ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3594/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 240/04.11.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați privind soluționarea contestației pe care a formulat-o împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82849 C/12.09.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, solicitând anularea Deciziei nr. 240/04.11.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, cu consecința anulării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța-Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice și a exonerării reclamantului de obligația de plată a sumei de 3.839.828 RON.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința civile nr. 92/CA din 9 iulie 2020 a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, a dispus anularea Deciziei nr. 240/04.11.2019 privind soluționarea contestației emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtele pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului recurentele critică sentința civilă nr. 92/09.07.2020 din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), arătând că în mod eronat a apreciat instanța de fond că nu a fost dovedită reaua credință - elementul subiectiv pentru angajarea răspunderii solidare. Instanța de fond nu a avut în vedere concluziile raportului de inspecție fiscală. În primul rând, obligațiile fiscale în sumă de 3.839.828 RON, aferente perioadei în care acesta a deținut calitatea de asociat/administrator al S.C. B. S.R.L. reprezintă debite nedeclarate și stabilite suplimentar de organul de control. Nu în ultimul rând, Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 nu a fost contestată, de unde rezultă că persoanele răspunzătoare au recunoscut obligațiile fiscale stabilite suplimentar. La baza emiterii deciziei contestate au stat: dosarul fiscal al contribuabilului S.C. B. S.R.L., Procesele-verbale nr. x/25.08.2014 și nr. y/05.03.2019 prin care a fost declarată starea de insolvabilitate, precum și evidența informatizată a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța. Deși și-a însușit starea de fapt fiscală a societății atunci când a aprobat situațiile financiare anuale, reclamantul a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligațiilor stabilite prin lege și nu a manifestat diligența unei persoane de bună credință, inacțiunea ei în sfera și accepțiunea Codului de procedură fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, reaua-credință. Răspunderea solidară nu a fost angajată prin reținerea unei prezumții de rea credință, ci prin răsturnarea prezumției bunei credințe în urma observării unor acte sau fapte, inclusiv omisiuni (în condițiile în care există obligația expresă de a ieși din pasivitate) care permit dovedirea fără dubiu a relei credințe prin aceea că, deși obligațiile fiscale puteau fi plătite, cel puțin în parte, cuantumul acestora putea fi limitat. Având în vedere că obligațiile fiscale restante în cuantum de 10.735.155 RON reprezintă debite nedeclarate și stabilite suplimentar de către inspecția fiscală pentru perioada 01.01.2012 - 31.12.2014, interval de timp în care contestatorul a deținut calitatea de asociat și administrator al S.C. B. S.R.L., se constată că organul fiscal a procedat în mod corect la atragerea răspunderii solidare a reclamantului. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente a apărărilor expuse în întâmpinare intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 82849C/12.09.2019 s-a decis atragerea răspunderii solidare a reclamantului A., care a deținut calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L.. În cuprinsul deciziei s-a reținut că debitoarea B. S.R.L. înregistra, la data de 05.03.2019, obligații fiscale în sumă de 1.793.570 RON, din care debite în sumă de 820297 RON și accesorii în sumă de 2591273 RON. Debitoarea a fost declarată insolvabilă fără bunuri sau venituri urmăribile și a fost declarată inactivă la data de 20.06.2014. Reclamantul a fost asociat al societății B. în perioada 16.08.2007-04.07.2013 și administrator cu puteri depline în perioada 16.08.2007-21.12.2012. De asemenea, s-a mai reținut că la data la care A. și-a cesionat părțile sociale deținute la B. S.R.L. către C., societatea nu figura cu obligații fiscale de plată. Pentru debitoarea B. s-a întocmit un raport de inspecție fiscală (nr. F-CT 539/7253 din 23.06.2015, care a vizat perioada 01.01.2012-31.12.2014), în baza lui emițându-se, apoi Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 pentru obligații fiscale suplimentare de plată de 10.735.155 RON. S-a menționat că obligațiile fiscale restante în sarcina lui A., în calitate de asociat în perioada 16.08.2007-04.07.2013 și administrator cu puteri depline în perioada 16.08.2007-21.12.2012 al debitoarei B. S.R.L. sunt în valoare totală de 3.839.828 RON. Reclamantul a formulat contestație administrativă împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr. 240/04.11.2019, contestația a fost respinsă, ca neîntemeiată. Înalta Curte constată că, astfel cum s-a arătat chiar în cuprinsul deciziei, la momentul în care reclamantul și-a cedat părțile sociale către C., societatea nu figura cu obligații fiscale de plată. Faptul că printr-un raport de inspecție fiscală s-au stabilit obligații fiscale în sarcina societății, aferente și unei perioade în care reclamantul deținea funcția de administrator‚ nu conduce automat la ipoteza reglementată de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare. Înalta Curte reține că răspunderea reglementată de art. 25 din Legea nr. 207/2015 este o răspundere pentru fapta proprie, reglementată în considerarea calității pe care persoana chemată a răspunde a deținut-o în cadrul debitorului persoană juridică și în virtutea căreia îi revenea dreptul și obligația de a decide asupra activității acesteia (asupra acțiunilor/inacțiunilor debitorului, asupra actelor juridice perfectate, tranzacțiilor și operațiunilor efectuate etc). Pentru a se reține, în sarcina administratorului debitorului persoană juridică sau în sarcina oricărei alte persoane, săvârșirea faptei reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, este necesar ca determinarea nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale, de către debitorul persoană juridică, să fi fost săvârșite cu rea-credință. Textul de lege face vorbire de "reaua-credință", condiție a cărei îndeplinire trebuie să reiasă din motivarea în fapt a actului administrativ-fiscal contestat, respectiv să fie probată prin înscrisurile care au fundamentat emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare. Reaua-credință nu se presupune, aceasta trebuie să rezulte din acte/fapte concludente, stabilite de organul fiscal pe bază de probe și reținute ca atare în cuprinsul actului administrativ - fiscal. Interpretând și aplicând corect dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 la cazul concret dedus judecății, instanța de fond a reținut că cea de-a doua condiție de antrenare a răspunderii solidare nu este îndeplinită în speță. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că, "în anul 2012 (singura perioadă care poate fi reținută ca relevantă în ceea ce-1 privește pe reclamant) societatea nu a funcționat, activitatea fiindu-i suspendată timp de 6 luni și necontinuând nici în următoarele șase luni și nici nu figura cu obligații fiscale restante, astfel că nu se poate reține cu temei că fostul administrator nu ar fi declarat sau că ar fi determinat neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". Având în vedere faptul că, în perioada în care a deținut calitatea de asociat și administrator al societății debitoare B. S.R.L., această persoană juridică nu a desfășurat activitate și, pe cale de consecință, la momentul încetării calității de asociat și administrator, societatea nu înregistra obligații fiscale nedeclarate/neachitate, în mod corect, instanța de fond a reținut că, în cauză, nu poate fi antrenată răspunderea solidară în condițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015. Prezumția care operează este cea de bună - credință și obligația răsturnării acesteia revine organului fiscal, care să indice, punctual și pe bază de probe, acțiunile sau inacțiunile din care ar rezulta reaua-credință. Înalta Curte constată că nici în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, nici în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, nici cu ocazia soluționării în fond a cauzei și nici în cuprinsul motivelor de recurs, nu au fost indicate și nici probate, acele acțiuni sau inacțiuni ale intimatului-reclamant care sa fi condus la răsturnarea prezumției de bună -credință. De asemenea, Înalta Curte constată că simpla susținere a recurentei vizând un pretins dezinteres în îndeplinirea obligațiilor stabilite prin lege și o pretinsă lipsă de diligență a unei persoane de bună credință nu poate fi reținută, nu numai pentru că această susținere nu a fost dovedită, întrucât nu au fost indicate, în concret, acțiunile sau inacțiunile pe care le-ar fi săvârșit în calitate de asociat și administrator al debitorului, dar, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a rezultat contrariul, câtă vreme, la data încetării calității de administrator și asociat al societății B. S.R.L., nu existau obligații fiscale care să nu fi fost declarate sau achitate. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.