Decizia nr. 3487/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 56 a Curții de Apel Oradea

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 15 decembrie 2021, reclamantele Episcopia Română Unită Cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită Cu Roma Greco-Catolică Ban, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 9813/29.09.2021, cu privire la imobilul constând în arător intravilan, în suprafață de 4316 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în C.F. nr. x Ban și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul de mai sus.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 56 de la data de 24 martie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Ban, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. A dispus anularea Deciziei nr. 9813/29.09.2021 emisă de pârâtă cu privire la imobilul cu nr. top. x Ban, înscris în CF nr. x Ban. A obligat pârâta să soluționeze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000. A respins restul pretențiilor formulate.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 56 de la data de 24 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii recurate cu consecința respingerii acțiunii introductive de instanță, ca neîntemeiată. În susținerea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că instanța de fond în mod greșit a interpretat și aplicat prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe cele ale Decretului-Lege nr. 177/1948. În acest sens, recurenta a susținut că prima instanță în mod eronat a apreciat că imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv la data de 17 martie 1967 de Parohia Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative, respectiv prin Decretele nr. 177/21948 și nr. 358/1948 emise în perioada de referință în baza disp. art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. După redarea textului art. 13 și respectiv art. 28 al Decretului - Lege nr. 177/1948, a arătat că prima instanță, deși a reținut că Parohia Ortodoxă Română din Ban a fost la momentul preluării persoană juridică, în prezent aceasta nu îndeplinește condiția cumulativă de a fi persoană juridică de drept public. Ulterior, a reluat o serie de argumente expuse și în fața primei instanțe cu precizarea că din ansamblul prevederii legale a O.U.G. nr. 94/2000 reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menționat, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive. A mai arătat recurenta că din coroborarea disp. art. 32 și respectiv art. 33 din Decretul nr. 115/1938 reiese principiul forței probante absolute a înscrierilor în cartea funciară potrivit căruia toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte iar, pe de altă parte, nici un drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară. Instanța de fond a mai interpretat greșit și dispozițiile legale de la art. 2 alin. (1) din decretul Lege nr. 358/1948 în sensul că a statuat faptul că toată averea fostului cult greco - catolic a fost preluată de Statul Român ceea ce nu este adevărat.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea a formulat întâmpinare față de cererea de recurs, solicitând respingerea acesteia ca nefondată și menținerea în tot a soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat, în temeiul art. 201 alin. (2) din C. proc. civ., răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată.

Soluția instanței de recurs Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor formulate prin întâmpinare și răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta, Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea, la data de 15 decembrie 2021, solicitând, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, anularea Deciziei nr. 9813/29.09.2021, cu privire la imobilul constând în arător intravilan, în suprafață de 4316 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în C.F. nr. x Ban și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul de mai sus. În temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reclamanta Episcopia Romană Unită Cu Roma, Greco-Catolică Oradea a depus cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006 cu privire la imobilul constând în arător intravilan, în suprafață de 4316 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în C.F. nr. x Ban. În urma analizei dosarului aferent cererii de retrocedare sus-menționate, în temeiul art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și alin. (6) din O.U.G nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Decizia nr. 9813/29.09.2021, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare, cu motivarea că: "imobilul identificat cu numărul topografic x nu a fost preluat de Statul Român de la solicitantă". În primă instanță, Curtea de Apel Oradea a admis în parte acțiunea, dispunând anularea Deciziei nr. 9813/29.09.2021 emise de pârâtă, cu privire la imobilul cu nr. top. x Ban, înscris în CF nr. x Ban, cu obligarea acesteia la soluționarea cererii de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000. Pentru a pronunța această soluție, a reținut că imobilul nr. top. x Ban, înscris în CF nr. x Ban a aparținut Parohiei Greco Catolică Oradea și a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către o persoană juridică, Biserica Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative emise în intervalul de referință, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului. Instanța a respins cererea privind obligarea pârâtei la emiterea unei decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, întrucât, pe de o parte, această cerere nu a făcut obiectul analizei C.S.R., iar pe de altă parte, art. 1 alin. (6), din același act normativ, prevede că măsurile reparatorii se acordă potrivit legii speciale, Legea nr. 165/2013, urmare a derulării procedurii prevăzute de aceasta, competentă în acordarea despăgubirilor fiind Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor (pct. 6 din norme de aplicare a art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000), procedură administrativă căreia instanța nu i se poate substitui, fără a încălca principiul separației puterilor în stat. Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă. Prin aceste prevederi legale sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din același act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială." Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării." Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele: "Art. 1 - În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista. Art. 2 - Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat. O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente." În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituția de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție". În primul rând, pentru aprecierea incidenței în speță a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile CF nr. x BAN din care provine topograficul în litigiu. Așa cum se observă din înscrierea sub B.3 din cartea funciară de la dosarului de fond, care corespunde ulterior înscrierii de la sub B4 din CF nr. x BAN, din anul 1967, primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul catolic, mai precis reclamanta din prezenta cauză. Astfel, imobilul în discuție (nr. top. x) a fost inițial înscris în CF nr. x Ban la sub B.3 ca fiind în proprietatea Parohiei Greco -Catolice Române din BAN, iar conform raportului oficial nr. 81 emis ca urmare a adoptării Decretului Lege nr. 117/1948 și nr. 358/1948 s-a dispus rectificarea numelui Parohiei Greco Catolice în Parohia Ortodoxă Română. Prin urmare, în temeiul art. 13 din Decretul lege nr. 177/1948 și Decretul lege nr. 358/1948 pentru regimul general al cultelor imobilul se intabulează în favoarea Parohiei Ortodoxe Române la data de 17.02.1967. În consecință, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referință arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretului nr. 358/1948, act normativ prin care, sub egida regimului comunist care a desființat cultul catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia. Deposedarea intimatei - reclamante de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuși instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituția de la 1948, deposedarea cultului greco-catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție. În acest sens, o primă observație ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco-Catolice a fost confiscat de către Statul Român, așadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios. Prin urmare, dispozițiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepție de la dispozițiile art. 1 al aceluiași decret, în sensul că pentru imobilele aparținând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, și astfel reclamanta nu ar fi îndreptățită să formuleze pretenții în baza O.U.G. nr. 94/2000. În 1948, în temeiul prevederilor decretului menționat, Statul Român a desființat pur și simplu cultul greco-catolic și a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce privește beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuși statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la imposedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcționeze. În realitate, Statul Român a decis în 1948 desființarea bisericii greco-catolice și confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat și imposedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român. De aceea, este fără echivoc că, în mod corect intimata-reclamantă din prezenta cauză și-a întemeiat cererea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România avea obligația să soluționeze cererea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Ban luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului în discuție. În consecință și în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în mod corect a constatat prima instanță că în speță, în lipsa acordării către reclamantă a unor despăgubiri juste și echitabile la momentul deposedării de imobilul în litigiu, această deposedare este una abuzivă. În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul Comisiei Speciale de Retrocedare, expus în cererea de recurs, în sensul că preluarea de către Statul Român a proprietății asupra imobilului în litigiu s-a făcut de la Parohia Ortodoxă Română din Ban iar nu de la Parohia Greco -Catolică din Ban, deoarece chiar prima preluare de către cultul ortodox de la cultul greco-catolic a fost efectuată abuziv în temeiul unei rectificări de nume ca urmare a emiterii Decretelor nr. 117/1948 și nr. 358/1948, fără a se achita vreo justă despăgubire. Acest aspect relevă că Parohia Ortodoxă Română deși a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu acest lucru nu s-a realizat prin vreunul din modurile de dobândire a proprietății reglementate de lege, nefiind în prezența vreunui act care să consfințească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea sa. Or, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se restituie și imobile preluate de alte persoane juridice în perioada de referință, nu numai cele preluate de Statul Român. În consecință, în speță, este vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilul în litigiu în accepțiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care intimata - reclamantă a fost deposedată de imobilul amintit anterior. Parohia Ortodoxă Română din Ban nu a fost deposedată de imobilul în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și de altfel această entitate nu era vechiul proprietar al acestui imobil din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care face referire în acest text de lege. În fine, susținerile recurentei-pârâte cu privire la interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 32 și 33 Decretului-lege nr. 115/1938, pentru unificarea cărților funciare, referitoare la principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară, nu pot fi reținute, având în vedere că raportul juridic dedus judecății în cauza de față privește aplicarea unei legi de reparație. Prin urmare, este evident că toate înscrierile din cartea funciară de după 27.01.1956 au fost consecința aplicării Decretului nr. 358/1948 și preluării imobilului în mod abuziv, or, astfel cum a reținut și instanța de fond, principiul forței probante absolute a înscrierii în CF ca reglementare generală, nu își găsește aplicabilitatea în cauză, în contextul în care legile speciale de retrocedare prezumă anumite preluări ca fiind abuzive.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 56/CA/2022-PI din 24 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.