ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1323/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/20.06.2019, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 184/CA din 9 octombrie 2019 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța. S-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2019, emisă de DGRFP Galați - AJFP Constanța. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate: - instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, în ceea ce privește condițiile instituirii măsurilor asiguratorii; - s-a invocat de către organul fiscal starea de pasivitate, manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare, precum și demersurile întreprinse de organul de executare silită din cadrul A.J.F.P. Constanța pentru recuperarea acestor sume de bani; - debitorul B. S.R.L. nu deține bunuri mobile sau imobile și venituri urmăribile pentru a asigura stingerea obligațiilor; - măsura este justificată și de vechimea și întinderea obligațiilor fiscale; - este dovedit pericolul sustragerii de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului; - instanța de fond a apreciat greșit faptul că nu se verifică aceste motive considerate de organul fiscal ca având caracter excepțional, iar concluziile privind nemotivarea actului administrativ nu pot fi luate în considerare, deoarece reclamanta nu poate fi absolvită de obligațiile legale pe care la avea în calitate de asociat al B. S.R.L.; - dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală nu condiționează aplicarea măsurilor asiguratorii de existența unor acțiuni certe de risipire sau de sustragere a patrimoniului; - referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, s-a arătat că nu a fost dovedită reaua – credință și nici condiția ca procesul să se fi soluționat în mod irevocabil. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea contestației ca neîntemeiate.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Interpretând si aplicând corect dispozițiile legale incidente, având în vedere probatoriul administrat în cauza, instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a se putea dispune instituirea măsurii asigurătorii. În mod corect, instanța de fond a reținut că simpla inițiere a procedurii de atragere a răspunderii solidare nu justifică, prin ea însăși, luarea măsurilor asiguratorii, câtă vreme nu se face dovada că ar exista pericolul ca debitorul să se afle într-una din situațiile reglementate de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 Întrucât organul emitent nu a înțeles să indice motivele de fapt concrete care au stat la baza emiterii deciziei si nici nu s-a făcut vreo referire la condițiile necesar a fi îndeplinite pentru luarea masurilor-asigurătorii, instanța de fond a reținut că decizia contestată nu este motivată în fapt, în sensul că, în cuprinsul său nu sunt indicate împrejurările de fapt stabilite de organul fiscal pe bază de probe, din care să rezulte că ar exista un caz excepțional, materializat în pericolul ca reclamanta să se sustragă, să ascundă sau să risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea unor eventuale creanțe fiscale pretins datorate.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2019 pârâta a dispus, în temeiul art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015, instituirea măsurilor asigurătorii – poprire asiguratorie asupra disponibilităților bănești din conturile bancare aparținând reclamantei A. – până la concurența sumelor stabilite prin procesul – verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/05.03.2019 emis pentru debitorul B. S.R.L., respectiv 10.736.155 RON. Organul fiscal a motivat măsura prin aceea că există pericolul ca reclamanta să se sustragă de la urmărire, sau să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligațiilor fiscale restante ale debitorului B. S.R.L. Constanța. Întrucât debitorul B. S.R.L. a fost declarat insolvabil potrivit procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/25.08.2014 și procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/05.03.2019, măsurile de executare au încetat. Organul fiscal a arătat că în perioada 16.08.2007 – 4.07.2013, d-na A. a avut calitatea de asociat al societății B. S.R.L. Constanța pentru obligații fiscale în sumă de 10.736.155 RON; că pentru B. S.R.L. a fost întocmit de către AJFP Constanța – Activitate de Inspecție fiscală Raportul de Inspecție Fiscală nr. x din 23.06.2015 (cu perioada avizată și verificată 01.01.2012 – 31.12.2014), în urma căruia au fost stabilite în sarcina B. S.R.L., prin Decizia de impunere nr. x/23.06.2015, obligații fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 10.735.155 RON; că debitorul B. S.R.L. este declarat inactiv din data de 20.06.2014; și că, în vederea recuperării obligațiilor fiscale ale debitorului B. S.R.L., s-a procedat la declanșarea procedurii de atragere a răspunderii solidare persoanelor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Organul fiscal a motivat actul administrativ emis prin aceea că, întrucât societatea debitoare nu deține bunuri mobile și/sau imobile în patrimoniu și nici venituri urmăribile, pentru a asigura stingerea obligațiilor fiscale, ținând cont de prevederile cap. X, pct. 10.1, 10.2 din Ordinul nr. 127/2014, se consideră oportună instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor și veniturilor asociatului A., un motiv avut în vedere fiind și vechimea și cuantumul obligațiilor fiscale, care excedează posibilitățile de plată ale debitorului, determinând pericolul semnificativ ca datoriile să nu fie achitate. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este nefondat. Recurenta a invocat faptul că Inspecția Fiscală a indicat în mod clar motivele dispunerii măsurilor, având în vedere cele constatate, evidențiate în concret în motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv că există pericolul ca debitoarea să se sustragă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor reprezentând prejudiciu estimat. Având în vedere cuprinsul deciziei, instanța de fond a constatat, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reținând generic existența pericolului prevăzut de textul de lege, precum și faptul că îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale nu justifică, prin ea însăși, instituirea măsurilor asiguratorii, ci se impune în mod distinct a fi dovedită condiția existenței pericolului privind sustragerea de la plata obligației fiscale. Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispozițiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepționale avute în vedere. Potrivit dispozițiilor alin. (2), în cazuri excepționale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Cazurile excepționale sunt indicate de legiuitor, așadar, ca fiind situațiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Simpla menționare a acestor situații, indicate generic de legiuitor, nu constituie, însă, motivarea deciziei de instituie a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, prezentarea situației de fapt care a condus la stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina contribuabilului, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, cuantumul și vechimea creanțelor fiscale, nu sunt suficiente. Starea de pericol ar putea rezulta din activitatea ce a generat creanțele fiscale, însă în condițiile în care din aceasta rezultă împrejurări relevante în acest sens, care să afecteze recuperarea obligațiilor fiscale datorate de contribuabil, acestea trebuie evidențiate. Pericolul avut în vedere de legiuitor nu este constituit, așadar, de operațiunile care au format obiectul controlului fiscal și au determinat obligațiile fiscale, de stabilirea acestora, întrucât, în această situație, orice inspecție fiscală în urma căreia au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată ar fi însoțită de aplicarea unei măsuri asiguratorii. Or, nu aceasta este voința legiuitorului. Pericolul de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, trebuie să rezulte din anumite elemente, împrejurări, acțiuni sau inacțiuni în acest sens. Constată Înalta Curte că recurenta-pârâtă nu a argumentat în niciun fel un asemenea comportament al reclamantei și nu a arătat care sunt acțiunile sau inacțiunile acesteia care ar putea dovedi intenția de a se sustrage de la plata eventualelor obligații stabilite cu titlu definitiv în sarcina sa ori de a-și micșora patrimoniul în scopul zădărnicirii executării, apreciind doar că măsura se justifică prin vechimea și cuantumul obligațiilor, care depășesc posibilitatea de plată a debitorului. În actul contestat recurenta – pârâtă vorbește despre o "oportunitate" a instituirii măsurilor asiguratorii, noțiune care vine în contradicție cu dispozițiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, care impun dovedirea unei stări de pericol. Constată astfel Înalta Curte că actul administrativ contestat nu răspunde cerințelor privind motivarea, nu indică niciun aspect, niciun indiciu rezonabil din care să rezulte concret starea de pericol la care fac referire dispozițiile legale invocate, fiind corect raționamentul primei instanțe privind faptul că nu sunt evidențiate aspectele care fundamentează concluzia existenței pericolului ca reclamanta să se sustragă de la obligația de plată, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, și care a condus la anularea deciziei de instituire a măsurii asiguratorii. Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată este, de asemenea, nefondat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 50 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. Opțiunea legiuitorului nu a fost în sensul condiționării obligației de plată a cheltuielilor de judecată de constatarea relei credințe, a comportării neglijente sau a exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către partea în sarcina căreia a fost stabilită obligația de plată a cheltuielilor de judecată și nici de soluționarea definitivă a litigiului. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existența culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, iar față de admiterea acțiunii, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul este obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fiind nefondată critica de aplicare greșită a acestora. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.