Decizia nr. 1732/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 146/2018 a Curții de Apel Constanța

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 27.03.2017 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală anularea Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/16.03.2017 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a finanțelor Publice Constanța, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 146/CA din 24 septembrie 2018 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, având ca obiect contestație act administrativ fiscal și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/16.03.2017 emisă de pârâtă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată. În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a făcut o interpretare eronată a sintagmei "în cazuri excepționale" din cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. În opinia recurentei, potrivit acestui text de lege, pericolul nu poate fi considerat în prezenta speță ca fiind intrinsec faptelor controlate, întrucât la data emiterii actului atacat ne aflam cel mult în sfera stabilirii obligațiilor fiscale, iar nu în cea a colectării. Astfel, în mod justificat, organele fiscale au emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ca urmare a faptului că reclamanta a efectuat, în decursul a 4 luni, activitate de comerț pentru care nu a prezentat documente de achiziție a bunurilor necesare realizării producției de cereale, iar datele raportate în deconturile de T.V.A. nu corespund celor înscrise în evidența contabilă. De asemenea, controlul inopinat s-a efectuat ca urmare a controlului încrucișat efectuat la B. S.R.L., iar împotriva reprezentanților legali ai acesteia a fost formulată sesizare penală pentru operațiunile comerciale efectuate, inclusiv în relația cu societatea reclamantă, astfel încât, s-a apreciat, în mod just, că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă, ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectare. Invocând practica judiciară în materie, recurenta a susținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă pe numele reclamantei este motivată și emisă conform dispozițiilor legale, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activitățile financiare ilicite desfășurate de aceasta sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice.

Apărările formulate de intimați Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus, la rândul său, întâmpinare, solicitând menținerea soluției de constatare a lipsei calității sale procesuale pasive.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta S.C. A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 2182/16.03.2017 prin care pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, instituirea de măsuri asigurătorii sub forma popririi asupra conturilor bancare (confiscării veniturilor în sumă de 1.451.945 RON, ca urmare a desfășurării activității de comerț cu ridicata al cerealelor). Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de pârâtă împotriva soluției de admitere a acțiunii și de anulare a deciziei contestate, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. poate fi invocat în cazul hotărârii pronunțate cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Contestând soluția primei instanțe, organul fiscal pârât a susținut, în esență, că decizia contestată este suficient și adecvat motivată în acord cu dispozițiile legale. Astfel, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a considerat că cerința motivării instituirii măsurilor asigurătorii este îndeplinită prin expunerea, în cuprinsul deciziei atacate, a pretinsului comportament fiscal inadecvat/fraudulos al societății reclamante - "S.C. A. S.R.L. a efectuat pentru perioada 01.01.2016-31.12.2016, activitate pentru comerț cu ridicata a cerealelor, semințelor, furajelor și tutunului, activitate pentru care nu prezintă documente de achiziție a bunurilor necesare realizării producției de cereale obținute, bunul care face obiectul comercializării, veniturile obținute din producția agricolă pentru perioada 01.01.2016-31.12.2016". Înalta Curte apreciază că acest argument nu are temei legal, iar criticile formulate împotriva sentinței recurate sunt nefondate. Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015: "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", iar în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (5) din același cod: "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent". Prin prisma acestor dispoziții normative, Înalta Curte reține că analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanțial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerințelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existența pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale. Raportat la circumstanțele cauzei, instanța de fond a reținut, în mod corect că pârâta nu a probat atitudinea fiscală și economică din care să rezulte că ar exista indicii că societatea s-ar sustrage de la colectarea debitelor fiscale, elementele indicate în cuprinsul deciziei contestate și al referatului justificativ nefiind suficiente pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare în parte a patrimoniului debitoarei. Astfel, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată în nici un fel în ceea ce privește necesitatea măsurilor dispuse, organul emitent limitându-se la a indica valoarea redusă a mijloacelor fixe în raport de suma dispusă a fi confiscată prin procesul-verbal nr. x/07.03.2017, menționat în preambulul deciziei -alineat. 2. Caracterul insuficient al motivării derivă și din lectura prevederii legale privind pericolul existent, care este privit de legiuitor ca un caz excepțional. Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat, așadar, pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei ce au condus la confiscarea sumei de 1.451.945 RON, prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/07.03.2017, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea procesului-verbal menționat și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferența dintre cele două acte fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla indicare a comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri excepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuși, pentru fundamentarea acestei măsuri, în absența altor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluția instanței de fond, de anulare a acestei decizii, este legală și urmează a fi menținută. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.