ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 305/2021

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Constanța la data de 28.07.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.04.2017 emisă de pârâtă în temeiul art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 64 din data de 28 martie 2018 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile tardivității formulării contestației și inadmisibilității, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/04.04.2017 emisă de pârâtă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată. În motivarea recursului s-a arătat că sentința a fost pronunțată cu interpretarea si aplicarea gresită a dispozițiilor art. 213 din Legea nr. 207/2015, instanța reținând, în mod eronat, neîndeplinirea conditiei privind descrierea și, implicit inexistența pericolului ca debitoarea să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patimoniul, astfel că decizia este deficitară sub aspectul nemotivării justificării caracterului excepțional al instituirii măsurilor asigurătorii. Datorită cuantumului mare al sumelor suplimentare stabilite la control (T.V.A. - 924.319 RON, impozit pe profit - 760.041 RON, impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice - 188.551 RON) și datorită faptului că societatea nu funcționa la sediul declarat și nu a prezentat organelor de control documente financiar contabile necesare stabilirii stării de fapt fiscale la data efectuării controlului, recurenta a susținut că exista pericolul ca administratorul să se sustragă, să își ascundă ori să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De asemenea, față de reținerea de către prima instanță a faptului că pârâta nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte că în interiorul termenului de 6 luni de la emiterea acestei decizii a emis titlul de creanță, recurenta arată că la data de 04.04.2017 a fost emisă Decizia de impunere privind obligatiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/04.04.2017, Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. x/05.04.2017, care au fost comunicate împreună cu Raportul de inspecție fiscală nr. x/04.04.2017 și procesul-verbal nr. x/04.04.2017, prin poștă, la adresa sediului social. Intrucat acestea au venit retur, au fost comunicate ulterior agentului economic prin anunțul colectiv nr. 2882/26.04.2017, în temeiul art. 47 din Legea nr. 207/2015. Rezultă, așadar că dispoziția de măsuri asigurătorii a fost emisă în aceeași zi cu emiterea titlului de creanță, respectiv la data de 04.04.2017. A mai arătat recurenta că măsura asigurătorie a fost motivată de organele de inspecție fiscală în conformitate cu cerințele art. 213 Cod procedură fiscalî, atât în referatul justificativ, cât și în decizie, arătându-se că exista pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipescă patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Totodată, potrivit legislației incidente, în vigoare la data emiterii actului contestat, acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, in contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, intrucât neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

Apărările formulate de intimată Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe, precum și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 2695/4.04.2017, prin care pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, instituirea de măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii asupra conturilor active ale societății până la concurența sumei de 2.809.367 RON, reprezentând 150% din valoarea creanțelor datorate de reclamantă bugetului de stat. Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de pârâtă împotriva soluției de admitere a acțiunii și de anulare a deciziei contestate, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, sentința primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale. Un prim argument invocat de recurenta-pârâtă a vizat emiterea titlului de creanță, respectiv Decizia de impunere privind obligatiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/04.04.2017, în aceeași zi cu decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel încât este eronată reținerea primei instanțe referitoare la incidența dispozițiilor art. 213 alin. (7) C. proc. civ., ca urmare a neemiterii titlului de creanță în termen de 6 luni. Înalta Curte reține că aceste susțineri nu prezintă relevanță în cauză și constată, pe de o parte, că la dosarul de fond nu a fost depus niciun înscris care să ateste emiterea titlului de creanță invocat, pentru prima dată în recurs, iar pe de altă parte, prima instanță nu și-a limitat analiza la verificarea acestui aspect procedural, ci a examinat legalitatea actului administrativ contestat, prin prisma tuturor criticilor de nelegalitate invocate și apărărilor formulate de autoritatea pârâtă. În acest context, instanța de control judiciar apreciază că problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ-fiscal contestat, a condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenței pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanțelor fiscale. Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât și în cursul procedurilor judiciare declanșate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplinește cerințele prevăzute de lege, elementele avute în vedere la luarea măsurilor fiind cuantumul ridicat al sumelor suplimentare stabilite la control, nefuncționarea societății la sediul declarat și neprezentarea documentelor financiar-contabile necesare stabilirii stării de fapt fiscale. Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existența pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale. Raportat la circumstanțele cauzei, instanța de fond a reținut, în mod corect că pârâta nu a probat atitudinea fiscală și economică din care să rezulte că ar exista indicii că societatea s-ar sustrage de la colectarea debitului fiscal, elementele indicate în cuprinsul deciziei contestate nefiind suficiente pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare în parte a patrimoniului debitoarei. Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanței fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferența dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuși, pentru fundamentarea acestei măsuri, cu atât mai mult cu cât aspectele referitoare la pretinsa nefuncționare a societății la sediul declarat și neprezentarea documentelor financiar-contabile necesare stabilirii stării de fapt fiscale au fost lămurite de către reclamantă prin depunerea înscrisurilor care atestă schimbarea sediului social și a celui de corespondență. Prin urmare, Înalta Curte constată că organul fiscal și-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluția instanței de fond, privind anularea acestei decizii, este legală și urmează a fi menținută. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și, reținând culpa procesuală a recurentei, în temeiul dispozițiilor art. 453 din același cod, o va obliga pe aceasta să plătească intimatei S.C. A. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON, reprezentând onorariu avocat.