ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3580/2025

Ședința publică din data de 20 iunie 2025

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2021 sub numărul de dosar x/2021 pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A.N.A.F. - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI - SERVICIUL COLECTARE ȘI EXECUTARE SILITĂ PERSOANE JURIDICE, următoarele:

- anularea Deciziei nr. 63946/01.09.2020 emisă de A.J.F.P. Constanța - Serviciul colectare si executare silită

- anularea Deciziei nr. 245/11.12.2020 emisă de D.G.R.F.P. Galați

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost transmisă Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, prin declinare, conform sentinței civile nr. 511 din 23.03.2021 a Tribunalului Constanța, fiind înregistrată sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 121 din 28 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI și A.N.A.F. - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI - AJFP CONSTANȚA SERVICIUL COLECTARE ȘI EXECUTARE SILITĂ PERSOANE JURIDICE și anulată decizia nr. 245/11.12.2020 de soluționare a contestației.

A fost anulată în parte decizia nr. 63946/01.09.2020(de angajare a răspunderii solidare) în privința angajării răspunderii solidare a reclamantului pentru suma de 290631 RON.

A fost menținută în rest decizia nr. 63946/01.09.2020 în privința angajării răspunderii solidare a reclamantului în vederea realizării creanțelor fiscale în limita sumei totale de 2977902 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 121 din 28 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul reclamantul A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate, iar în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

În esență, în motivare, a arătat că este greșită interpretarea instanței potrivit căreia orice omisiune de a acționa reprezintă rea-credință, in sensul ca administratorul nu s-a angrenat in restructurarea datoriilor. De asemenea, nedepunerea cererii de deschidere a procedurii insolventei de către recurent s-a apreciat că echivalează cu reaua-credinta.

A precizat că se relevă nemotivarea soluției de la fond, prima instanță s-a limitat a reda texte legale si prezumții pe baza cărora și-a întemeiat raționamentul când a reținut reaua-credință.

A menționat că societatea avea contracte in derulare si a încercat redresarea activității, o eventuală procedura de deschidere a insolventei la cererea sa, nu făcea decât sa înceteze toate contractele existente in derulare, astfel că administratorul nu a făcut niciun act care a fi putut diminua patrimoniul societății.

În mod eronat a reținut judecătorul de primă instanță ca nu a dovedit vreo imposibilitate de acțiune pentru a solicita deschiderea procedurii insolventei, reținând îndeplinită condiția relei credințe.

Este important de reținut că simpla neformulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu poate conduce la concluzia relei-credințe a administratorului, pentru ca astfel să se fi provocat insolvabilitatea societății și sustragerea de la plata obligațiilor fiscale.

Contrar celor reținute de prima instanță, faptul că nu a depus declarațiile fiscale si nici nu a achitat datoriile nu confirma răspunderea administratorului, raportat la art. 25 alin. (2) lit. d) si art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Cu privire la faptul nedepunerii situațiilor fiscale, instanța a reținut in mod nelegal, faptul ca acest aspect este de natura a antrena răspunderea solidară.

A menționat că la dosar se află dovezi în sensul depunerii tuturor declarațiilor cu precizarea ca după deschiderea procedurii insolventei aceasta obligatie ii revenea administratorului judiciar caruia i-a fost predata întreaga documentație contabila, astfel ca era singura in măsura a depune aceste declaratii ulterior datei deschiderii procedurii.

Nedepunerea declarațiilor nu se confunda cu nedepunerea situațiilor financiare. Nedepunerea situațiilor financiare antrenează plata amenzii de către societate.

In speță societatea a depus declarațiile fiscale lunare/trimestriale, rezultând urmare a acestora un debit neachitat către organul fiscal.

Pe de altă parte, prin nedepunerea declarațiilor fiscale nu se poate deduce io ipso reaua-credință a administratorului și nici scopul de sustragere de la plata obligațiilor față de bugetul general consolidat al statului.

Răspunderea administratorului pentru faptele ilicite prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală, respectiv o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale. Totodată, textul instituie o solidaritate pasivă între societate/debitor principal și administrator/i, codebitori ai organului fiscal în privința obligațiilor fiscale de plată restante ale societății, respectiv în privința achitării creanțelor fiscale, răspunderea administratorului în materie fiscală având o natură subiectivă.

Răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea societății comerciale este o răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care au în această situație unele conotații speciale. Pe de altă parte, răspunderea instituită prin dispozițiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acțiunile proprii, respectiv pentru modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societății, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită și prejudiciu. Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite și starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate.

Prin dispozițiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societății/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăția administratorului trebuie să existe și trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată în temeiul art. 1082 C. civ., aplicabil doar răspunderii contractuale.

Principiul prezumării bunei credințe este consacrat de art. 14 din C. civ. iar cel care dorește răsturnarea acestei prezumții legale și relative are sarcina de a dovedi reaua-credintă, așa cum prevede art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul. Prin urmare, reaua-credință trebuie nu doar afirmată, ci și dovedită.

Din textul art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârșite cu rea credință, astfel că vinovăția administratorului trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea-credință a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În cauză, atât organul fiscal cât si instanță de fond susțin reaua-credintă pe care o prezumă stabilind răspunderea solidară a administratorului pentru nedepunerea declarațiilor fiscale și a situațiilor financiare la termenele legale și, prin aceasta, determinarea, cu rea-credință, a neachitării la scadentă a obligațiilor fiscale ale societății.

Deși susține că vinovăția reclamantului- intimat sub forma "relei-credințe" este dată de conduita conștientă și consecventă a acestuia în actul de management al societății, al cărui scop vădit a fost sustragerea de la plata obligațiilor fiscale aferente și prejudicierea în acest fel a creditorului bugetar, actul fiscal de instituire a răspunderii solidare cuprinde o simplă enumerare a activităților comerciale ale persoanei juridice, fără a se particulariza aspectele de culpă și de rea-credință ale reclamantului, ca temei al instituirii răspunderii solidare, deși o astfel de obligație îi incumba potrivit art. 73 alin. (2) din Codul de procedura fiscală care impune organului fiscal sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe baza de probe sau constatări proprii.

Nici împrejurarea, că până în prezent, obligațiile fiscale generate în sarcina societății nu au fost achitate nu este de natură a dovedi reaua-credință a recurentului, organul fiscal stabilind îndeplinirea exigențelor legii în baza unei prezumții nesusținute de normele juridice potrivit căreia neachitarea sau nedeclararea obligațiilor fiscale este întotdeauna făcută cu rea credință.

In egala măsură nici instanța de fond nu si-a a adus argumente de natura a stabili faptele imputabile administratorului rezumându-se a înșirui texte de lege fără ca in cauza sa fie probate fapte de natura a contura ilicitul.

Instanța de fond a reținut in mod greșit faptul ca prin calitatea de administrator a d-lui A. i se poate antrena automat răspunderea pentru neplata obligațiilor fiscale.

Aceasta forma de răspundere nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.

Condiția indispensabilă, necesară pentru atragerea răspunderii solidare este reaua-credință, fără de care nu se poate stabili răspunderea în cauză. Organul fiscal nu aduce nici o probă cu privire la reaua - credință, fiind dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății. Din conținutul acestei norme rezultă că răspunderea solidară a administratorului este o răspundere subiectivă, și nu una obiectivă.

Nelegalitatea Deciziei de angajare a răspunderii rezidă din faptul că aceste prevederi legale obligatorii NU au fost respectate de organul fiscal.

In tot cuprinsul deciziei rezultă o superficialitate a organului emitent în stabilirea stării de fapt, nu se precizează în concret fapta sau faptele care să dovedească reaua-credință, nu s-au indicat împrejurările concrete din care rezultă reaua credință, nestabilind motivele de fapt care au determinat aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societății, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită și prejudiciu.

Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite și starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate.

Simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare nu sunt asimilate relei-credințe.

Din interpretarea logică a textului de lege de la art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că reaua-credință nu poate fi reținută direct și implicit prin săvărșirea faptelor expres prevăzute de lege, fiind necesare fapte suplimentare care să demonstreze, în concret, reaua-credință, organul fiscal având obligația să facă proba existenței relei-credințe, distinct de proba săvîrșirii faptelor ilicite prevăzute de ipoteza legii, respectiv de art. 25 alin. (2) lit. a)-e) Codul de procedură fiscală. Din conținutul sentinței nu se poate desprinde niciun fel de motivare cu privire la actele frauduloase ale recurentului, îndeplinirea condicilor de antrenare a răspunderii care ar conduce in mod legal la luarea unei asemenea masuri. Nu se arată in concret actul ilicit săvârșit de administrator.

A arătat că în lipsa motivării explicite atât a sentinței cât si a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie.

Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, faptele ce i se imputa si care pot antrena răspunderea solidară, organul fiscal neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția prevăzută de textul legal, asfel ca sentința recurata ne rezulta nelegala.

Instanța de fond s-a substituit organului fiscal si analizat cererea exclusiv din prisma calității de administrator, care in opinia instanței de fond conduce automat la antrenarea răspunderii si suportarea obligațiilor fiscale, fără a aduce argumente cu privire la faptele in concret ce i se imputa.

A invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în alte cauze și a arătat că în solutionarea prezentei cauze instanta este tinuta de cele statuate în hotărârile anterioare, ca de un dat juridic (lucru judecat).

În drept, a invocat art. 488 pct. 6 si 8 C. proc. civ., Legea nr. 554/2004, art. 280 si următoarele Codul de procedură fiscală.

4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menținerea sentinței civile atacate în cauza de față, aceasta fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamant cu o cerere de anulare a deciziei de soluționare a contentației administrative dar și a deciziei de atragere a răspunderii solidare emise de autoritățile fiscale pârâte pe numele acestuia pentru debitele neachitate ale societății B. S.R.L..

Prima instanță a apreciat că se impune admiterea în parte a pretențiilor deduse judecății, fiind anulată în parte decizia de atragere a răspunderii solidare a reclamantului(doar în ceea de privește suma de 290631 RON) cu motivarea că starea de pasivitate manifestată în ipoteze în care legea prevede obligația de a acționa nu poate echivala, cu existența bunei-credințe prezumate. Întrucât norma legsală impunea ieșirea din pasivitate, orice omisiune de a acționa denotă reaua-credință, în condițiile în care reclamantul nu a invocat și nici nu a dovedit că s-ar fi aflat angrenat, cu bună-credință, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor societății, care fie nu au fost finalizate, fie nu au avut rezultat pozitiv.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocându-se nelegalitatea sentinței atacate pentru nemotivarea soluției precum și pentru admiterea în parte a acțiunii de anulare a deciziei de soluționare a contestației administrative și respectiv de anulare în parte a deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... 6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Motivele de recurs invocat sunt nefondate, în cauză neputându-se reține nici nemotivarea soluției de la fondul pricinii și nici interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material incidente.

În ceea ce privește motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, anume raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În același sens, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În concret, instanța de fond a indicat temeiul de drept incident cauzei, a enumerat cauzele admiterii în parte cererii de chemare în judecată, context în care a analizat probele administrate în proces, cu referiri punctuale la înscrisurile depuse în probațiune, prima instanță a indicat punctual texte de lege în motivare, iar prin argumentația oferită de judecătorul fondului s-a făcut trimitere la normele de drept care justifică soluția adoptată în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată existența raționamentului logico-juridic al primei instanțe care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluția pronunțată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă-reclamantă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare/nelegalitate în discuție.

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze problema litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În consecință, arătând în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, Înalta Curte consideră că judecătorul fondului a respectat dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate și fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond, fără a se identifica vreun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care Curtea de Apel București a pronunțat sentința în discuție. De asemenea, Înalta Curte mai constată că motivarea analizată are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele dreptului la un proces echitabil.

În mod particular, instanța de control judiciar reține că judecătorul fondului a analizat situația factuală a reclamantului, care a deținut calitatea de administrator al societății debitoare începând cu data de 29.06.2016, iar din pricina conduitei sale omisive, a constatat că nu a fost îndeplinită obligația legală de plată a debitelor restante ale societății(debit principal și accesorii), iar reclamantul, deși avea cunoștință de existența obligațiilor fiscale de plată scadente, a manifestat dezinteres în achitarea acestora. În aceste condiții, Curtea de Apel București a conchis că a fost justă concluzia organului fiscal în sensul că prin nedepunerea situațiilor financiare anuale pentru anii 2017, 2018, 2019, societatea debitoare, prin reclamantul administrator, a urmărit sustragerea veniturilor și bunurilor de la executare silită.

Or, nu se poate reține în circumstanțele expuse mai sus, niciuna din variantele textului de lege de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu privire la nemotivare, prezența unor motive străine de natura cauzei sau a unor motive contradictorii, câtă vreme din considerente sentinței atacate se poate deduce cu claritate soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii de la fondul cauzei. Faptul că prima instanță a dat dreptate organelor fiscale, apreciind că motivele invocate de acestea sunt valide, nu reprezintă o soluție nelegală care să poată fundamenta motivul de casare dezvoltat de recurent.

Prin urmare, se impune a fi respins, ca nefondat, acest caz de casare.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material; va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Așadar, de esența unui astfel de motiv de casare/nelegalitate este încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material/substanțial.

Or, analizând cuprinsul sentinței recurate, Înalta Curte reține că, în mod judicios, judecătorul fondului a identificat norma de drept incidentă speței.

Astfel, angajarea răspunderii solidare a reclamantului a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:...c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale."

Din analiza textului de lege, rezultă că pentru a fi atrasă răspunderea solidară a reclamantului era necesar a se reține în sarcina sa reaua-credință.

Așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Constituționale, reaua- credință, în sens juridic, poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale; ea nu se rezumă însă la o intenție directă de fraudare a bugetului de stat, ci poate avea și forma intenției indirecte atunci când autorul nu urmărește rezultatul faptei sale, dar acceptă riscul sau posibilitatea ca acesta să se producă.

În mod simetric, conceptul de "bună-credință", în cea mai largă definiție, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii. Elementele bunei-credințe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de aspecte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea și moderația) în sfera dreptului.

Or, pentru caracterizarea unei atitudini subiective a administratorului în planul conduitei fiscale pot prezenta relevanță și obligațiile generale ce revin administratorului în baza Legii societăților nr. 31/1990, inclusiv aceea de a răspunde solidar față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun (art. 73).

Astfel, prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte constată că modul în care administratorului debitorului fiscal a condus activitatea legată de conformarea la obligațiile fiscale ce revin societății, prin fapte comisive sau omisive (descrise în cuprinsul deciziei) incompatibile cu principiile statuate de art. 10 și 12 și Codul de procedură fiscală, referitoare la obligația de cooperare și bună-credință, sunt în măsură să conducă la concluzia că autoritatea fiscală a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, dovedită fiind atât existența obligațiilor de plată restante, cât și reaua- credință a administratorului a cărui conduită a fost determinantă în acumularea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, prin nedepunerea declarațiilor fiscale în perioada 2017-2019(respectiv declarația D100) și a situațiilor fiscale anuale, respectiv prin realizarea unui management defectuos al societății.

Este real că răspunderea administratorilor/asociaților nu devine operantă în mod automat în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci doar atunci când se face dovada că aceștia au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.

Or, în speța dedusă judecății, în mod corect a identificat prima instanță un modus operandi în comportamentul fiscal al reclamantului, care fiind administrator-asociat și al altor societăți comerciale a manifestat aceeași atitudine de dezinteres față datoriile fiscale, care în unele cazuri a condus la falimentul/dizolvarea respectivelor societăți, ca și în cauza pendinte.

Astfel, acceptând în mod voit, deci cu rea-credință, prin pasivitatea sa contrară îndatoririlor legale, intrarea societății B. în insolvabilitate și acumularea debitelor accesorii, așa cum rezultă din procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.05.2019, reclamantul, în calitate de administrator, în mod deliberat, a prejudiciat societatea dar mai ales, a prejudiciat bugetul de stat prin neachitarea creanțelor fiscale.

În atare condiții, este pertinentă poziția exprimată de organul fiscal în sensul că reclamantul deși avea cunostință de existența obligațiilor fiscale restante, nu a efectuat demersuri pentru achitarea acestora sau pentru deschiderea procedurii insolvenței(în caz de imposibilitate de achitare), ceea ce conduce la concluzia că beneficiul bunei - credințe nu poate fi reținut în ceea ce îl privește.

De altfel, Înalta Curte reține că leguitorul nu impune condiția vinovăției exclusiv sub forma intenției directe, astfel cum în mod eronat consideră reclamantul, intența indirectă putând fi luată, de asemenea, în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba despre fapte personale omisive ale reclamantului, care, în calitate de administrator la societății debitoare, au determinat efectul prevăzut de art. 25 Codul de procedură fiscală, respectiv neachitarea la termen a obligațiilor fiscale și nedeschiderea procedurii insovenței cu beneficiile reglementate de aceasta și prin raportare la obligațiile restante la plată.

Așadar, întrunirea elementelor răspunderii delictuale a recurentului-reclamant a fost corect reținută de către judecătorul fondului, fiind dovedit că faptele reclamantului din perioada în care a fost administrator al societății B. S.R.L. supusă controlului, nu pot fi apreciate altfel decât atitudini volitive omisive, realizate cu rea-credință, în încercarea de a sustrage veniturile și bunurile societății de la urmărire silită. Totodată, din perspectiva legăturii de cauzalitate, Înalta Curte reține că starea de insolvabilitate a societății B. S.R.L. a fost determinată de comportamentul fiscal inadecvat al reclamantului, care nu a achitat debitele restante și nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței în perioada în care a avut calitatea de administrator al acestei societăți, ca expresie a neîndeplinirii obligațiilor legale ce îi reveneau.

Nu în ultimul rând, relativ la spețele invocate de recurent ca având putere de lucru judecat, în cadrul controlului judiciar, se va reține că în mod corect a valorificat prima instanță autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 999/31.07.2020 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 203/22 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a stabilit că debitoarea B. S.R.L. nu datorează suma de 290631lei și față de aceasta a admis în parte acțiunea.

Concluzionând, Înalta Curte constată că judecătorul fondului, care a admis în parte acțiunea a pronunțat o soluție corectă care nu se impune a fi reformată în calea de atac de față, aceasta fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 121 din 28 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.