ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1664/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 12.11.2019, sub numărul x/2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, a formulat contestație, prin care a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 și desființarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019, precum și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 12/CA din 27 ianuarie 2020 pronunțată în urma amânării de pronunțare dispusă prin încheierea din data de 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu această pârâtă ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a admis cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/15.10.2019 emisă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice. Anulează măsurile asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/15.10.2019 emisă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 12/CA din 27 ianuarie 2020 și a încheierii din data de 20 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regională a Finanțelor Publice Galați a declarat recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiate. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a arătat că prima instanță a dispus anularea atât a Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019, cât și anularea masurilor asigurătorii instituite prin decizia de instituire a masurilor asigurătorii. Ori măsurile asigurătorii dispuse sunt poprirea asiguratorie și sechestru asigurător. Astfel, în opinia sa, Curtea de Apel Constanta nu era competenta în a soluționa acest capăt de cerere (anularea masurilor dispuse prin decizia de instituire măsuri asigurătorii), aspect de altfel invocat și în cuprinsul întâmpinării la instanța de fond, pe calea excepției necompetentei materiale, competenta în a soluționa măsurile instituite prin decizia de instituire măsuri asigurătorii, aparținând instanței de executare. Circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că organul fiscal a dispus luarea masurilor asigurătorii cu următoarea motivare: "A. figurează ca, având calitatea de asociat si administrator din data de 27.10.2008 pana la 10.12.2014 la S.C. B. S.R.L.; potrivit Procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/05.07.2016 S.C. B. S.R.L. figurează cu debite la bugetul general consolidat al statului în cuantum de 3.924.239 RON. Starea de pasivitate manifestata prin neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare aferente perioadei administrate, precum și fata de demersurile intreprinse de organul de executare silita din cadrul AJFP Constanta pentru recuperarea acestor sume sunt elemente de natura sa conducă la îndeplinirea condițiilor răspunderii solidare în sarcina contestatorului. Reclamantei A. îi sunt aplicabile prevederile art. 148 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale republicat, cu modificările și completările ulterioare potrivit cărora "Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor potrivit prevederilor art. 72 și 73." Administratorul societății nu se poate absolvi de atribuțiile și obligațiile conferite de actul constitutiv pentru conducerea activității spre îndeplinirea obiectului de activitate. Virarea la buget a obligațiilor fiscale este obligatorie și prioritara fata de alte plați întrucat menținerea sau redresarea activității unei societăți comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient, întrucât prin activitatea desfășurată sunt pierdute sume ce aparțin creditorilor societății, administratorul este unicul responsabil pentru continuarea activității și acumularea datoriilor întrucât nu a îndeplinit prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) obligația legala de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolventei, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și ramase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, a determinat nedeclarea si/sau neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale, s-a procedat la deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare persoanelor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală. În vederea recuperării obligațiilor fiscale ale debitorului S.C. B. S.R.L. s-a procedat la declanșarea procedurii de atragere a răspunderii solidare a persoanelor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. Un alt motiv avut în vedere pentru instituirea măsurilor asigurătorii este vechimea și cuantumul obligațiilor fiscale datorate de B. S.R.L. care exced posibilitățile de plata ale debitorului determinând pericolul semnificativ ca datoriile sa nu fie achitate." Față de cele arătate, organul fiscal teritorial competent a procedat la deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015. Așadar, în opinia recurentei, luarea masurilor asigurătorii era necesara in cauza pentru a preveni eventualele piedici ivite cu colectarea creanțelor fiscale datorate. Aceste măsuri asigurătorii se pot lua și în situația în care creanța este individualizată, dar termenul de plată nu este îndeplinit, precum și în cazul în care se aprocedurii de atragere a răspunderii solidare, asa cum s-a menționat anterior. Astfel, până la momentul când creanța va fi exigibila, organul fiscal a prezumat ca este adus de A. un prejudiciu de 3.924.239 RON si pentru protecția eventualului sau drept creditorul este indreptatit să ia masuri de conservare a patrimoniului debitorului sau, in speța prin luarea unor măsuri asigurătorii pentru creanța în cuantum de 3.924.239 RON, fapt ce probează temeinicia solicitării de instituire a masurilor asigurătorii.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, susținând, în esență că, în mod corect, instanța de fond a aplicat prevederile legale incidente circumstanțelor factuale reținute în cauză.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 aprilie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 17 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Față de numita A. în calitate de asociat și administrator al S.C. B. S.R.L. a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 de către A.J.F.P. Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice urmare a aplicării procedurii reglementate de art. 25 și 26 Codul de procedură fiscală. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, cu contestația prin care a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 și desființarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019. Prin sentința recurată acțiunea a fost admisă, pârâta înțelegând să o critice prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Astfel, amintește instanța de control judiciar că potrivit acestei reglementări casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Așadar, pronunțarea unei hotărâri de către o instanță necompetentă constituie un caz de nulitate a hotărârii, și, întrucât art. 488 pct. 3 distinge cu privire la normele de competență, înseamnă că, prin intermediul acestui motiv, se pot invoca numai motive de ordine publică privind competența. Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: "(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.(…) (13) Prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestație, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanța de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile. (14) Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație la executare în conformitate cu prevederile art. 260 și 261." În conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. (4) din același Cod "Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență." În atare condiții, se constată că în mod corect a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă prin întâmpinare cu aceeași motivare ca și în prezenta cerere de recurs, reținând că prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost motivată, reclamanta nu solicită anularea actelor de aducere la îndeplinire a măsurilor asiguratorii, respectiv a adresei de înființare a propririi și procesului-verbal de instituire sechestru asigurator pentru motive de nelegalitate proprii acestora ci doar ca o consecință a anulării deciziei de instituire a măsurii asiguratorii contestate, astfel că argumentele de ordin critic în sensul invocat de recurentă nu se circumscriu acestui caz de casare. Instanța de recurs constată că sunt nefondate și susținerile recurentei-pârâte încadrate de aceasta în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat, în esență, ca și în fața instanței de fond, că decizia de instituire a măsurilor asigurătorie este motivată, că luarea masurilor asigurătorii era necesara in cauză pentru a preveni eventualele piedici ivite cu colectarea creanțelor fiscale datorate, iar, până la momentul când creanța va fi exigibilă, organul fiscal a prezumat că este adus de A. un prejudiciu de 3.924.239 RON si, pentru protecția eventualului său drept creditorul, este indreptatit să ia masuri de conservare a patrimoniului debitorului său, susțineri pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, instanța de recurs reține că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 emisă de A.J.F.P. Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, s-a dispus înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor reclamantei, respectiv, a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile, inclusiv titlurile de valoare și bunurile mobile necorporale. În cuprinsul deciziei s-au menționat următoarele: "A. figurează ca, având calitatea de asociat si administrator din data de 27.10.2008 pana la 10.12.2014 la S.C. B. S.R.L.; potrivit Procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/05.07.2016 S.C. B. S.R.L. figurează cu debite la bugetul general consolidat al statului în cuantum de 3.924.239 RON. Starea de pasivitate manifestata prin neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare aferente perioadei administrate precum și fata de demersurile întreprinse de organul de executare silita din cadrul AJFP Constanta pentru recuperarea acestor sume sunt elemente de natura sa conducă la îndeplinirea condițiilor răspunderii solidare în sarcina contestatorului. Contestatoarei A. îi sunt aplicabile prevederile art. 148 din legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale republicat cu modificările și completările ulterioare potrivit cărora "Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor potrivit prevederilor art. 72 și 73." Administratorul societății nu se poate absolvi de atribuțiile și obligațiile conferite de actul constitutiv pentru conducerea activității spre îndeplinirea obiectului de activitate. Virarea la buget a obligațiilor fiscale este obligatorie și prioritara fata de alte plați, întrucât menținerea sau redresarea activității unei societăți comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient, întrucât prin activitatea desfășurată sunt pierdute sume ce aparțin creditorilor societății, administratorul este unicul responsabil pentru continuarea activității și acumularea datoriilor, întrucât nu a îndeplinit prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) obligația legala de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolventei. Pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și ramase neachitate la data declarării stării de insolvabilitatea determinat nedeclarea si/sau neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale, s-a procedat la deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare persoanelor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală. În vederea recuperării obligațiilor fiscale ale debitorului S.C. B. S.R.L. s-a procedat la declanșarea procedurii de atragere a răspunderii solidare a persoanelor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. Un alt motiv avut in vedere pentru instituirea masurilor asigurătorii este vechimea și cuantumul obligațiilor fiscale datorate de B. S.R.L. care exced posibilitățile de plata ale debitorului, determinând pericolul semnificativ ca datoriile sa nu fie achitate. Apreciem că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului persoanl periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea." Această decizie a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, iar conform alin. (5) al acestui articol decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. Înalta Curte, examinând conținutul acestei decizii, în acord cu opinia curții de apel, constată ca aceasta nu îndeplinește condiția esențială a unei motivări care să permită controlul legalității actului în procedura contenciosului administrativ. Din interpretarea dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepționale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situații precum existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Înalta Curte reține că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conținutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conținutul altor acte emise de autoritatea publică. Astfel, aspectele evidențiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamanta prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. În acest context, nu pot fi primite nici susținerile autorității publice în sensul că ipotezele prevăzute de textul în discuție se verifică prin cuantumul mare al creanței constatat cu ocazia inspecției fiscal, de altfel, singurele considerente care au în vedere necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii privind vechimea și cuantumul obligațiilor fiscale datorate de B. S.R.L., care exced posibilitățile de plată ale debitorului, determinând pericolul semnificativ ca datoriile să nu fie achitate, pentru ca mai apoi să se arate că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului personal periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea. Or, astfel cum a apreciat în mod corect judecătorul fondului, reproducerea întocmai a textului legal care dă dreptul organului fiscal să instituie măsuri asigurătorii nu este echivalentă cu motivarea măsurii, motivare care trebuie să reflecte analiza pe care organul fiscal a efectuat-o în cazul concret al contribuabilului în cauză. Totodată, scopul pentru care se instituie măsura, respectiv încasarea creanțelor fiscale, nu echivalează cauzei măsurii, cauză care se regăsește în pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dacă ar fi apreciat că scopul este suficient pentru a se dispune măsuri asigurătorii, legiuitorul nu ar mai fi circumstanțiat situațiile în care aceste măsuri se impun ci ar fi arătat în mod expres acest lucru, prin instituirea, eventual, al unui cuantum limită al creanței fiscale de la care pericolul să fie prezumat. Așa fiind, rezultă că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor sale/ale societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor societății, pericolul fiind unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, așadar din împrejurări exterioare operațiunilor controlate. O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligații fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operațiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptățite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate. De asemenea, insuficiența activelor contribuabilului pentru acoperirea creanței fiscale nu este recunoscută de către legiuitor ca îndreptățind organul fiscal la instituirea măsurilor asigurătorii. În aceste condiții, instanța de recurs, împărtășind opinia primei instanțe, constată că organul de control nu a individualizat în nici un fel pericolul concret la care face trimitere art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, iar, față de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 207/2015, pârâta trebuie să probeze, prin date obiective, faptul pozitiv al pericolului că aceasta s-ar putea sustrage, ascunde ori și-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, reclamatei nerevenindu-i obligația legală să probeze un fapt negativ, acela că nu există pericolul de a se sustrage de la urmărire. Prin urmare, Decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condițiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile cu caracter de excepție ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanței posibilitatea sa verifice sub aspectul legalitații actul administrativ contestat. Instanța de control judiciar constată, așadar, că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.