ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3483/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Constanța la data de 08.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, a formulat contestație, solicitând anularea actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/14.06.2021 și suspendarea executării acestei Decizii. 1.

Hotărârile pronunțate în cauză Prin sentința civilă nr. 1378/09.08.2021, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 17.09.2021. Învestită cu soluționarea acțiunii, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentina nr. 216/CA din 27.10.2021, a admis cererea promovată de reclamant A.,în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice și, în consecință, a dipsus anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/14.06.2021. Totodată, a suspendat executarea deciziei menționate până la soluționarea definitivă a pricinii. 1.

Calea de atac exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în condițiile art. 493 C. proc. civ. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-pârâtă, în esență, a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive: În mod greșit a reținut instanța de fond că este indeplinită condiția cazului bine justificat motivat de aparenta nelegalitate de fond a actului care vizează condițiile angajării răspunderii. Susține recurenta că, așa cum a arătat și prin întâmpinarea formulată, pe condiția cazului bine justificat, instanța nu poate antama fondul căci este ținuta sa se pronunțe strict pe aparenta actului sub aspectul competentei organului emitent, depășirea competenței, emiterea actului în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ în calea recursului administrativ etc. Instanța de fond, face greșita aplicare si interpretare a legii, depășind limitele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 în interpretarea condiției cazului bine justificat, practic antepronuntandu-se pe legalitatea fondului actului în ceea ce privește indeplinirea condițiilor răspunderii reclamantei pentru datoriile societății insolvabile la care a avut calitatea de asociat/administrator. În ceea ce privește paguba iminentă, aceasta nu s-a dovedit de către reclamant care nu a adus probe în ce privește existenta in patrimoniul sau a bunurilor mobile/imobile care ar putea fi executate silit si prin a căror executare i s-ar produce in prejudiciu ce ar fi greu/imposibil de reparat. împrejurarea ca, organul fiscal a emis somația de plata nu probează prejudiciul cată vreme nu se face si dovada corelativa a existentei in patrimoniul reclamantei a bunurilor urmăribile. În concluzie, susține recurenta că reclamanta nu a făcut dovada unei pagube iminente și care nu va putea fi reparată, așa cum cer dispozițiile legale privitoare la suspendarea unui act administrativ, limitându-se la a indica faptul că "se pune în pericol subsemnatul și familia acestuia, prin imposibilitatea procurării celor necesare traiului de zi cu zi". Arată că, paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 drept "prejudiciul material viitor previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". Suspendarea executării este însă o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că hotărârea este netemeinică si nelegală fiind data cu greșita aplicare si interpretare a dispozițiilor art. 213 alin. (2) si alin. (3) din Legea 207/2015. Astfel, fata de situația de fapt așa cum rezultă din palparea actului administrativ atacat, se poate vedea ca, reclamantul a avut calitatea de asociat si administrator al societății insolvabile, după cum urmează: - a deținut calitatea de asociat unic cu cota de participare la beneficii și pierderi de 100% în perioada 06.09.20111 - 15.02.2012, -asociat cu cota de participare la beneficii și pierderi de 98,6°% în perioada 10.06.2014 - 02.03.2016, - administrator în perioada 06.09.2011 - 15.02.2012, -administrator în perioada 10.06.2014 - 28.01.2016. Prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului este în sumă totală de 3.500.473 RON și cuprinde și sume restante dîn perioada în care reclamantul deține funcția de membru asociat cât și administrator al societății S.C. B. S.R.L. având cunoștință de elementele de activ și pasiv conform prevederilor legii nr. 31/1990, acestuia fiindu-i aplicabile prevederile art. 194 din Lg. 31/1990 . Reclamantul figurează ca asociat/administrator în cadrul a 10 societăți radiate ca urmare a fuziunii prin absorbție, iar unele radiate ca urmare a închiderii procedurii de faliment. Instanța de fond, în mod greșit retine ca una din condițiile dispunerii măsurii ar fi reaua credința in comportamentul fiscal al reclamantului și, deasemenea, greșit retine ca nu sunt indeplinite cumulativ condițiile legii - art. 213 alin. (2) din legea 207/2015 cată vreme, actul administrativ este motivat in fapt si în drept, organul fiscal arătând temeiurile si motivele care au dus la luarea masurilor respectiv, obligația de plata a taxelor, impozitelor si contribuțiilor la bugetul de stat, obligația societății/administratorului societății de a si indeplini mandatul cu buna credința si cu respectarea legii, atitudine care nu a fost respectata cată vreme, societatea prin reprezentând a inteles sa calculeze si sa declare obligațiile de plata la bugetul de stat dar, sa nu le achite . Rezulta din prevederile art. 213 alin. (2); alin. (3) si alin. (4) din Legea 207/2015 ca, masurile asigurătorii pot fi dispuse și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Față de acestea, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 1.

Apărările formulate în cauză Legal citat, intimatul-reclamant A., nu a formulat întâmpinare dar, prin notele de ședință depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esență că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speță. 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 ianurie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 15 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: În prealabil, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Înalta Curte constată că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs. Totodată, analizând sentința atacată prin prisma criticilor expuse de către recurentă, referitor la criticile de nelegalitate, prin prisma motivului de casare, cel reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., verificate de către instanța de control judiciar, au un caracter nefondat, nefiind relevată nicio încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material în chestiunea invocată de titularul căii de atac. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Astfel, conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: (1) "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.". Cele două condiții cerute cumulativ de norma citată au fost analizate sumar de Curtea de apel, rămânând necercetate împrejurări esențiale, relevate de reclamant în cererea de suspendare. Referitor la cazul bine justificat, în definiția legală a acestei noțiuni cuprinsă în art. 2 lit. t) din același act normativ se arată că vizează "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" . În mod evident, în procedura reglementată de art. 14 alin. (1) precitat nu se poate realiza o examinare aprofundată a motivelor de nelegalitate invocate, legiuitorul cerând numai conturarea unor elemente care să pună sub semnul întrebării prezumția de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ. Circumstanțele cauzei sunt de necontestat, în sensul că recurentul-reclamant A., a urmat calea prevăzută în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a obține suspendarea executării efectelor actului administrativ respectiv a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, emisă de pârâtă. Referitor la condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Or, în speță, motivele invocate de intimatul-reclamant au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ, acesta fiind considerentul pentru care Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod cotrect că aprecierile reclamantului asupra nelegalității actului fiscal contestat se pot subsuma condiției cazului bine justificat în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, în considerarea îndeplinirii condițiillor cazului bine justificat, judecătorul fondului, temeinic si legal, a reținut ca relevantă în această privință considerentele expuse în susținerea soluției pronunțate pe fond, astfel că, față de dispozițiile art. 15 coroborate cu cele ale art. 14 din legea nr. 554/2004 potrivit cărora cererea privind suspendarea actului administrativ se poate dispune motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat până la soluționarea definitivă a cauzei, în mod corect a dispus suspendarea executarea deciziei menționate până la soluționarea definitivă a pricinii. Alături de argumentele expuse mai sus, se are în vedere și recomandarea nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă. Așa cum s-a arătat de altfel și în recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare. Aceeași recomandare reamintește principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștri care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanță judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare. Soluția suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale. Ținând seama de aspectele de vădită nelegalitate, de recomandările Comitetului de Miniștri, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale în circumstanțele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul reclamantului. De altfel, așa cum a reținut corect instanța de fond, în ce privește paguba iminentă, executarea actului administrativ produce reclamantului o pagubă ce nu ar putea fi înlăturată în cazul în care anularea actului administrativ ar rămâne definitivă. Este de necontestat că, prin decizia nr. 25772B/14. 06. 2021 față de intimatul-reclamant s-a dispus instituirea de măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii asupra disponibilităților bănești și asupra sumelor datorate de terți reclamantului. Prin decizia menționată, s-a reținut că reclamantul avut calitatea de asociat unic în S.C. B. S.R.L. în perioada 06 09 2011 - 15 02 2012; asociat în perioada 10 06 2014 - 02 03 2016 și calitatea de administrator în perioada 06. 09. 2011 - 15. 12. 2012 și în perioada 10. 06. 2014 - 28. 01. 2016, iar respectiva societate a fost declarată insolvabilă conform procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/19 011 2019 133980/22. 05. 2020 pentru obligații fiscale în cuantum de 3.500.473 RON. În cuprinsul acestei decizii s-a reținut căcă organul fiscal a menționat că pentru suma de 3.500.473 RON a inițiat procedura de angajare a răspunderii solidare și că reclamantul figurează ca asociat/administrator în cadrul a 10 societăți comerciale radiate ca urmare fuziunii prin absorbție și în cadrul S.C. C., radiată la data de 17.12.0202 urmare a închiderii procedurii falimentului cu obligații fiscale neachitate de 196.948 RON. Decizia a fost motivată în sensul că, în conformitate cu dispozițiile art. 148 din legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale "administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, potrivit prevederilor art. 72 și 73". De asemenea, decizia nr. 25772B/14. 06. 2021, a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală și privește luarea de măsuri asigurătorii înainte de emiterea unui titlu de creanță în baza căruia organul fiscal să fi stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale principale și/sau accesorii. Curtea de apel, prin admiterea acțiunii, a reținut că decizia nr. 25772B/14 06 2021 contestată de reclamant este emisă în temeiul dispozițiilor art. 213 cod procedură fiscală și privește luarea de măsuri asigurătorii înainte de emiterea unui titlu de creanță în baza căruia organul fiscal să fi stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale principale și/sau accesorii. Mai mult, a constatat că nu va putea reține astfel considerentele cererii de chemare în judecată referitoare la modul de stabilire a creanțelor fiscale de organul fiscal prin deciziei de impunere, nici din perspectiva chestiunilor de fapt, nici a celor de drept întrucât este învestită numai în limitele permise de dispozițiile art. 213 alin. (13) cod procedură fiscală. Raționamentul expus de prima instanță urmează a fi validat de instanța de control judiciar. Astfel, legalitatea unui act administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conținutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conținutul altor acte emise de autoritatea publică. Din economia dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asiguratorii se dispun atât atunci când există deja un titlu de creanță, cât și atunci când încă nu există un titlu de creanță emis, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. În ambele cazuri însă, starea de fapt care a determinat stabilirea unor obligații fiscale suplimentare poate, prin ea însăși, să furnizeze organului fiscal informații și cu privire la un potențial pericol de periclitare și/sau îngreunare a colectării. Pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii, că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îl vor incumba, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor societății. În plus, reaua-credință presupune dovedirea existentei unei atitudini voliționale a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor, ceea ce nu s-a dovedit în cauză. O decizie de instituire a masurilor asiguratorii trebuie sa cuprindă criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile cu caracter de excepție ale art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanței posibilitatea sa verifice sub aspectul legalității actul administrativ contestat. Ca atare, în condițiile în care decizia nu are în vedere nici una dintre situațiile descrise de art. 213 cod procedură fiscală, așa cum bine a punctat instanța fondului, aceasta nu poate corobora cu nici un element obiectiv, eventualitatea sustragerii de la executarea silită ori îngreunarea acesteia, decizia de măsuri asigurătorii nu apare drept justificată în sensul art. 213 cod procedură fiscală. Curtea constată că, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, conform cărora măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepționale, legiuitorul explicitând această sintagmă prin redarea unor situații, precum existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Conform dispozițiilor alin. (3) și alin. (7) ale aceluiași articol, aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, însă, în atare situație, acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii, acest termen putând fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie, doar în cazuri excepționale. De asemenea, în acord cu dispozițiile alin. (5), Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. Or, raportat la aceste dispoziții legale, examinând conținutul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă, instanța de fond în mod judicios a apreciat că actul administrativ contestat este nelegal, în lipsa unei motivări corespunzătoare. În acest context, raportat la susținerile recurentei, Curtea constată că aspectele evidențiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate, nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamantul prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Curtea reține că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conținutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conținutul altor acte emise de autoritatea publică. Prin urmare, Decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condițiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile cu caracter de excepție ale art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanței posibilitatea sa verifice sub aspectul legalității, actul administrativ contestat. În lipsa detalierii tuturor aspectelor pe care autoritatea publică le-a avut în vedere cu prilejul emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, instanța de contencios administrativ se afla în imposibilitatea de a verifica dacă actul emis a fost corect fundamentat. Nu în ultimul rând, starea de pericol, prevăzută de lege, implică posibilitatea aplicării unei prezumții simple (în sensul că debitorul intenționează să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul), întemeiată pe un fapt vecin și conex, acest element obiectiv neputând fi, însă, limitat la situația de fapt determinată prin aplicarea prezumției simple. Un asemenea raționament ar lipsi de conținut textul de lege, fiind inutilă aplicarea unei prezumții privind pericolul de diminuare a patrimoniului, în condițiile în care se stabilește existența unor acțiuni în acest sens. Practic, condiționând aplicarea măsurii asiguratorii de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conținut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol, și nu la un anumit rezultat. Sintagma utilizată de legiuitor - "există pericolul" -, configurează o situație viitoare, și nu faptul consumat al diminuării patrimoniului. Concluzionând, Curtea reține că în speța de față nu se poate reține incidența motivului de casare invocat, de pârâta-recurentă, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea nefiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material, ci, contrar susținerilor recurentei, hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, respectiv ale art. 213 alin. (2) și (3) Codul de procedură fiscală. Reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5506,53 RON către intimatul-reclamant A., conform dovezilor depuse la dosar (fila x ds. recurs).