ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1341/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. CTG-AIF 6432/10.08.2017.

Totodată, a solicitat constatarea suspendării executării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii contestată, conform art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 9 din 18 ianuarie 2018, a admis cererea formulată de reclamntă, a constatat suspendată de drept decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/18.08.2017, dispunând, totodată, anularea acestei decizii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 15 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că este inadmisibilă cererea de constatare a suspendării de drept a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât nu există identitate de conținut între cele două ordine așa cum stabilesc prevederile legale.

Recurenta a susținut că actul administrativ contestat nu îndeplinește condițiile legale cu referire la sintagma "act administrativ cu același conținut", iar prima instanță în mod greșit a apreciat că nu are importanță că a fost emis de o altă structură din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Totodată, a considerat că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, contrar aprecierii primei instanțe, potrivit căreia constatarea suspendării de drept a unui act administrativ este scutită de plata cauțiunii.

Referitor la anularea deciziei contestate, pe motiv că lipsește motivarea impusă de art. 46 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală, de asemenea, recurenta a apreciat că este nelegală.

În esență, a susținut că reclamanta nu a atacat în condițiile Codului de procedură fiscală constatările organului de control, prin urmare nu a contestat faptul că nu a avut cunoștință de comportamentul fiscal inadecvat al partenerilor economici, deși avea obligația de a se informa cu privire la operatorii economici cu care intenționează să desfășoare activități comerciale, iar motivarea cuprinsă în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se completează cu Procesul-verbal nr. x/11.08.2017, unde se arată pe larg starea de fapt fiscală constatată pentru perioada 2009-2011 cu privire la partenerii economici menționați în actul indicat.

Potrivit recurentei, decizia atacată este motivată, organul fiscal apreciind că există pericolul ca reclamanta să se sustragă de la urmărire sau de a ascunde sau de a risipi patrimoniul, în cadrul controlului inopinat identificându-se tranzacții fictive sau artificiale cu un număr mare de societăți comerciale cu comportament fiscal inadecvat care, practic, nu aveau posibilitatea efectivă de a livra bunuri și de a presta servicii (fie inactive, fie chiar radiate), conturându-se suspiciunea rezonabilă că au fost special înființate pentru a genera circuite comerciale fictive concretizate în emiterea de facturi care nu evidențiază practici comerciale obișnuite și nu au un conținut real.

În concluzie, recurenta a arătat că pentru protecția eventualului sau drept creditorul este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului sau, în speță, prin luarea unor măsuri asigurătorii, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. CTG-AIF 6432/10.08.2017 și, totodată, constatarea suspendării executării acestei decizii, conform art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Constanța a admis acțiunea reclamantei, constatând suspendată de drept decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/18.08.2017, dispunând, totodată, anularea acestei decizii.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Referitor la criticile asupra soluției privind suspendarea de drept a deciziei contestate, instanța de control judiciar constată că sunt nefondate.

Prin decizia nr. CTG-AIF 6432/10.08.2017, contestată în prezenta cauză, Administrația Finanțelor Publice Constanța a dispus instituirea măsurilor asiguratorii asupra silozului cereale, în suprafață de 3455 m.p., situat în municipiul Constanța, Incinta Port, Dana 7, în valoare de 3.848.633 RON (fără TVA) aparținând reclamantei pentru un prejudiciu estimat în valoare de 1.460.841 RON, ca urmare a identificării unor tranzacții comerciale cu contribuabili declarați inactivi și cu societăți care nu declară prin declarația D394 livrările cu contribuabilul verificat în perioada 2009-2011, fiind menționate societățile în cauză.

Se reține că, anterior emiterii acestei decizii, Direcția Generală Antifraudă Fiscală 2 Constanța a emis decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/16.12.2016 pentru un prejudiciu estimat de 1.291.302 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit pentru operațiuni comerciale fictive efectuate în perioada 2009- decembrie 2011, fiind menționate 7 firme care se regăsesc și în decizia din prezenta cauză, bunul afectat de măsura asiguratorie fiind același siloz, situat în Constanța, Incinta Port în suprafață de 3455 m.p. Executarea acestei decizii a fost însă suspendată prin sentința civilă nr. 136/29.05.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Rezultă astfel că, organul fiscal a emis o nouă decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, cu același conținut (indisponibilizarea aceluiași bun), avându-se în vedere tranzacții considerate nereale efectuate în aceeași perioadă 2009-2011, deși prima decizie de instituire a măsurilor asiguratorii a fost analizată, dar s-a dispus și suspendarea executării acesteia.

În aceste condiții, în mod corect prima instanță a constatat suspendată de drept executarea deciziei atacate, fiind incidente prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, "în ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta este suspendat de drept. În acest caz nu este obligatorie plângerea prealabilă".

Împrejurarea că decizia atacată a fost emisă de o altă structură din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu are relevanță, câtă vreme acest act are același conținut cu primul emis, fiind vorba de același contribuabil și același bun.

Soluția primei instanțe este corectă și în ceea ce privește inaplicabilitatea art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 invocat de către recurentă, având în vedere că nu se solicită suspendarea unui titlu executoriu, ci a unei decizii de măsuri asiguratorii, procedura de contestare fiind întemeiată pe art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală și nu pe procedura normală de contestare a actelor administrative fiscale.

Instanța de control judiciar constată, de asemenea, că nu pot fi primite nici criticile pe fondul cererii de anulare a deciziei atacate.

Se reține că instituirea măsurilor asiguratorii a fost dispusă în cauză ulterioranalizei stării fiscale a debitorului (contestatorului) ca urmare a identificării unor tranzacții cu contribuabili inactivi și cu societăți care nu declară prin declarația D394 livrările către reclamantă, constatându-se astfel existența pericolului de a se sustrage de la urmărire, sau își va ascunde ori risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015 alin. (1)-(5) și Ordinul nr. 2546/05.09.2016 (pct. 16-17 și 24-25) care reglementează Procedura de aplicare a măsurilor asigurătorii, prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, din conținutul cărora rezultă că luarea măsurilor asiguratorii este o măsură de excepție și nu una de drept comun, astfel, îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale nu constituie un temei suficient pentru luarea respectivelor măsuri.

Totodată, din prevederile alin. (2) al art. 213 din Legea nr. 207/2015 rezultă că pericolul constă în sustragerea, ascunderea sau risipirea patrimoniului, consecința fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării.

De asemenea, alin. (7) al acestui text de lege instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asiguratorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanță, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asiguratorii, ceea confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asiguratorii, trebuie să fie extrinsec faptelor controlate.

Instanța de control judiciar constată că actul administrativ contestat nu îndeplinește cerința motivării, cum corect a reținut și judecătorul fondului.

Astfel, necesitatea măsurilor asiguratorii dispuse a fost motivată prin cuantumul mare al prejudiciului estimat în sumă de 1.460.841 RON, identificarea unor tranzacții comerciale cu contribuabili inactivi și cu societăți care nu au declarat livrările către contribuabilul verificat conform D394, pentru anii 2009-2011, iar instituirea acestora reprezintă posibilitatea prin care statul își asigură recuperarea creanțelor, fără indicarea motivelor de fapt concrete care au determinat încheierea actului și condițiile cerute de art. 213 din Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, se constată încălcarea prevderilor art. 46 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală, în condițiile în care autoritatea fiscală nu a indicat în concret în ce constă comportamentul fiscal deviant al agentului economic care determină pericolul ca reclamanta să se sustragă, să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, în măsură să pericliteze ori să îngreuneze considerabil colectarea.

Într-adevăr, existența unor obligații fiscale constituie o premisă obligatorie, însă nu și suficientă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor esențiale impuse de art. 213 din Codul de procedură fiscală.

Or, nu poate fi imputat reclamantei comportamentul fiscal neadecvat al partenerilor contribuabili pentru perioada reținută, iar pericolul nu poate fi intrinsec faptelor controlate, ci trebuie să vizeze posibilitatea de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului, ceea ce nu rezultă din conținutul deciziei contestate.

În privința respectării principiului motivării actului administrativ se reține că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Cu alte cuvinte, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale.

Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului.

Așa cum s-a arătat, motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor, care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției publice care a emis actul administrativ. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Cerința motivării corespunzătoare a actelor administrative se regăsește și în Recomandarea (2007)7 a Comitetului de Miniștri (art. 17 pct. 2), respectiv în Rezoluția (77)31 a Comitetului de Miniștri (principiul IV), fiind preluată și menționată expres în Codul european al bunei conduite administrative.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva

Sentinței nr. 9 din 18 ianuarie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2020.