ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1735/2022

Ședința publică din data de 23 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 12.11.2019 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, sub nr. x/12.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (DGRFP) Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (AJFP) Constanța și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019, desființarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

- a admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice (AJFP) Constanța;

- a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019, precum și măsurile asiguratorii înființate în baza Deciziei nr. 92661/15.10.2019;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta ANAF și a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală;

- a obligat pârâta DGRFP Galați la plata către reclamant a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 37/CA din 18 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se susține că instanța de fond a încălcat competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect desființarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 92661/15.10.2301, respectiv poprirea asigurătorie și sechestrul asigurător, competența soluționării acestui capăt de cerere revenind instanței de executare, și nu Curții de Apel Constanța.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susține că dispozițiile art. 213 alin. (1) și (2) Codul de procedură fiscală trebuie interpretate prin raportare la întreaga economie a acestui act normativ.

Susține recurenta că măsurile asigurătorii au fost luate întrucât au existat indicii că existe pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă, ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, respectiv intimatul reclamant a avut calitatea de asociat cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 40% din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, a deținut calitatea de administrator din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, debitorul principal societatea B. S.R.L. figurează cu debite către bugetul de stat în cuantum de 3.924.239 RON, intimatul reclamant deține funcția de administrator și asociat unic și la C. S.R.L., iar starea de pasivitate manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare aferente perioadei administrate precum și față de demersurile întreprinde de organul de executare silită din cadrul AJFP Constanța pentru recuperarea acestor sume sunt elemente de natură să conducă la îndeplinirea condițiilor răspunderii solidare în sarcina intimatului reclamant.

Afirmă recurenta că în raport de prevederile art. 148 din Legea nr. 31/1990 administratorul societății nu se poate absolvi de atribuțiile și obligațiile conferite de actul constitutiv. Virarea la buget a obligațiilor fiscale este obligatorie și prioritară față de alte plăți, întrucât menținerea sau redresarea activității unei societăți comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient.

Totodată, afirmă că măsurile asigurătorii au fost luate în raport de vechimea și cuantumul obligațiilor fiscale datorate de societatea B. S.R.L. care exced posibilitățile de plată ale debitorului determinând pericolul semnificativ ca datoriile să nu fie achitate.

Prin urmare, susține recurenta că este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.

4 Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică, susținând în esență, că nu au fost respectate dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală, respectiv luarea măsurilor trebuie să fie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a intimatului reclamant, fiind necesar a se dovedi tentativa acțiunii de sustragere, ascundere sau distrugere a activelor patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 92661 emisă la data de 15.10.2019, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în temeiul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a dispus instituirea măsurilor asigurătorii sub forma popririi asigurătorii asupra sumelor datorate reclamantului A. de terț și asupra disponibilităților bănești din conturile bancare până la concurența sumelor stabilite prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x din data de 05.07.2016, respectiv suma de 3.924.239 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat acțiunea în anulare admisă prin sentința atacată.

Prin invocarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond a încălcat competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect desființarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 92661/15.10.2301, respectiv poprirea asigurătorie și sechestrul asigurător, competența soluționării acestui capăt de cerere revenind instanței de executare, și nu Curții de Apel Constanța.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii".

Înalta Curte reține că prin recursul formulat recurenta formulează critici exclusiv cu privire la sentința atacată nr. 37/CA/18.03.2020, fără a formula recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 04 martie 2020 când prima instanță a respins excepția de necompetență invocată de pârâte în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect desființarea măsurilor asigurătorii stabilite prin decizia contestată.

Potrivit dispozițiilor art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul.

Întrucât, spre deosebire de vechiul C. proc. civ., în actualul Cod nu se mai prevede că apelul/recursul declarat împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, instanța de recurs apreciază că, pentru a putea face obiectul analizei instanței de control judiciar, este necesar ca partea interesată să indice expres în cuprinsul căii de atac încheierile premergătoare pe care înțelege să le atace.

În lipsa unei mențiuni exprese în cuprinsul cererii de recurs în sensul că această cale de atac privește atât sentința civilă nr. 37/CA/18.03.2020, cât și încheierea pronunțată în ședința publică din data de 04 martie 2020, orice critică adusă de recurentă soluțiilor pronunțate prin aceasta din urmă nu va putea fi primită, fiind vădit nefondată.

Potrivit art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșata. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Pe cale de consecință, argumentele statuate de prima instanță în cuprinsul încheierii pronunțate în ședința publică din 04 martie 2020 se bucură de autoritate de lucru judecat, criticile recurentei cu privire la conținutul acesteia neputând fi primite.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a stabilit a fi competentă a soluționa și capătul de cerere având ca obiect desființarea măsurilor asigurătorii stabilite prin decizia contestată, în raport de prevederile art. 50 alin. (2) Codul de procedură fiscală și caracterul accesoriu al acestora față de actul administrativ principal anulat, respectiv față de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019.

Pe calea recursului de față, supus analizei instanței de control judiciar, pârâta a atacat sentința de fond și din perspectiva unor critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

Recurenta pârâtă a invocat faptul că în motivarea deciziei atacate s-a reținut existența indiciilor că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea prin raportare la faptul că intimatul reclamant a avut calitatea de asociat cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 40% din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, a deținut calitatea de administrator din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, debitorul principal societatea B. S.R.L. figurează cu debite către bugetul de stat în cuantum de 3.924.239 RON, intimatul reclamant deține funcția de administrator și asociat unic și la C. S.R.L., iar starea de pasivitate manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare aferente perioadei administrate precum și față de demersurile întreprinde de organul de executare silită din cadrul AJFP Constanța pentru recuperarea acestor sume sunt elemente de natură să conducă la îndeplinirea condițiilor răspunderii solidare în sarcina intimatului reclamant.

În raport de aceste elemente menționate de recurentă, Înalta Curte reține că nu au aptitudinea de a susține legalitatea actului administrativ atacat.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (...) (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

Motivarea, atât în fapt cât și în drept, reprezintă o condiție de legalitate a actului administrativ, o garanție împotriva arbitrariului, o dovadă de transparență, pentru a da posibilitatea cunoașterii motivelor pentru care a fost emis, a elementelor de fapt și de drept care au determinat adoptarea, persoanei interesate să aprecieze asupra legalității și temeiniciei acestuia și instanței de judecată învestite de persoana care se pretinde vătămată să efectueze controlul jurisdicțional. Motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, iar aprecierea asupra acesteia se realizează în concret, în raport de natura și obiectul actului administrativ.

Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispozițiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepționale avute în vedere. Potrivit dispozițiilor alin. (2), în cazuri excepționale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Înalta Curte apreciază că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior.

Înalta Curte reține că, recurenta-pârâtă nu a motivat în concret, cu argumente suficient de precise și concordante, nici existența unei situații excepționale, nici a pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Mai mult decât atât, organele fiscale nu au dovedit existența elementelor care să formeze convingerea că intimatul reclamant ar fi încercat să risipească patrimoniul astfel încât să îngreuneze posibilitatea de recuperare a debitelor suplimentare stabilite.

Instituirea măsurilor asigurătorii reprezintă o măsură cu un caracter exceptional, fiind astfel calificată chiar prin prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, putând fi dispusă în ipotezele arătate strict de norma legală, respectiv atunci când există pericolul ca bunurile mobile și/sau imobile ale debitorului să fie sustrase, ascunse ori risipite, fiind astfel, periclitată sau îngreunată în mod considerabil colectarea.

Îndeplinirea condițiilor cerute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală reclamă analizarea, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, a împrejurărilor ce relevă iminența diminuării patrimoniului, fapt de natură a periclita plata datoriilor fiscale.

Sintagma "în cazuri excepționale" prevăzută de norma juridică confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun, astfel încât dacă organele fiscale constată neîndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii. Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.

Astfel, constată Înalta Curte că măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Însuși legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepțional:

"atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepție avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiții, trebuie să existe date certe, susținute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenței pericolului că debitorul se sustrage, sau își ascunde ori își risipește patrimoniul.

Textul de lege anterior menționat stabilește în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepțională" și poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Așadar, împrejurarea că intimatul reclamant a avut calitatea de asociat cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 40% din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, a deținut calitatea de administrator din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, debitorul principal societatea B. S.R.L. figurează cu debite către bugetul de stat în cuantum de 3.924.239 RON, intimatul reclamant deține funcția de administrator și asociat unic și la C. S.R.L., iar starea de pasivitate manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare aferente perioadei administrate precum și față de demersurile întreprinse de organul de executare silită din cadrul AJFP Constanța pentru recuperarea acestor sume, nu poate fi circumscrisă cerinței dispoziției legale, respectiv "în cazuri excepționale".

Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, pericolul că debitorul s-ar putea sustrage, ar putea ascunde ori și-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, organul fiscal neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința atacată nu este dată cu greșita interpretare sau aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 37/CA din 18 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2022.