ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3484/2022

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 17.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în temeiul disp. art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, contestație împotriva deciziei nr. 239/04.11.2019 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați privind soluționarea contestației administrative și a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82849 D din 12.09.2019 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, solicitând anularea deciziilor și exonerarea sa de obligația de plată a sumei de 3.839.828 RON. 1.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 62/CA din 10 iunie 2020, a admis acțiunea reclamantei A. și a dispus anularea actelor administrativ fiscale reprezentate de Decizia nr. 239/04.11.2019 emisă de DGRFP Galați și a Deciziei nr. 82849D/12.09.2019 de angajare a răspunderii solidare emisă de DGRFP Galați - AJFP Constanța - Serviciul de Colectare Executare Silită Persoane Juridice, ca nelegale. 1.

Calea de atac exercitate în cauză și motivele înfățișate Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în condițiile art. 493 C. proc. civ. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. A invocat recurenta greșita abordare a instanței de fond prin care aceasta a reținut că organul fiscal nu a dovedit reaua credință a reclamantei contestatoare și nu a adus suficiente probe care să conducă la ideea că aceasta, cu rea credință,a provocat insolvabilitatea societății al cărei asociat era. În acest sens, a arătat că organul de executare fiscală competent a procedat, în condițiile art. 25 și art. 26 Codul de procedură fiscală la întocmirea Deciziei nr. 82849 D/12.09.2019 privind stabilirea răspunderii reclamantei A., în calitate de asociat în perioada 16.08.2007-04.07.2013 în solidar cu debitoarea S.C. B. S.R.L. pentru o creanță fiscală în valoare de 3.839.828 RON, aferentă perioadei in care aceasta a fost asociat, deoarece, in urma verificărilor efectuate, s-a constatat ca a determinat insolvabilitatea persoanei juridice. Arată recurenta că reclamanta deținea la acea data calitatea de asociat astfel că putea să dispună cu privire la plățile pe care societatea le realiza sau nu, însă nu a întreprins niciun demers pentru achitarea la scadență a obligațiilor fiscale, astfel că în mod legal s-a prezumat reaua sa credința în producerea insolvabilității societății debitoare. În calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., avea posibilitatea în numele societății să solicite o serie de înlesniri pentru achitarea obligațiilor restante. Faptul că nu a uzat de acestea, demonstrează că nu avea intenția achitării debitelor înregistrate de societate. Mai arată că dobândirea calității de asociat presupune asumarea in mod conștient atât a unor drepturi, cât și a unor obligații, inclusiv cele prevăzute de legea fiscala. Susține recurenta că prezumția de insolventă vădită (prezumție relativă) se instituie atunci când aceasta, după 60 de zile de la scadentă, nu a plătit datoria sa fată de creditor. Arată că cererea de deschidere a procedurii insolventei este obligatorie pentru debitorul care se află în stare vădită de insolventă de cel puțin 30 de zile de la apariția acesteia. Prin urmare, recurentul-pârât consideră că, în ceea ce privește vinovăția intimatei, aceasta îmbracă cel puțin forma intenției indirecte, în sensul că a prevăzut rezultatul faptelor sale și, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. 1.

Apărările formulate în cauză În combaterea motivelor de recurs, legal citată, intimata-reclamantă A., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanță a aplicat și interpretat în mod corect dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 în raport cu cadrul concret dedus judecății, reținând că, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru a se dispune antrenarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante. 1.

Procedura de soluționare a recursului În faza recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente, dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed. În primul rând, trebuie subliniat că motivele de recurs sunt total neconsistente, că recurentul nu recurge la argumente juridice pentru a demonstra că susținerile acestuia au fost înlăturate în mod nejustificat de către instanța fondului. De altfel, în extrem de sumara motivare a căii extraordinare de atac au fost reiterate afirmațiile cuprinse în întâmpinarea adresată Curții de Apel Constanța. Din actele dosarului rezultă că, prin procesul-verbal nr. x/25.08.2014 AJFP Constanța a declarat starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. B. S.R.L., reținându-se faptul că aceasta este înscrisă cu obligații fiscale restante în sumă totală de 10.793.570 RON, nefiind totodată înregistrată în evidența fiscală cu nici un bun. Astfel, s-a stabilit că debitorul se încadrează în prevederile art. 176 din O.G. nr. 92/2003 fiind declarat insolvabil deoarece valoarea bunurilor și veniturilor acestuia este mai mică decât valoarea obligațiilor fiscale neachitate. Prin Decizia nr. 82849D/12.09.2019 AJFP Constanța a stabilit răspunderea solidară cu debitorul S.C. B. S.R.L. a numitei A., în calitatea sa de asociat în perioada 18.08.2007-04.07.2013 pentru obligații fiscale de plată în sumă totală de 3.839.828 RON reprezentate de dobânzi aferente TVA în sumă de 92.696 RON, penalități de întârziere aferente TVA în sumă de 99.106 RON, impozit pe profit 1.408.063 RON, dobânzi în sumă de 61.797 RON, penalități 66.071 RON, TVA în sumă de 2.112.095 RON. S-a reținut faptul că numita A. în calitatea de asociat a provocat insolvabilitatea debitorului prin faptul că în perioada de la înființarea societății până la cesionarea părților sociale cu rea-credință a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Temeiul de drept în baza căruia s-a emis decizia a fost indicat de organul fiscal ca fiind art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015. Decizia nr. 82849D/12.09.2019 a fost atacată de reclamantă în calea administrativă cu contestație, fiind soluționată prin Decizia nr. 239/04.11.2019 în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată. În esență, s-a reținut că răspunderea persoanei fizice A. a fost stabilită pentru obligațiile de plată restante aparținând debitorului declarat insolvabil S.C. B. S.R.L., înregistrate în evidența fiscală a AJFP Constanța, reprezentând obligații principale aferente perioadei 2012-2014. Curtea de apel a admis acțiunea formulată de reclamant, argumentând că la dosar au fost depuse informațiile furnizate de ORC Constanța cu privire la structura societății debitoare S.C. B. S.R.L., precum și hotărâri AGA care relevă fără dubiu că reclamanta a deținut în societatea debitoare numai calitatea de asociat, contribuția ei la capitalul social fiind de 5%. Reține instanța fondului că, atât timp cât pârâta nu a dovedit implicarea asociatului în administrarea societății debitoare sub una dintre cele două forme, respectiv determinarea nedeclarării și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, răspunderea solidară nu poate fi angajată față de aceasta. În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în sensul că fapta reținută de organul fiscal a produs prejudiciul reclamat, instanța a reținut că, atât timp cât nu s-a dovedit că fapta a fost săvârșită de reclamantă, precum și neîndeplinirea de către aceasta a calității speciale de administrator statutar cerută de lege, cerința legăturii de cauzalitate nu poate fi întrunită în cauză. Referitor la vinovăție, instanța a reținut că organul fiscal nu a făcut dovada că reclamanta față de care se solicită angajarea solidară a răspunderii cu societatea debitoare a conștientizat la adevărata valoare faptele ilicite (nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale). Mai reține instanța fondului că, pe lângă aceste condiții generale ale vinovăției, legiuitorul impune în mod special o anumită formă de vinovăție, respectiv intenția directă, prin folosirea termenului "rea-credință". Conchide instanța în sensul că organul fiscal nu a dovedit existența cumulativă a celor patru condiții ale răspunderii situație în care în mod nelegal a procedat la angajarea răspunderii solidare a reclamantei. În prealabil, Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurentul-pârât sunt elemente care țin de temeinicia respingerii acțiunii de către instanța de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ținând de aprecierea suverană a instanțelor de fond. Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Recurenta a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Acest text vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept. Principala critică privitoare la nelegalitatea soluției instanței de fond constă în greșita interpretare a normelor legale privitoare la reaua - credință ca și condiție legală de antrenare a răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în forma art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 deși susține recurenta că starea de fapt incidentă speței a fost corect stabilită de prima instanță. Contrar susținerilor recurentei, Curtea constă că, în mod întemeiat prima instanță a reținut ca nefiind îndeplinită în persoana intimatei-reclamante condiția relei credințe necesară pentru angajarea răspunderii solidare. Răspunderea solidară instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală constituie o formă specială a răspunderii civile și, de aceea, pentru a reține o atare răspundere în persoana asociaților și/sau administratorilor unei asociații/societăți declarată în stare de insolvabilitate este necesară întrunirea următoarelor elemente, în mod cumulat: existența faptei ilicite care a condus la înregistrarea prejudiciului, existenta prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta de natură prejudiciabilă și prejudiciul cauzat, conduita ilicită a asociatului/administratorului societății debitoare, care îmbracă forma intenției și, mai mult decât atât, pe aceea a relei-credințe, acest element presupunând că toate acțiunile/inacțiunile asociatului/administratorului în cauza servesc unor scopuri contrare intereselor asociației/societății. Răspunderea solidară față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun, constituie doar o obligație generală și de principiu și nu poate justifica, prin ea însăși, antrenare a răspunderii solidare. În mod eronat recurenta identifică, în speță, reaua-credință cu pasivitatea reclamantei în calitate de asociat prin raportare la îndatoririle necesare respectării și îndeplinirii obligațiilor stabilite prin lege. Simplul fapt că contribuabilul persoana juridică a înregistrat debite către bugetul de stat, nu este un temei suficient, pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a asociaților/administratorilor. Aceasta pentru că, prin dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societății, prevăzând numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere. Simpla enumerare a unor fapte reținute ca fiind săvârșite de către asociați/administratori acestora nu atrage, automat, răspunderea patrimoniala a acestor persoane, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete și pertinente în acest sens, întrucât buna credință se prezumă, iar reaua credință se dovedește de cel ce o invocă - art. 14 alin. (2) C. civ.-. Or, în cauză, recurenta - prin documentația ce stă la baza deciziei de angajare a răspunderii solidare (actele de executare silită demarate) - nu dovedește în concret care sunt faptele ilicite comise de intimată în calitate de asociată a societății B. S.R.L. care au condus la imposibilitatea achitării datoriilor fiscale. Așadar, reaua - credință nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a administratorului sau asociatului și din împrejurarea că, deși avea cunoștință despre datoriile societății, nu a depus diligențe pentru plata acestora, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deși avea posibilități financiare de a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivității sale, ci ca urmare a relei - credințe. De asemenea, chiar dacă reclamantei intimate i se poate imputa, cel mult, un management neperformant,totuși acesta a fost exercitat fără rea-credință și fără intenția de a frauda creditorii societății, respectiv obligațiile fiscale. Atare greșeli de management pot genera, într-adevăr, o deteriorare a situației socității debitoare, un dezechilibru al patrimoniului care poate conduce la starea de insolvabilitate însă, răspunderea persoanelor/organelor de conducere care au săvârșit erori în conducerea și supravegherea activității nu poate fi angajată, cât timp însuși legiuitorul a stabilit o condiție de ordin subiectiv referitoare la forma de vinovăție si anume, reaua-credință. Simpla desfășurare a unei activități de asociat al unei societăți care are obligații fiscale restante sau care se soldează, chiar, cu pierderi, nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară. Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatului relei - credințe a asociatului, a intenției sale de fraudare sau dimpotrivă rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere. Mai mult decât atât, din informațiile furnizate de ORC Constanța cu privire la structura societății debitoare S.C. B. S.R.L. precum și hotărâri AGA reiese că reclamanta a deținut în societatea debitoare numai calitatea de asociat, contribuția ei la capitalul social fiind de 5%. În consecință, criticile aduse în recurs nu sunt în măsură să înlăture considerentele primei instanțe, intimatul fiind în mod corect exonerat de atragerea răspunderii solidare. Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, va obliga pe contestator la plata acestor cheltuieli către intimată. Fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale rezultatul procesului. Având în vedere că prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs cât și în concluziile orale susținute în sedința publică de astăzi intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 451 și urm. C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată către această parte, în cuantum de 3570 RON, potrivit doveziilor din dosarul de recurs. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de pârâtă ca nefondat.