ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4227/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019 din data de 14.10.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească să se dispună suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității acesteia.

Prin sentința civilă nr. 227/CA din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și a fost suspendată executarea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emisă de pârâtă până la soluționarea acțiunii în fond.

Împotriva sentinței civile nr. 227/CA din 28 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a apreciat în mod eronat îndeplinirea celor două condiții privind suspendarea executării actului administrativ.

Astfel, a criticat reținerea curții de apel în sensul că există îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului, din perspectiva nemotivării acestuia, susținând că pentru verificarea îndeplinirii condiției cazului bine justificat instanța nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate a actului, ci trebuie să se limiteze doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ, pentru a fi vorba despre nemotivarea actului fiind necesar ca aceasta să lipsească cu desăvârșire, în opinia sa, în cauză, având loc o prejudecare a fondului.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției pagubei iminente, recurenta-pârâtă a invocat reținerea greșită a faptului că prin executarea silită asupra cotei părți ce aparține reclamantului din imobilul apartament ce reprezintă locuința familiei, s-ar cauza un prejudiciu substanțial și imposibil de acoperit pe calea întoarcerii executării silite, în condițiile în care pe lângă terenul de 413 mp la care face referire instanța de fond și care nu ar acoperi valoarea creanței, acesta mai deține și alte bunuri imobile în cotă de 1/1 astfel cum rezultă din extrasul ANPC, atașat la întâmpinarea din cadrul dosarului de fond, cele două condiții nefiind, așadar, îndeplinite cumulativ.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 9 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească să se dispună suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității acesteia.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, s-a dispus antrenarea răspunderii solidare a reclamantului până la concurența sumei de 3.839.828 RON, în calitate de asociat, în perioada 16.08.2007 - 21.12.2012 și administrator, în perioada 16.08.2007 - 04.07.2013, al debitorului B. S.R.L., contestată de reclamant, în temeiul art. 268 și următoarele din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin sentința recurată, a fost admisă acțiunea și s-a dispus suspendarea executării deciziei privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului, recurenta-pârâtă criticând-o, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, invocând neîndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, critici pe care instanța de recurs le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, amintește Înalta Curte că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrative, efectuând astfel o analiză sumară a aparenței dreptului, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Constată instanța de control judiciar, în acord cu opinia primei instanțe, că aparența de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită prin prezenta cerere rezultă din faptul că decizia emisă nu cuprinde motivarea cerută de lege, respectiv nu sunt indicate faptele, actele care au determinat convingerea că obligația de nedeclarare și/sau neplată a obligațiilor fiscale s-a executat cu rea- credință.

Astfel, este necesar ca reaua-credință la care face referire art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 să rezulte din acte și fapte concludente stabilite de organul fiscal pe bază de probe, reținute ca atare în actul administrativ fiscal, aceasta neputând fi prezumată.

Doctrina de specialitate a evidențiat constant că "motivarea este decisivă pentru a face demarcația dintre actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de lege autorității publice și cel adoptat prin exces de putere, astfel cum este definit acest termen în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004". Totodată, în practica judiciară s-a reținut că motivarea actului administrativ "este menită a evita dobândirea de către autoritatea administrativă a unei puteri discreționare, precum și a asigura exercitarea de către subiectul de drept căruia i se adresează a dreptului la apărare și a celui la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Așa fiind, motivele invocate de reclamant au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, prezumția de legalitate a actelor administrative, critica recurentei-pârâte privind prejudecarea fondului cauzei fiind nefondată.

Înalta Curte reține că și cerința pagubei iminente este îndeplinită, apreciind că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți, neputând fi reținute argumentele recurentei-pârâte cu privire la aprecierea sa referitoare la modalitatea de executare silită asupra bunurilor aflate în proprietatea reclamantului.

În acest sens sunt și prevederile Recomandării Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei nr. R/89/8/13 septembrie 1989 sus-amintită, recomandare prin care se solicită autorității jurisdicționale competente ca, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanelor particulare cointeresate de această decizie, să ia măsuri de protecție provizorii corespunzătoare, în limitele competenței sale și fără ca, astfel, să influențeze în vreun fel soluția asupra fondului, cu atât mai mult cu cât există un argument juridic aparent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.

De asemenea, Înalta Curte mai reține că instanța investită cu soluționarea acțiunii în anulare, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 92/09.07.2020, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 240/2019 privind soluționarea contestației emise de DGRFP și a anulat decizia de atragere a răspunderii solidare a reclamantului.

Astfel, dincolo de rațiunile referitoare la îndeplinirea aparenței de nelegalitate a actului, se constată că analiza legalității acestuia a trecut prin filtrul de judecată al primei instanțe, care administrând probatoriul pe fondul cauzei, a apreciat că se impune anularea sa.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței nr. 227/CA din 28 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.