibil de a fi supus controlului instanței de contencios administrativ, scopul principal al emiterii acestui act nefiind înștiințarea de plată, deși are și acest rol, ci însăși stabilirea impozitelor și taxelor locale, întrucât nu se poate vorbi despre colectarea unor impozite și taxe care nu au fost încă stabilite. Și în ceea ce privește suma de 3.216 RON, reprezentând o parte din rămășiță impozit pe clădiri, Înalta Curte constată critica fondată. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea Înștiințării de plată în integralitate, pentru motivele de nelegalitate invocate, motive ce nu au fost analizate însă de instanța de fond și cu privire la această sumă, calificată eronat "impozit stații" deși din actul contestat nu rezultă acest lucru, sumele nefiind defalcate, fiind astfel încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la înlăturarea considerentelor reținute de instanța de fond în analiza motivului subsidiar de anulare potrivit căruia autoritatea a realizat în mod eronat imputația plății, Înalta Curte constată caracterul fondat și al acestui motiv de recurs. Astfel, în raport de incidența motivelor de anulare reținute de instanța de fond, în principal, nulitatea actului pentru nemotivare și, în subsidiar, neîncadrarea turnurilor de susținere a turbinelor eoliene în categoria clădirilor în sens fiscal, nu se mai impunea analizarea motivului subsidiar privind greșita imputație a plăților efectuată de autoritate, aceste considerente urmând a fi înlăturate. În concluzie, Înalta Curte constată că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta reclamantă, recursul urmând a fi admis, cu consecința casării în parte a sentinței recurate, și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește suma de 1.582.465 RON, reprezentând obligații fiscale aferente anului 2018 și suma de 3.216 RON, parte din "rubrica rămășițe", pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că intimații pârâți au căzut în pretenții, motiv pentru care va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 RON către recurenta reclamantă, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. 6.2 Recursul formulat de recurenții-pârâți Primarul Comunei Cogealac, Primăria Comunei Cogealac și Comuna Cogealac Prin motivele de recurs formulate de către recurentele-pârâte se susține că prin Legea nr. 285/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1028/03.12.2018 s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal în sensul că s-a prevăzut în mod expres. "b) clădire - orice construcție ..., inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene." Înalta Curte constată că de fapt, prin argumentele formulate, recurentele-pârâte au pretins, în esență, că în speță, instanța de fond a dispus în mod greșit anularea înștiințării de plată în considerarea faptului că, în virtutea Legii nr. 285/2018, recurenta-reclamantă datorează impozit pe clădiri. Acest motiv de recurs este neîntemeiat și va fi respins având în vedere că la data emiterii Înștiințării de plată din data de 27.03.2018 erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, vechea reglementare, respectiv Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, noua reglementare. Potrivit art. 249 alin. (5) Codul fiscal (forma în vigoare la data emiterii înștiințării de plată) "prin clădire se înțelege este orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri." Potrivit art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, noua reglementare "prin clădire se înțelege este orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri." Având în vedere că normele de drept sus-menționate au fost interpretate în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se circumscriu noțiunii de "clădire" în sens fiscal, nu are relevanță faptul că ulterior emiterii înștiințării de plată legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 și a legiferat în sensul că "prin clădire se înțelege orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și alte asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene". Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul reclamantei A. S.A., va casa, în parte, sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește suma de 1.582.465 RON, reprezentând obligații fiscale aferente anului 2018 și suma de 3.216 RON, parte din "rubrica rămășițe"; va menține celelalte dispoziții; va respinge recursul declarat de pârâții Primarul Comunei Cogealac, Primăria Comunei Cogealac și Comuna Cogealac, ca nefondat și va obliga recurenții-pârâți la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.