ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 449/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, precum și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 18497/20.02.2020 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, sens în care a solicitat: - suspendarea executării Deciziei nr. 18497/20.02.2020 de instituire a măsurilor asigurătorii până la soluționarea definitivă a cauzei; - anularea Deciziei nr. 18497/20.02.2020 de instituire a măsurilor asigurătorii și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 72/CA din 17 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța. A dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.02.2020. A obligat pârâta la plata sumei de 6020 RON cheltuieli de judecată reprezentând 70 RON taxă de timbru și 5950 RON onorariu avocat. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii acțiunii. În subsidiar, în ipoteza respingerii recursului, a solicitat reducerea cuantumului onorariului de avocat în recurs raportat la complexitatea cauzei și caracterul rezonabil. Prin criticile subsumate primului motiv de recurs, reclamanta-pârâtă a considerat că instanța de fond în mod eronat a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile existenței cazului excepțional sau a pericolului ca debitorul să se sustragă de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat al statului. Instanța de fond nu a analizat legalitatea actului administrativ fiscal din perspectiva materialului probator administrat în cauză și nu a avut în vedere faptul că suma stabilită suplimentar în urma inspecției fiscale în cuantum așa de ridicat și formularea sesizării penale întrucât există indicii de săvârșire a unor fapte penale denotă un comportament fiscal inadevcat al agentului economic și al reprezentanților/asociaților acestuia. După redarea normelor fiscale în temeiul cărora a fost dispusă măsura asiguratorie (art. 213 alin. (2) și (3) din Legea nr. 207/2015 și Ordinul Președintelui A.N.A.F nr. 2546/2016), recurenta-pârâtă a susținut că, în prezenta speță, pericolul nu poate fi considerat intrinsec faptelor controlate întrucât la data emiterii actului atacat nu se aflau în sfera colectării, ci în sfera stabilirii obligațiilor fiscale. Pentru protecția eventualului său drept creditorul este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, în speță prin luarea măsurii asiguratorii pentru creanța în cuantum de 3.357.440 RON, fapt ce probează temeinicia solicitării de instituire a măsurilor asiguratorii. Prin urmare, este suficient pentru luarea măsurilor asiguratorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre aceste evenimentele. Prin emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, organul fiscal a urmărit protejarea creanței pe care debitorul o datorează bugetului de stat general consolidat, reclamantul nefiind prejudiciat în niciun fel. Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs privesc obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6020 RON, din care 70 RON taxa de timbru și 5950 RON onorariu avocat. În acest sens, a considerat că suma acordată cu titlu de onorariu de avocat nu este rezonabilă raportat la complexitatea cauzei. 1.

Apărările formulate în cauză În cauză, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat și, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 1 octombrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 27 ianuarie 2022, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Cu titlu preliminar, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatul - reclamant. Intimatul-reclamant a susținut că, în speță, contestația împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a fost formulată în contradictoriu cu emitentul acesteia, respectiv Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, iar hotărârea recurată a fost pronunțată, de asemenea, în contradictoriu cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța. A arătat că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați nu a fost parte în proces, iar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța nu există ca subiect de drept. Înalta Curte, analizând Decizia nr. 18497/20.02.2020 de instituire a măsurilor asiguratorii, aflată la dosarul de fond, constată că aceasta a fost emisă, astfel cum reiese din antetul actului, de către Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice. Totodată, recursul declarat în cauză, a fost formulat de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, astfel cum reiese din antetul actului, fiind semnat de către conducătorul AJFP Constanța. În raport de dispozițiile art. 10 din O.U.G. nr. 74/2013, Înalta Curte reține că Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a devenit Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța fiind absorbită de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, ca urmare a reorganizării activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Așadar, având în vedere că actul administrativ fiscal a fost emis de un serviciu (Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice) din cadrul unei structuri teritoriale (Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța) a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați nu a fost parte în proces, iar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța nu există ca subiect de drept. Faptul că în fața primei instanțe pârâta a fost conceptată în sistemul Ecris sub denumirea Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, astfel cum a indicat reclamantul prin cererea de chemare în judecată, iar hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta sub această denumire, nu poate conduce la admiterea excepției inadmisibilității recursului astfel cum susține intimatul-reclamant, deoarece, în speță, este vorba despre aceeași autoritate publică care a emis actul administrativ fiscal atacat cu cea care a exercitat calea de atac. 2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.02.2020 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în baza art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, s-au dispus măsuri asiguratorii, în ceea ce-l privește pe reclamantul A., în calitate de asociat al societății S.C. B. S.R.L., constând în poprirea asiguratorie asupra disponibilităților bănești din conturile bancare, până la concurența sumei de 3.357.440 RON, întrucât s-a constatat existența pericolului de a se sustrage de la urmărire, de ascundere sau risipire a patrimoniului sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Prima instanță a reținut nelegalitatea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii 18497/20.02.2020 și a dispus anularea acesteia, apreciind că au fost încălcate prevederile art. 213 alin. (1) - (5) din Legea nr. 207/2015, că decizia nu a fost motivată adecvat, nefiind prezentate argumentele în raport de care să se poată aprecia dacă măsura dispusă este optimă și absolut necesară pentru asigurarea colectării creanțelor fiscale. Înalta Curte împărtășește opinia primei instanțe și apreciază că hotărârea recurată este legală, fiind dată cu respectarea dispozițiile legale incidente speței. Potrivit dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală: "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare (...). (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent...". Rezultă din economia textului de lege, ce reprezintă sediul materiei, că măsurile asiguratorii trebuie luate în cazuri excepționale, situație care este îndeplinită în 3 ipoteze: când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare; când există pericolul ca debitorul să își ascundă patrimoniul; când există pericolul ca debitorul să își risipească patrimoniul. Caracterul excepțional al măsurii este menționat și în Ordinul A.N.A.F. nr. 2546/2016 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, care statuează: "16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii." Observă Înalta Curte că pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret și obiectiv, iar pentru luarea acestei măsuri excepționale trebuie să existe date certe, susținute de probatoriu, care să conducă la concluzia existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipeacă patrimoniul. Prin criticile subsumate primului motiv de recurs, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de fond în mod eronat a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile existenței cazului excepțional sau a pericolului ca debitorul să se sustragă de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat al statului, că nu a analizat legalitatea actului administrativ fiscal din perspectiva materialului probator administrat în cauză și nu a avut în vedere faptul că suma stabilită suplimentar în urma inspecției fiscale în cuantum așa de ridicat și formularea sesizării penale denotă un comportament fiscal inadevcat al agentului economic și al reprezentanților/asociaților acestuia. Reanalizând conținutul actului administrativ fiscal contestat în cauză, Înalta Curte constată că în motivarea acestuia organul fiscal a arătat că intimatul-reclamantul ar fi continuat un management defectuos, că nu a plătit obligațiile către stat ceea ce presupune o intenție directă, că a manifestat o stare de pasivitate prin neachitarea la scadență a obligațiilor bugetare precum și față de demersurile întreprinse de organul fiscal pentru recuperarea acestor sume, elemente care conduc la îndeplinirea condițiilor răspunderii solidare în sarcina sa. Organul fiscal a mai motivat faptul că vechimea și cuantumul obligațiilor fiscale datorate de B. S.R.L., care exced posibilitățile de plată ale debitorului, determină pericolul semnificativ ca datoriile să nu fie achitate în perioada de la data declarării insolvabilității și până în prezent. Pentru a răspunde în concret criticilor formulate, instanța de control judiciar reține că sub aspectul analizei legalității deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, potrivit dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, se pot verifica aspecte ce țin de îndeplinirea condițiilor privind instituirea măsurii asiguratorii și nu aspecte ce țin de fondul creanței fiscale, dacă se datorează sau nu de către intimatul-reclamant creanța estimată de organul fiscal sau dacă i se poate atrage sau nu acestuia răspunderea solidară. Cu referire la elementele subiective, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu se poate susține o conduită ilicită a reclamantului, atât timp cât organul de control nu probează în niciun fel împrejurarea că se încearcă sustragerea de la achitarea creanței datorate bugetului consolidat al statului reprezentând impozite și taxe în valoare de 3.547.440 RON. Or, în materie fiscală, potrivit legislației naționale și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene contribuabilii beneficiază de prezumția bunei credințe, iar sarcina probei revine organului fiscal. În ceea ce privește elementele obiective care fundamentează necesitatea instituirii acestor măsuri asiguratorii, Înalta Curtea reține că acestea nu pot fi limitate strict la activitatea debitorului persoană juridică cât timp măsurile asiguratorii privesc patrimoniul persoanei fizice prin raportare la care ar fi trebuit motivată măsura asiguratorie și cazul excepțional care impune luarea acesteia. Nici existența unor debite scadente de mai mult timp în sarcina societății al cărei asociat este intimatul-reclamantul nu reprezintă o justificare a necesității luării măsurilor asiguratorii față de persoana fizică. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că nu s-a probat temeinicia instituirii măsurilor asiguratorii, iar decizia contestată nu respectă dispozițiile legale incidente. Cât privește al doilea motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată, o dată constatată legalitatea soluției pronunțate de instanța de fond, cu consecința anulării Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.02.2020, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată. Referitor la subsidiarul acestei critici, în sensul neîndeplinirii condiției cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată raportat la complexitatea cauzei, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că: "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate". Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de intimata-pârâtă, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. 2.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, ca nefondat. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga partea care a pierdut procesul la plata sumei de 2975 RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,